Răzbunarea regizorului Alexa Visarion
Filmul Ana derulează propria sa poveste de viaţă şi de creaţie: povestea unui regizor care a dorit toată viaţa să realizeze un film despre mitul Meşterului Manole, dar n-a reuşit niciodată. Regizorul mărturiseşte singur această situaţie, la un moment dat: „Filmul este autobiografic. Desigur că personajul principal (interpretat de Răzvan Vasilescu) nu sunt eu, dar face parte din universul meu”.
Regizorul Alexa Visarion, venit către film dinspre teatru (asemeni unor regizori ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Tudor Mărăscu), ajungea la filmul de lung metraj prin 1978, cu filmul de inspiraţie caragialeană Înainte de tăcere (după nuvela În vreme de război), punctul de pornire al unei solide cariere cinematografice – recompensată, în 2008, cu Premiul „Aristizza Romanescu”, acordat de Academia Română „pentru întreaga activitate” –, o carieră care a inclus filme precum Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct şi de la capăt, Vinovatul, Luna verde… Tot în urmă cu aproape 40 de ani, pe când debuta în filmul de lung metraj, Alexa Visarion a scris o primă variantă a unui scenariu despre Meşterul Manole, un scenariu care l-a obsedat de-a lungul deceniilor, dar care n-a devenit, din păcate, niciodată film. Despre una dintre variantele acestui „proiect de-o viaţă”, scenariul intitulat „Ziditorul”, scriam, de pildă, prin anii ’90 ai veacului trecut (în revista „Caiete Critice”), că este un „film virtual” (în sensul primar al cuvântului), aducând argumentele cuvenite. Prefer să-l citez, însă, pe Radu F. Alexandru (chiar dacă este vorba despre un citat mai amplu), care, într-un substanţial comentariu din „Revista 22” istorisea, detaliat, în 6 ianuarie 2015, povestea acestui proiect de-o viaţă al regizorului (şi, implicit, a recentei premiere, Ana): „Nu cunosc printre regizorii noştri un altul care să fi trăit aproape o viaţă sub obsesia unuia dintre miturile fundamentale ale omenirii, aşa cum a făcut-o Alexa Visarion. «Mitul creaţiei», ipostaziat în Meşterul Manole, i s-a părut definitoriu în împlinirera unei vieţi. Primul pas pe calea iniţierii l-a făcut în 1972, când a montat piesa lui Blaga pe scena Teatrului Naţional din Cluj. În 1978 scrie Ziditorul, prima versiune cinematografică a Meşterului Manole, scenariu respins fără drept de apel de Comisia Ideologică a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. După 22 de ani de tentative repetate şi eşuate, în 1990, Ziditorul intră în producţie; filmările sunt oprite şi abandonate, după ce toată cheresteaua adusă pentru construcţia decorului este furată. În 2005 scrie o nouă variantă a scenariului. În 2007 publică, cu sprijinul C.N.C., cele două scenarii într-o carte: De la Ziditorul la Zidirea, Editura Universalia. Ana, o nouă variantă a scenariului, câştigă în 2008 concursul organizat de C.N.C., dar suma alocată este departe de-a fi suficientă pentru realizarea filmului. Îi trebuiesc cinci ani ca să adune banii pentru finanţarea proiectului; reuşeşte să înceapă filmările în 2013. În decembrie 2014, Ana este aplaudată în picioare la premiera de gală oficială, la Cinematograful Uniunii Cineaştilor”. Cam aşa au stat lucrurile cu visul de-o viaţă al regizorului Alexa Visarion (o singură observaţie aş face în legătură cu afirmaţiile lui Radu F. Alexandru: nu cred că scenariul filmului Ana este „o nouă variantă” a scenariilor anterioare despre Meşterul Manole, ci este, de fapt, istoria tristă a scenariilor anterioare în drumul spre film). Da, regizorul Alexa Visarion n-a fost lăsat niciodată să-şi ducă la bun sfârşit „visul”. Recentul său lung metraj intitulat Ana reprezintă, cred, răzbunarea sa pentru această dureroasă stare de fapt.
De ce spun aceasta? În primul rând pentru că filmul Ana derulează propria sa poveste de viaţă şi de creaţie: povestea unui regizor care a dorit toată viaţa să realizeze un film despre mitul Meşterului Manole, dar n-a reuşit niciodată. Regizorul mărturiseşte singur această situaţie, la un moment dat: „Filmul este autobiografic. Desigur că personajul principal (interpretat de Răzvan Vasilescu) nu sunt eu, dar face parte din universul meu”. Mărturisirea regizorului este întru totul edificatoare. Într-adevăr, filmul Ana nu poate fi considerat întru totul autobiografic, deoarece el istoriseşte povestea unui regizor care şi-a comporomis cariera cinematografică din pricina faptului că nu şi-a putut realiza visul de-o viaţă, ceea ce nu este cazul regizorului Alexa Visarion, care, în ciuda opreliştilor de tot felul în „cazul” Meşterului Manole, este un cineast cu o solidă platformă estetică, ba mai mult, a reuşit şi „răzbunarea” de prestigiu numită Ana, în care istoriseşte, practic, povestea visului său nerealizat, de o viaţă. Ajunşi aici, este cazul să spunem că filmul Ana este mai mult şi altceva decât povestea unui regizor care a vrut toată viaţa să facă un film despre Meşterul Manole şi n-a reuşit niciodată (deci filmul unei proprii poveşti de viaţă), mai mult şi altceva decât o răzbunare pentru această nedorită stare de fapt, este o profesiune de credinţă a regizorului Alexa Visarion, o mărturie a propriului său crez artistic. Personajele principale ale filmului sunt, aşadar, un regizor de film, trecut de vârstele primelor tinereţi, şi o fată fără nume (care refuză tot timpul să-şi mărturisească numele), revenită în ţară după experienţe, se pare, nereuşite prin ţări străine, două fiinţe care se întâlnesc şi se cunosc, întâmplător, pe un drum de ţară, dar între care se ţese, treptat, o tainică şi profundă legătură sufletească. Întreg filmul nu este, de altfel, decât desenul fin, nuanţat, al acestei trainice şi profunde afecţiuni sufleteşti, între două personaje care, iniţial, nu au nimic în comun, dar între care, se ţese, pe nesimţite, o relaţie indestructibilă, atât de puternică, încât, spre final, după ce regizorul din film îi mărtusiseşte detaliat şi progresiv fetei dorinţa sa de-o viaţă de a face un film despre Meşterul Manole, fata fără nume se identifică cu personajul feminin visat de regizor, şi, întrebată încă o dată cum se numeşte, răspunde, în sfârşit, „sunt Ana meşterului Manole”…
Bineînţeles, aceste profunde mutaţii sufleteşti nu se produc dintr-o dată, sunt rodul unor acumulări continue, produse pe parcursul relatărilor regizorului din film privitoare la soarta scenariului său despre meşterul Manole, survenite de-a lungul anilor. În această ordine de idei, este de făcut şi precizarea că intriga filmului se desfăşoară pe două planuri temporale distincte, pe de o parte este prezentul acţiunii (în care se ţese, cu fineţea remarcată, relaţia afectivă a personajelor menţionate) şi, pe de altă parte, în relatările regizorului despre avatarurile scenariului său cu Meşterul Manole, apar şi câteva personaje, interpretate de Mircea Albulescu, Dorel Vişan sau Dorina Lazăr, care au pus „beţe în roate” proiectului cinematografic de-a lungul anilor (unele din aceste personaje sunt reluate şi în prezentul acţiunii, unde rolul lor dramaturgic este, însă, mai incert, nedefinit). „Greul” filmului rîmâne pe seama celor două personaje principale, unul, regizorul, fiind interpretat de Răzvan Vasilescu, care-şi dozează perfect stările sufleteşti în funcţie de etapele diferite ale „ţesăturii afective”, marea surpriză a filmului fiind oferită, însă, de interpreta fetei, Cristina Drăghici, o descoperire a regizorului Alexa Visarion, o actriţă care izbuteşte să „ţină piept”, fără complexe, unor actori de prim rang ai scenei şi ecranului românesc, contribuind eficient la structurarea şi transmiterea puternicului fior emoţional al filmului. Îl susţine eficient pe regizor şi directorul de imagine Pătru Păunescu, care portretizează în tuşe distincte cele două planuri temporale ale intrigii, marcând cu o binevenită pecete subiectivă dantela fină a relaţiei afective ţesută între cele două personaje principale, asociind, deasemenea, inspirat, starea de spirit a eroului său, cu momente semnificative ale naturii înconjurătoare. Câţiva profesionişti exemplari precum monteuza Nita Chivulescu sau scenograful Mihnea Tăutu completează echipa de filmare.
În concluzie, aş sublinia faptul că, iată, în timp ce „noul cinema” românesc continuă să se afirme spectaculos peste hotare (ultimul argument fiind premiul obţinut la Berlin de filmul lui Radu Jude Aferim!), cineaştii români din „vechea gardă” îşi îmbogăţesc creaţia cu pagini cinematografice de calitate, aşa cum au făcut-o, în ultimele luni, cineaşti precum Nae Caranfil (cu bijuteria cinematografică numită Closer to the Moon), Radu Gabrea (cu capodopera O poveste de dragoste. Lindenfeld, un film care ar fi putut candida, cred, nu fără şanse, la Premiul Oscar pentru film străin), Dan Piţa (cu încă o ecranizare de referinţă în suita sa de ecranizări prestigioase, Kyra Kyralina, după Panait Istrati) sau Nicolae Mărgineanu (cu impresionanta mărturie de conştiinţă Poarta Albă), cărora li se adaugă, acum, Alexa Visarion cu Ana, care, cum spuneam, este o binevenită răzbunare a unui regizor îndepărtat ani la rând de proiectul vieţii sale, este o tulburătoare profesiune de credinţă şi, în ultimă instanţă, un seducător „film de suflet”…