Dacă Războiul din Balcani a evidenţiat eroismul şi spiritul de sacrificiu al românilor, căzând în luptă 10.000 de oameni, nu-mi rămâne decât să pun o singură întrebare: câţi dintre tinerii din ziua de azi şi-ar da viaţa pentru România?
Andreea Popescu s-a născut în data de 27 noiembrie 1996, în Buzău. A absolvit 
Colegiul Naţional „Nichita Stănescu” din Ploieşti. Pe parcursul anilor de şcoală a colaborat la Revista Noi, destinată liceenilor, cu poezie, proză, eseuri, studii, dedicate istoriei naţiunii române. Andreea e interesată de limba, identitatea şi istoria poporului român. Laolaltă cu colegii ei, o frământă destinul României şi, mai cu seamă, viitorul ei. La ora actuală, se pregăteşte pentru examenele de admitere la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.
Împreună cu cititorii şi colaboratorii revistei Contemporanul îi urăm noroc destinal.
În liceu ni se vorbeşte, adesea, despre independenţă. Aş spune că aceasta este, în mod evident, cinic. De ce? Pentru că nimeni nu explică acest concept unui viitor student, oricum bulversat de starea de mare confuzie a şcolii româneşti. Am susţinut mereu că a da vina pe sistem se rezumă la a-ţi atrofia simţul de luptător, aşa că nu voi afirma, cel puţin nu vehement, că educaţia românească trebuie reformată din temelii.
Şi, totuşi, ce ne facem cu tinerii care sunt crescuţi într-o dualitate insolentă? Pe de o parte, se propovăduiesc principii democratice, pe de altă parte, românilor încă le e frică să vorbească, să iasă în stradă. În mod trist, adevărul se află între aceste falii ale percepţiei noastre senzoriale. Societatea nu este nici pe departe vindecată de microbul comunist; în şcoli se predă o istorie confuză. În circa 26 de ani de construcţie a democraţiei postdecembriste, mai avem încă tineri care nu găsesc nici un motiv să-şi afirme cu mândrie originile. Patriotismul a pierit. Orice elev din şcoala generală ştie să ajungă la cel mai apropiat Mall, însă doar câţiva dintre ei au fost la Muzeul Naţional de Istorie. Toată lumea citeşte Game of Thrones, câţi au citit măcar Constituţia? Ştim despre independenţa americanilor, pe care o privim că pe un ideal, însă nu admirăm tactul de care a dat dovadă Kogălniceanu. Dacă nu ştim nimic despre anul 1877, n-o să înţelegem niciodată independenţa. Nici pe cea de stat, nici pe cea a individului.
La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat război otomanilor şi armatele sale au început trecerea prin România. Luând act de noua realitate, otomanii au bombardat locaţii precum Islaz, Calafat, Giurgiu, iar românii, la rândul lor, au ripostat, atacând Vidinul şi Turtucaia. Războiul începuse.
La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de externe, a declarat că statul român este hotărât să rupă orice fel de legătură cu Imperiul Otoman: „Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţă Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”. Salutată cu mult entuziasm de populaţie, independenţă statală a fost receptată diferit de Marile Puteri: Italia şi-a arătat simpatia, Rusia a acceptat situaţia, Marea Britanie îşi face înţeleasă ostilitatea, Germania şi Austro-Ungaria rămân în expectativă, iar, în final, Poarta riposta prin război.
Deşi Rusia a refuzat iniţial cooperarea cu armata română, deoarece nu-şi dorea să creeze „oligaţii”, generalul Osman Paşa întâmpină dificultăţi la Plevna. Prin urmare, Marele duce Nicolae îi va adresa o telegramă principelui Carol, solicitând ajutor urgent. Plevna va ceda în urma unui asalt încercuit, în noiembrie 1877, iar forţele române, pentru a întări blocada, vor cuceri reduta Rahova.
Dacă Războiul din Balcani a evidenţiat eroismul şi spiritul de sacrificiu al românilor, căzând în luptă 10.000 de oameni, nu-mi rămâne decât să pun o singură întrebare: câţi dintre tinerii din ziua de azi şi-ar da viaţa pentru România?
Probabil, puţini. Motivele nu sunt variate, se invocă aprig ruşinea de a fi român. Oare, aflând despre anul 1877, nu se vor simţi obligaţi moral să-şi susţină independenţa cu fermitatea lui Kogălniceanu?
Tineri fiind, trebuie să învăţam să ne folosim drepturile cu tact, să nu abuzăm de ceea ce noi considerăm că este libertatea. Ea nu stă în acte de bravură, ci în lucruri concrete, palpabile. Cred în generaţia mea, în hibridul acesta de pasiuni, concepţii şi idealuri, însă sunt sigură că lucrurile se vor aşeza abia atunci când ne vom hotărî să ne cunoaştem istoria, pentru că atunci modelele vor fi reale, iar greşelile – irepetabile.
