Festivalul internaţional al filmului de la Valladolid
Azi tinerii critici francezi procedează diferit şi semnalează „tendinţa unor cineaşti de a se conforma ideii pe care o au despre filmul de festival”.
În acest decembrie cinematograful împlineşte 120 de ani. Actul său de naştere se semna, la 28 decembrie, odată cu proiecţia programului de filme semnate de Louis şi Auguste Lumière prezentat la Paris, în subsolul localului parizian Grand Café, pe Boulevard des Capucins. Pentru a obţine acest certificat, noua artă a trebuit să demonstreze că stârneşte curiozitatea unui public plătitor de bilete. După un secol şi ceva, când consumul cinematografic ocoleşte deseori sala tradiţională şi se foloseşte de micile ecrane ale laptopului, tabletei sau ale telefonului mobil, festivalurile sunt ocazii de recuperare a acelei bucurii colective a privitului imaginilor în mişcare creatoare de sensuri. Meritul lor e mai apreaciabil când devin evenimente festivaliere anuale care fidelizează un public de cinefili şi setează aşteptări cu opere de calitate. Ajuns în 2015 la jumătate din vârsta oficială a cinematografului, Festivalul internaţional al filmului de la Valladolid a serbat aniversarea cum se cuvine, confir
mându-şi cu mândrie identitatea. Ediţia cu numărul 60 a confirmat angajarea de partea cinematografului de autor, care îşi asumă riscurile îndepărtării de formulele dominante şi se defineşte prin ardoarea exprimării unui mesaj personal.
Consecvenţa strategiei festivalului din capitala provinciei Castilla y Leon s-a materializat fie în includerea în selecţie a unor foşti premianţi (germana Margarethe von Trotta – Lumea părăsită, francezul Robert Guédiguian – Une histoire de fou, japoneza Naomi Kawase – O patiserie în Tokio, canadiana Deepa Mehta – Beeba Boys, japoneza Naomi Kawase – O patiserie în Tokio), fie în explorarea unor teritorii cinematografice mai puţin cunoscute, precum Finlanda, ţara invitată ca protagonistă a unei retrospective, fie prin recunoaşterea prestigiilor unor autori consacraţi în ultimul deceniu prin prezentarea unor filme încă nedistribuite în Spania prin ciclul Inedite. Talente ale secolului XXl. Printre numele autorilor validaţi internaţional în noul secol am descoperit, alături de italianul Paolo Sorrentino, turcul Nuri Bilge Ceylan, israelianul Ari Folman, taivanezul Apichatpong Weerasethakul, danezul Thomas Vintenberg, pe compatriotul nostru Cristian Mungiu, inclus în program cu opera prima Occident.
Dar care au fost pariurile ediţiei 2015? Ca şi alte dăţi au fost incluse în competiţia principală filme venite din cinematografii puţin cunoscute: chilianul Aurora de Rodrigo Sepulveda (Premiul „Miguel Delibes” pentru scenariu), o poveste emoţionantă despre o familie care adoptă copii morţi şi abandonaţi la naştere, pentru a putea fi înmormântaţi, islandezul Fúsi de Dagur Kári, portretul sensibil al unui supraponderal care refuză să se maturizeze (Premiul pentru cel mai bun actor – Gunnar Jónsson), palestinianul Degradé de Tarzan şi Arab Nasser, o fabulă despre condiţia femeii în teritoriul agitat de lupte nesfârşite din fâşia Gaza. De altfel, problematica feminină şi rolul femeii în cinemaul de azi au fost filoane principale ale întregului program.
O femeie care luptă cu birocraţia şi corupţia pentru a adopta un copil din Lituania este eroina producţiei spaniole Adopţie de Daniela Fejerman, o recent divorţată mamă este urmărită în lupta ei cu prejudecăţile care nu-i dau voie să-şi refacă viaţa în filmul Iranian Nahid de Ida Panahandeh, o bătrână marcată de o boală care îi deformează mâinile îşi recapătă demnitatea ajutând un tânăr să-şi îmbunătăţească reţeta prăjiturilor din vânzarea cărora trăieşte în O patiserie în Tokio (coproducţie dintre Franţa, Japonia şi Germania). Autoarea acestuia, japoneza Naomi Kawase, a câştigat Premiul pentru regie, care răsplăteşte subtilitatea acestei poveşti despre solidaritatea dintre generaţii.
Dar filmul care poartă în el o adevărată declaraţie feministă este Mustang, semnat de realizatoarea de origine turcă Deniz Gamze Ergüven, câştigătorul Premiului „Spicul de argint”. În afară de acesta, el a mai acumulat Premiul Fipresci, al criticii internaţionale, Premiul Publicului, Premiul Juriului Tinerilor, şi Sociograph Award 2015, stabilit prin votare electronică. Povestea a cinci surori revoltate împotriva rigidei educaţii tradiţionale care le pregăteşte pentru a deveni soţii supuse şi casnice are, după părerea juriului, drept principale calităţi „energia şi prospeţimea cu care regizoarea a reuşit să portretizeze o tânără generaţie ce încearcă să rupă tradiţiile unei societăţi patriarhale pentru a-şi alege liber viitorul”. Mustang, o coproducţie franco-turcă, va reprezenta Franţa la anul în cursa Oscarului pentru film străin.
Prezenţa marcantă a femeilor în programul de la Valladolid a fost completată de ciclul Feminin singular, care a reunit peliculele marcante semnate de femei în alte ediţii. Câteva regizoare spaniole de marcă (Josefa Molina, Iciar Bollain, Gracia Querejeta, Silvia Munt şi Patricia Ferreira) au luat parte la o pasionantă masă rotundă ce a însoţit grupajul. S-au discutat un numai problematica şi estetica peliculelor realizate de femei, ci şi rolul lor în industria filmului unde, deşi procentual ele sunt minoritare (numai 15% in Europa), uneori ocupă poziţii de decizie, făcând să se vadă în mod pozitiv rezultatele implicării lor.
Trofeul major al ediţiei, „Spicul de aur”, a revenit peliculei islandeze Hrútar (Despre oameni şi oi) de Grímur Hákonarson, care a primit şi premiul „Pilar Miró” pentru debut, trofeu împărţit, ex aequo cu regizoarea turcă Deniz Gamze Ergüven. Amintind de peliculele nordice ale începuturilor cinematografului, care vizualizează impresionant lupta omului cu adversităţile naturii, Hrutar a fost preferată de juraţi pentru că: „În aceste timpuri ale dezrădăcinării, pelicula ne aminteşte, într-un limbaj cinematografic captivant şi emoţionant, rolul vital al relaţiilor umane şi ale omului cu natura”.
Deşi nereţinute în palmares, producţiile româneşti au fost bine primite: în competiţia principală thrillerul politic De ce eu de Tudor Giurgiu, în secţiunea Tiempo de historia documentarul Reţeaua de Claudiu Mitcu, iar scurtmetrajul Verigheta de Gabriel Achim în secţiunea Punto de encuentro.
Aş remarca fidelitatea juriului faţă de susţinerea cinematografului de autor cu adevărat proaspăt şi înnoitor, observând că au rămas nepremiate filme semnate de regizori de mare vizibilitate internaţională. Printre ei se numără franc
ezul Robert Guédiguian cu Une historie de fou, un memento al genocidului împotriva armenilor comis de guvernul turc acum un secol, canadiana Deepa Mehta, cu The Beeba Boys, o poveste despre o bandă de traficanţi de droguri de origine indiană sau finlandezul Mikka Kaurismaki cu The Girl King, un portret din perspectivă feministă a reginei Christina a Suediei. Această decizie mi-a adus aminte de o discuţie cu Jean Philippe Tessé (interviu în revista Film nr. 1/2014), redactor şef adjunct al faimoasei reviste Cahiers du cinema, care observa că „şi filmul de autor are şi el propriul său academism, că ceea ce vedem în festivaluri începe să aibă codurile lui, la fel ca cinematograful comercial… Politica autorilor cerea să aperi toate filmele, orice film al cineastului-autor pentru că exista un raport de coerenţă cu celelalte pelicule ale sale”. Azi tinerii critici francezi procedează diferit şi semnalează „tendinţa unor cineaşti de se conforma ideii pe care o au despre filmul de festival”. Ar trebui să medităm la acestei idei şi mă bucur că exigenţa juraţilor de la Valladolid le-a readus în atenţie.
