Pe Leonard Oprea l-am cunoscut în împrejurări care par să ţină de jocul întâmplării, deşi n-ar fi exclus să fi existat un plan ocult, gândit de altcineva decât de mine
Cea mai recentă carte a lui Leonard Oprea – Noi domenii interzise & Domenii interzise −, apărută în primăvara acestui an la Editura Tracus Arte, nu poate fi supusă unei evaluări critice. Este mai curând o carte de iniţiere decât una de proză. Iar dacă textele din cuprinsul ei le considerăm totuşi proză, trebuie să adăugăm imediat: o proză parabolică şi esoterică. Autorul ştie mai mult decât noi d
espre orice (chiar şi despre noi!), sfidează „cenzura transcendentă”, astfel încât citindu-l simţim că săvârşim un hybris. Şi totuşi, el nu are nimic mefistofelic, ci se caracterizează dimpotrivă printr-un fel de sfinţenie.
Mentorul său spiritual a fost − şi nu fără consecinţe – N. Steinhardt. Leonard Oprea are în comun cu N. Steinhardt o ardoare a trăirii. Spre deosebire de alţi autori care cred că devitalizarea reprezintă singura cale de acces spre sacralitate, Leonard Oprea mizează – ca şi mentorul său − pe bucurie.
O istorisire de mare întindere – un adevărat roman fantasy – este Basmul lui Amot. Convocat de un misterios personaj Theofil la o întâlnire într-un loc îndepărtat, Amot îşi ia familia într-o căruţă şi pleacă la drum, cam aşa cum plecau coloniştii în Vestul sălbatic. După multe zile de călătorie obositoare, îl întâlneşte pe Theophil şi află că trebuie să-i succeadă în îndeplinirea unei misiuni de mare importanţă (despre care nu i se spune însă nimic concret). Frumuseţea poveştii constă tocmai în reprezentarea unei metafizici a transmiterii unei misiuni (indiferent care ar fi aceasta).
În Basmul lui Amot întâlnim şi o parabolă (o parabolă în parabolă!) :
La întrebarea ce este trupul omului, învăţăceii lui Zalmoxis găsesc trei răspunsuri: „Primul sună astfel: trupul omului este templul bucuriei sufletului. Al doilea este: trupul omului este temniţa sufletului. Şi al treilea: trupul omului este doar ţărână în care te întorci după moarte. Pe toate le credem adevărate. Totuşi, trebuie să fie un singur răspuns. Doar unul, zicem noi. Care dintre ele este cel bun?” Înţeleptul le explică: „Niciunul. Sau toate. Trupul tău, cum poate fi templul bucuriei sufletului tău, dacă el este temniţa lui şi până la urmă devine ţărână? Cum poate fi doar temniţa sufletului tău, dacă este bucuria lui şi până la urmă devine ţărână? Cum poate fi doar ţărână, dacă este bucurie, dar şi suferinţă? Trupul tău este templul bucuriei sufletului când îl cinsteşti pe Cel Prea Înalt şi Sacru; el este şi temniţa sufletului când vrei să ajungi la Cel Prea Înalt şi Sacru şi nu ştii cum; el va fi şi ţărână ori de câte ori te vei lepăda de Cel Prea Înalt şi Sacru.”
„Toţi învăţăceii au tăcut tare încurcaţi. Nu aşa gândiseră ei despre trupul lor. Nu asta doriseră să audă. Zalmoxis i-a lăsat o vreme să fiarbă în suc propriu, apoi a vorbit din nou. «Aţi greşit cugetând despre viaţă ca fiind un cadavru. Viaţa este lumină, iar lumina este veşnică».”
Asasinul unui vis, Legenda împăcării universale, Pădurea, Evadarea, Colonia sunt alte basme-eseuri-parabole-texte iniţiatice încărcate de frumuseţe literară. De fapt, toate textele incluse în volum merită citite şi comentate, deşi ar fi deajuns – de fapt – să fie citite.
*
Pe Leonard Oprea l-am cunoscut în împrejurări care par să ţină de jocul întâmplării, deşi n-ar fi exclus să fi existat un plan ocult, gândit de altcineva decât de mine sau de Leonard Oprea. Într-o zi de iarnă de la sfârşitul anului trecut, în staţia de metrou de la Universitate, un necunoscut a venit drept spre mine şi mi-a spus:
− Domnule Alex. Ştefănescu, aş vrea să vă vorbesc!
Avea o voce caldă şi convingătoare, de om care crede în posibilitatea comunicării.
M-am uitat la el şi l-am examinat rapid. Puteai citi pe chipul lui o distincţie şi o oboseală aristocratică, rar întâlnite azi. Părea un prinţ rus aflat în refugiu la Paris în urma revoluţiei bolşevice din 1917. Barba îngrijită, hainele elegante, modul ceremonios (deşi deloc sofisticat) de a se purta m-au impresionat.
− Sunt Leonard Oprea…
În memoria mea a început atunci să se deruleze rapid o acţiune de căutare. Parcă aş fi avut în cap un computer şi aş fi dat click pe „find”. Leonard Oprea… Leonard Oprea…
În câteva clipe în care am tăcut uitându-mă atent la el, mi-au venit în minte informaţii disparate. 
Leonard Oprea… tânăr scriitor din Braşov… aşa rămăsese în mintea mea, tânăr, ca atunci când îi auzisem prima dată numele… s-a remarcat cu cartea lui de debut din 1984, Domenii interzise, care cuprindea povestiri SF de un esoterism straniu… a mai publicat apoi, în 1987, un volum de proză scurtă Radiografia clipei… în scurtă vreme interzis şi retras din librării… în acea perioadă a scris volumul Cămaşa de forţă, care conţinea, încă de la titlu, dinamită politică… se spunea că autorul participase la revolta muncitorilor din Braşov din 1987…
Revenit la realitate, i-am răspuns lui Leonard Oprea:
− Da, m-aş bucura să vorbim.
Şi ne-am notat reciproc numerele de telefon, ca să stabilim ulterior o întâlnire.
*
Ajuns acasă, am căutat şi în fişierul pe care îl am în computerul propriul-zis (în afară de cel din mintea mea) şi am găsit noi informaţii. Leonard Oprea, fiul adoptiv al lui Vladimir Colin, a fost un dizident declarat, care şi-a asumat dizidenţa, nu unul care şi-a revendicat-o abia după 1989, ca mulţi alţii. În legătură cu volumul Radiografia clipei a primit o înştiinţare oficială, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste:
„În lumina exigenţelor formulate la Plenara CC al PCR din noiembrie 1988 privitoare la creşterea contribuţiei creaţiei literar-artistice la educaţia comunistă, revoluţionară a maselor, s-a renunţat la mai multe lucrări care nu răspundeau în mod satisfăcător la cerinţele privind reflectarea plenară a actualitatii socialiste, a realităţii zilelor noastre. Între aceste titluri se numără şi volumul dv.”
În acest stil erau redactate înştiinţările-ghilotină, care decapitau cărţile autorilor incomozi din epocă. Terorizat de poliţia politică, Leonard Oprea a trebuit să-şi ascundă manuscrisele viitoarelor sale cărţi cu dată incertă de apariţie. Le-a închis în cutii de metal şi le-a îngropat în grădinile unor prieteni.
După 1989, participant febril la reconstruirea democraţiei (suspendată timp de 45 de ani) în România, face publicistică, înfiinţează o fundaţie cu numele tatălui său adoptiv, înfiinţează o editură – „Athena Publishing House” – care are drept scop propagarea culturii române în străinătate. Publică extraordina-
rul său roman-parabolă Cămaşa de forţă, scris înainte de 1989.
În 1999 pleacă definitiv din România şi de atunci… n-a mai auzit nimeni de el.
La fel se exprima pe vremea lui G. Călinescu un ţăran foarte bătrân din Ipoteşti, care îl cunoscuse pe un copil cu numele Mihai Eminovici:
„Ţin mintea că stătea tăcut pe marginea lacului şi se uita la nuferi. Altădată cutreiera pădurile, cu fratele lui. Pe urmă, a plecat din Ipoteşti şi… n-a mai auzit nimeni de el.”
Iată că am repetat şi eu greşeala de gândire a ţăranului. După cum aveam să aflu din discuţiile directe cu el, Leonard Oprea s-a stabilit în SUA, a scris în continuare, în română şi în engleză, şi s-a făcut cunoscut în întreaga lume, în special prin cărţile sale din ciclul Teophil Magus, combinaţie de înţepciune, mister şi farmec literar. Cărţile lui, difuzate pe 5 continente, se află în prezent în 52 de mari biblioteci ale lumii, printre care Biblioteca Congresului American şi Biblioteca Vaticanului.
