Elena Solunca: Ziua Culturii Naţionale. Identitatea naţională
Asistăm în ultima vreme la asaltul, câteodată deosebit de agresiv, a unor concepţii ce vor să modifice istoria noastră după un vânt venit cine ştie de unde şi purtând spre niciunde
Ziua Naţională a Culturii a fost sărbătorită la Academia Română în cadrul unei sesiuni ştiinţifice dedicate unei teme de maxim interes şi actualitate: Identitatea naţională. Tema e clasică, iar dezvoltarea ei generează dimensiuni neaşteptate odată cu procesul de globalizare, un proces ireversibil, generând uneori efecte surprinzătoare. Dinamica realităţii ne obligă să recunoaştem că s-a accentuat dorinţa de afirmare a fiecărui popor într-un timp în care vieţuiesc, după Mircea Maliţa, zece mii de culturi şi o singură civilizaţie. Cultura este şi rămâne actul de identitate a unui popor, care îl înscrie în istoria lumii ca fiind, paradoxal, asemănător cu toate şi diferit de toate. Nucleul acestui concept este etosul în sensul cel mai 
cuprinzător. Eugen Simion consideră că etosul nostru este al dăinuirii. Cultura exprimă în forme specifice un mod de a exista, de trăi, de a fiinţa întru devenire în sensul definiţiei dată de B.F. Skinner, după care „cultura este ceea ce rămâne în om după ce a uitat tot”. Trecând dincolo „uitare”, niciodată definitivă, rămâne ceva: fiinţarea în sine, intim legată de identitatea omului ca individ sau popor. În această deschidere teoretică, Mihai Eminescu este un simbol solar al culturii noastre, cu izbânzile, neîmplinirile şi năzuinţele ei. Avea dreptate G. Călinescu atunci când zicea de Eminescu că nu ne despărţim decât pentru a ne întoarce la el, „pentru a reflecta mai bine şansele pe care le avem în raport cu un mare model”. Constantin Noica l-a numit „omul deplin al culturii româneşti”, precizând că nu e vorba de un aspect sau altul din creaţia eminesciană, „e vorba de tot; spectacolul acesta pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă către tot”. Această „conştiinţă de cultură deschisă către tot” este, am spune, un mod propriu nouă de a fi „întru mister şi revelare”, cum spunea Lucian Blaga, luând aminte tâlcul versurilor: „Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?”.
Sesiunea specială, cu tema Identitatea naţională, a fost deschisă de acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române, care a subliniat că „sfera identităţii naţionale este mai largă decât cultura naţională, dar cuprinde şi aceste elemente. Fidelă obiectivelor ei…, Academia Română a fost şi continuă să fie garantul menţinerii şi promovării culturii naţionale şi al afirmării ei în lume”. În acest scop, „Academia Română a înscris în strategia generală de dezvoltare a României şi afirmarea identităţii naţionale. Într-adevăr, «cultura este ceea ce face o naţiune nemuritoare», dar «avem de construit un viitor», o lume «pe care o dorim mai bună, mai educată, mai corectă, mai decentă. Pentru a trăi într-o astfel de lume trebuie s-o creăm zi de zi împreună şi putem face acest lucru prin cultură”. Nu poţi vorbi de identitate fără a o asocia cu credinţa creştin ortodoxă, şi evidenţiind acest adevăr, PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a adăugat: „Limba română şi credinţa creştină românească sunt componente fundamentale ale fiinţei şi identităţii poporului român”. În consecinţă, „negarea uneia din aceste componente reprezintă, de fapt, un atac asupra identităţii poporului român. Astăzi, într-o lume globalizată şi secularizată, nivelatoare de identităţi culturale pentru câştig de capital financiar imediat, România trebuie să-şi păstreze identitatea şi să-şi promoveze simbolurile şi valorile spirituale. Deşi există unele beneficii ale globalizării, totuşi, piaţa globală şi sistemul informaţional mondial nu pot suplini pierderea identităţii spirituale a unui popor. În acest sens, este mereu actuală întrebarea: „Ce îi foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”. (Marcu 8, 36)
În discursul d-sale, acad. Nicolae Breban s-a referit amplu la conceptele de naţiune, identitate, românitate, criză, observând faptul că imediat după Revoluţia din 1989 „prima şi într-adevăr marea surpriză s-a instalat la puţină vreme, când, imediat după Revoluţie, sau, dacă vreţi, după evenimentele din Decembrie, în loc să vorbim şi să dezbatem mult râvnita libertate, pe care ni se părea că am dobândit-o deja prin simpla şi fenomenala cădere a sistemului comunist în tot Estul Europei, ne-am pomenit împinşi, aproape îmbrânciţi într-un cuvânt sau termen – cum vreţi să-i spuneţi – pe care nu prea l-am folosit vreo jumătate de secol: cel de criză! Importat, e drept, din Apusul c
ontinentului, un cuvânt, un termen care a devenit în curând un fel de culoar, o sală de aşteptare în care vii, intri şi ieşi, aştepţi, ba chiar începi să şi speri; şi atunci, în loc de o aşteptare într-o gară feroviară sau de aeroport, te trezeşti pur şi simplu într-un fel de larg cabinet, tot de aşteptare şi de vagă şi nesigură speranţă, cel al unui potentat. Cel care are puterea şi pe care, de data aceasta, noi l-am ales… cum se spune!”.
În toate alocuţiunile ideea latinităţii ca dominantă a identităţii a revenit ca un leitmotiv, fără să se uite că avem obligaţia intelectuală şi morală de a vorbi şi de alte influenţe. Din păcate, asistăm în ultima vreme la asaltul, câteodată deosebit de agresiv, al unor concepţii ce vor să modifice istoria noastră după un vânt venit cine ştie de unde şi purtând spre niciunde. Acad. Ioan Aurel Pop subliniază că „în peisajul trist al acestor avataruri, al acestor poziţii extreme şi departe de adevăr, specialiştii – singurii în măsură să ştie ceea ce s-a întâmplat în trecut – rămân muţi, tăcuţi, miraţi şi pierduţi. Iar publicul interesat, profund dezorientat, nu mai ştie ce să creadă sau ajunge să ia de bune opiniile mai ademenitoare, mai frumos ambalate, mai agresive. Cert este însă că, prin vremi, «componenta romană» a rămas însă mereu fundamentală şi, mai ales după căderea Constantinopolului şi înaintarea otomană spre Dunărea Mijlocie, i-a păstrat pe români ancoraţi în civilizaţia europeană, creându-le premisele necesare sincronizării cu modelul de succes afirmat în Occident”. Cu dulcea povară a înţelepciunii lor trec prin vămile timpului cuvintele lui Vasile Pârvan: „Să-i slăvim pe daci pentru vitejia lor şi să-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”.
Acad. Al Zub a întreprins o analiză comparativă între „naţiune culturală şi naţiune politică” în epoca modernă, din care „miracolul românesc” se dovedeşte a fi o consecinţă a continuităţii medievale şi construcţia modernă a statului. Ideea a fost consistent susţinută de fapte istorice şi de mărturiile unor mari personalităţi: de la Dimitrie Cantemir la M. Kogălniceanu, I.C. Brătianu şi I. Heliade Rădulescu sau Titu Maiorescu şi Vasile Pârvan ş.a. Dimitrie Gusti a conceput o „sociologie a naţiunii”. Mai mult, „el a creat o asociaţie şi un institut, cu scopul anume de a înlesni o cunoaştere sistematică a corpului social”. Astăzi, departe de a fi uitat, interesul pentru naţiune a crescut datorită noilor condiţii care, nu odată, deschid şi alte perspective de interpretare a trecutului.
Identitatea naţională este cel mai expresiv ilustrată în cultură, unde acad. Răzvan Theodorescu distinge „cel puţin o polaritate şi ea constă în împletirea spontaneităţii fruste a timpurilor arhaice cu armonia, echilibrul şi liniştea clasicităţii”. Deloc întâmplător Ştefan Lupaşcu a propus o logică a terţiului inclus, a lui „şi/şi”. Conceptul care, în concepţia preşedintelui Secţiei de arte, arhitectură şi audiovizual, surprinde cel mai bine această realitate în întreaga-i complexitate este cel de „românitate”. Împreună cu cele de latinitate şi statalitate, românitatea „desemnează o insularitate etnică, lingvistică şi politică, reprezentând miezul concluziilor noastre de istorie a credinţelor şi artelor naţionale”. Condiţiile prezentului fac ca această românitate să fie un fel de „cultură de supravieţuire… însoţită de fatalism, pesimism, paternalism, de încercări nesfârşite de adaptare, şi ne întrebăm dacă la un orizont mai îndepărtat se va fi aflând şi pentru noi o „cultură de dezvoltare”. Istoria de până acum a românităţii ne lasă „să o sperăm”.
Discuţiile sunt deschise, cum sunt şi perspectivele de evoluţie ale culturii în care problemele identităţii naţionale se pot reformula poate surprinzător. Aşa ne lasă să întrevedem cultura organizaţională, apărută pe la sfârşitul secolului trecut, aflată în plină expansiune şi având atu-ul celor mai noi tehnologii. Care va fi viitorul? Greu de spus într-o lume în care nu ştii de unde şi când apare un „efect fluture” sau vreo „lebădă neagră”. De aceea ne revine datoria să cultivăm identitatea naţională cu onestitate, perseverenţă şi responsabilitate, ca nu cumva, în devălmăşia timpului, să nu ne trezim în vreo „minunată lume nouă”, unde să putem spune doar: „Nu vreau să fiu epsilon”.
În continuare, a fost vernisată o expoziţie organizată de Academia Română.
■ La Filiala Academiei Române din Timişoara, Ziua Culturii Naţionale a fost sărbătorită prin simpozionul special în cadrul căruia, după cuvântul inaugural rostit de acad. Păun Ion Otiman, au susţinut comunicări Crişu Dascălu – Enciclopedia, sinteză a culturii naţionale; Costa Roşu, membru de onoare al Academiei Române – Tezaure ale culturii românilor în Voivodina. Programul a fost completat cu un recital din poezia eminesciană, susţinut de Vladimir Jurăscu, prezentarea filmului documentar „Eminescu în Banat” şi concertul corului „Ion Vidu” din Lugoj.
Revista Contemporanul publică, în continuare, conferinţele ţinute în cadrul Adunării Generale a Academiei Române – în data de 15 ianuarie 2016, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale şi a naşterii poetului naţional Mihai Eminescu – de acad. Ionel Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române, Klaus Johannis, preşedintele României, şi Preafericitul Părinte † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Tema propusă pentru o dezbatere naţională este una mereu actuală – Identitatea naţională.
