Poemele Danei Catona, o asociere inedită de poezie şi pictură, oscilează între umbră, lumină, schiţă şi pete de culoare, sunt de cele mai multe ori exclamaţii de sensibilitate în faţa trecerii timpului.
O poezie a cotidianului, în care coexistă prezentul alături de trecut, cu detalii-amintiri dintr-o copilărie îndepărtată, scrie Dana Catona (poveşti mici, Tracus Arte, 2014), volumul fiind a treia carte de poezie a autoarei
, după Iepurele de martie (Bucureşti: Editura Leda, 2008), volum câştigător al concursului de debut literar Unicredit, ales în urma jurizării de către criticii literari Liviu Papadima şi Paul Cernat, şi după Prinţesa portocalie, volum apărut la Brumar în 2011. Ilustraţiile originale ale copertelor sunt realizate de autoare, care este absolventă a Academiei de Arte Vizuale, la Cluj-Napoca, în prezent lector la Facultatea de Arte şi Design a Universităţii de Vest din Timişoara.
Poemele Danei Catona sunt fragmente dintr-un jurnal-poem fără sfârşit, discursul ei confesiv se continuă dintr-un volum în celălalt; în primele două volume de poezii există câte un personaj-cheie, un simbol în jurul căruia se conturează discursul poetic, iepurele de martie şi prinţesa portocalie. În ambele volume, poemele par să redescopere inocenţa din copilărie, în care sentimentele din trecut sunt aduse dureros şi nostalgic în prezentul maturităţii.
Discursul poetic este fragmentat, lipsesc metaforele în favoarea descrierilor, poeziilor-pastel, sugerând suferinţa, dar şi rezistenţa unui suflet împietrit de durere; solemn dar scurt, pare de multe ori o confesiune adresată unui prieten: ,,poveştile vechi şi triste/ sunt acoperite de un linţoliu/ o materie mată le acoperă miezul/ transformându-le într-o rocă dură şi nobilă/ care se loveşte de aerul din jur/ asemeni unui zmeu împietrit colorat dus de vânt/ tot mai înalt” (poveştile triste)
Dacă în volumul de debut, poemele sunt scrise sub forma unor file de jurnal, neavând titlu, în cel de-al doilea volum al Danei Catona, poemele par nişte fotografii, zilele sunt schiţate într-un jurnal-poem, în care sunt amestecate întâmplări trecute cu gânduri şi cu peisaje din prezent: ,,plaja cu nisipul foarte fierbinte/ mă împiedică să fac vreun pas/ îmi fărâmiţez gândurile până în locul/ în care liniştea se amestecă cu apa/ acolo unde e teza de la matematică/ şi zgarda câinelui gimi/ abandonată// proaspătă pe masă/ o farfurie cu tocană de cartofi/ gătită de bunica/ şi chiar ea/ fluturându-şi halatul la ieşirea din cameră/ lovind tocul uşii cu pânza albastră// s-a înserat şi nisipul e răcoros/ mă ridic/ şi fac câţiva paşi/ cu tălpile ascunse/ în nisipul umed” (memo)
Fericirea unor momente, detalii banale din viaţa cotidiană, sugerează o linişte sufletească pe care nu o preţuieşti, decât în momentul în care ai pierdut-o, într-un poem fără titlu din volumul de debut: 
,,Fericirea e să îţi bei cafeaua de dimineaţă/ şi soarele să îţi bată pe dunga ceştii, / molcom şi perpendicular/ iar tu să fii/ îmbrăcat în pielea ta/ / Ghivecele de flori să stea aliniate şi mulţumite/ În ele/ Să îţi plimbi degetele peste linia ceştii/ şi soarele să se strecoare/ printre degete/ Iar tu să nu simţi nici un regret”.
Autenticitatea discursului poetic este accentuată prin confesiunile revelate de jurnalul-poem, în care se conturează o lume aflată în căutarea identităţii, discursul fiind o rememorare a locurilor şi a întâmplărilor din copilărie sub forma unor schiţe sau desene ale vieţii, căutarea fiind obsesivă, ca în poemul intitulat ,,Johanna”: ,,nu îmi găsesc prietena din copilărie/ am căutat cu google numele ei// am încercat mai multe variante/ cu j în loc de i cu doi de n/ am încercat chiar şi cu un h după prima literă/ a numelui ei vechi de familie// îmi amintesc că mi-a lipit o gumă de mestecat pe cap/ am scos-o foarte greu/ de fapt părinţii mi-au tăiat părul cu tot cu guma de mestecat// locuia pe o stradă îngustă şi umbroasă/ unde tramvaiele uruie alături de zidurile din mortar crăpat// odată mama ei a spus/ firesc ar fi ca noi să trăim şi acum în timişoara aia veche/ poate că totuşi o să reuşesc cu google/ tastând numele firmei gumei de mestecat”.
Poemele ultimului volum al autoarei par texte narative încă din titlul ,,poveşti mici”, fiind un jurnal alcătuit din notaţii scurte, pline de sensibilitate, iar fiecare poem este centrat pe un obiect-simbol, un peisaj sau un sentiment care conturează o viaţă din amintiri, totul fiind un amestec de tristeţe şi durere provocate de retrăirea lor. ,,o nouă dimineaţă/ în care granulele de polen/ se lipesc de mâna mea inertă/ granule colorate/ galbene/ sclipitoare/ mă ameţesc în mirosul lor/ deşi/ nu e nimic/ în afară de multă durere”(dolor)
Sentimentul de suferinţă provine dintr-o conştientizare permanentă a trecerii ireversibile a timpului şi dintr-o proiectare în prezent, cu nostalgie, a acelor momente speciale din trecut, pentru a le memora pentru o clipă, poate pentru a nu fi acoperite de acel ,,linţoliu” al uitării. ,,mi-e dor de felul în care mestecai/ pâinea prăjită/ de felul în care dintr-o săritură/ treceai peste toate treptele/ şi noi te vedeam apoi/ atunci când se deschideau/ uşile liftului/ brusc” (uşile liftului) ,,581 de paşi/ mă despart/ de mormântul/ tatălui/ meu” (581) ,,mi-eşti ca un braţ/ atârnând inert şi totuşi legănat/ sau ca o parte din suprafaţa/ bătută de soare a/ chipului meu întors spre umbră/ mi-aş dori să vină drumarii/ să îşi întindă/ găleţile cu vopsea/ să deseneze clare linii de/ demarcaţie/ timp în care ţi-aş putea şopti răspicat/ tu/ şi/ eu” (tu şi eu)
Poemele Danei Catona, o asociere inedită de poezie şi pictură, oscilează între umbră, lumină, schiţă şi pete de culoare, sunt de cele mai multe ori exclamaţii de sensibilitate în faţa trecerii timpului, în care autoarea pare că vrea să ne convingă că un spectacol al vieţii se face din gesturi mici. O trecere de la un peisaj la celălalt, o privire aruncată dincolo de fereastră, de la o întâmplare banală a vieţii urmărite în cele mai mici detalii, scene, pare a fi poezia Danei Catona, volumele ei conturând o lume aflată în căutarea veşnică a identităţii, prin care sufletul reuşeşte să se îndepărteze, în timp şi în spaţiu, de sursa durerii din trecut.
