Competiţia Zilele Filmului Românesc a adus şi alte surprize plăcute, printre care câştigătorul Premiului secţiunii Lungmetraj, Ultima zi de Gabriel Achim, în care regizorul revine la plăcerea de a construi poveşti auto-reflexive afirmată în opera sa primă Visul lui Adalbert
La ediţia sa aniversară (15 ani împliniţi) Transilvania International Film Festival a avut şansa de a deveni nu numai o vitrină a noutăţilor din cinemaul internaţional, ci şi din cel naţional, din nou beneficiar al consensului critic generat la Cannes, cu puţin înainte. Numărul record de spectatori (79.000 de plătitori de bilete, cu 9% mai mult faţă de anul trecut, şi peste 100.000 participanţai „reali”, incluzând invitaţii) s-a datorat în bună măsură şi atracţiei exercitate de peliculele româneşti care au făcut să curgă multă cerneală şi multe cuvinte admirative în spaţiul electronic pentru a analiza relevanţa şi originalitatea lor. În legendara revistă „Cahiers du cinema” criticul francez Jean Philippe Tessé 
scrie, post-Cannes, despre impresia făcută de şcoala românească apelând la o comparaţie cu cinemaul german care „a făcut figură de pitic în faţa acestui mini-uriaş care este cinemaul românesc cu două filme în competiţia principală anul acesta şi altul în secţiunea Un certain regard (Câini de Bogdan Mirică, de un absurd neliniştitor tipic românesc). Cel din urmă a câştigat Trofeul Transilvania, premiatul pentru regie la Cannes, Bacalaureat de Cristian Mungiu, nu a mai ajuns în competiţia de la Cluj pentru că tocmai avusese o premieră oficială acolo, iar Sieranevada de Cristi Puiu a declanşat, în singura proiecţie din program, entuziasmul general al unei săli supra-aglomerate. Pe bună dreptate s-a decis acordarea unui Premiu Special – Trofeul Transilvania 15, regizorului Cristi Puiu, iniţiatorul înnoirii cinemaului românesc cu opera prima Marfa şi banii, prezentată la prima ediţie a TIFF.
Sigur că şi alte pelicule selectate în diferitele secţiuni (Competiţie, Umbre, Shadows, Supernova, Fără limită, Scurtmetraj etc.) ale programului foarte dens (ingenios articulat de criticul Mihai Chirilov) au fost urmărite cu interes şi unele dintre titlurile cele mai apreciate au fost reţinute în palmares. Premiul pentru Cea mai bună regie a revenit israelianului Avishai Sivan, pentr
u Tikkun, o impresionantă demascare a fanatismului religios pe fundalul analizei unei tensionate relaţii tată-fiu, în timp ce Premiul Special al Juriului a revenit unei alte poveşti despre raportul de putere paterno-filial, pelicula islandeză Vrăbii/ Sparrows, de Rúnar Rúnarsson.
Premiul pentru Cea mai bună interpretare a fost câştigat de David D’Ingeo pentru rolul din producţia franceză Un loc la umbră / De l’ombreil y a de Nathan Nikolovitch, iar o Menţiune Specială a Juriului a fost acordat foarte tinerilor bulgari Monika Naydenova şi Alexander Benev, pentru interpretarea din Sete/Thirst de Sveta Ţoţorkova. Premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film, a revenit unei pelicule din secţiunea #Animal: Taurul de Neon / Neon Bull, în regia mexicanului Gabriel Mascaro. Prin votul cotidian al spectatorilor s-a desemnat şi Premiul Publicului, oferit tragicomediei spaniole Uşa deschisă/ La puerta abierta de Marina Seresesky.
Dar, aşa cum sugeram la început, a fost o ediţie dominată de cinemaul nostru. O atestă şi Trofeul Transilvania câştigat de Câini, debutul în lungmetraj al lui Bogdan Mirică, premiat la Cannes cu invidiatul Premiu FIPRESCI. Remarcat pentru scurtmetrajul Bora Bora şi apoi pentru calităţile sale de scenarist-regizor de serial de televiziune (Umbre) Mirică a surprins prin siguranţa stăpânirii uneltelor cinematografice într-o poveste plină de suspans cu mafioţi locali şi zone rurale uitate de autorităţi. Felul cum cineastul reuşeşte să intensifice dramatismul prin plasarea inspirată a personajului în peisajul pârjolit al unui câmp imens, moştenit de un orăşean naiv, atestă o gândire matură în spatele deciziilor tehnico-estetice. Despre stilul deja format al acestui debutant vom mai avea ocazia să revenim la ora premierei din septembrie, absolut recomandată celor care aşteptau înnoirea în cadrul cinemaului nostru tânăr şi amatorilor de memorabile creaţii actoriceşti (mai ales Vlad Ivanov şi Geo Visu).
Pentru unii a meritat să vină la TIFF şi pur şi simplu pentru a vedea noul film al lui Cristi Puiu, Sieranevada, mult aşteptat după precedentul său lungmetraj, Aurora. Cristi Puiu se reinventă, dovedindu-se stăpân pe mecanismele comediei. O comedie neagră, care porneşte de la adunarea membrilor unei familii numeroase pentru a celebra parastasul de 40 de zile de la moartea tatălui. Un apartament de patru camere al unui bloc obişnuit devine decorul unor regăsiri, rememorări, devoalări de secrete şi înfruntări de mentalităţi. Urmaşii răposatului, cei trei fraţi şi familiile lor, oscilează între dorinţa de a susţine eforturile mamei de evocare smerită, în respectul tradiţiilor, garantată de slujba preotului, şi tentaţia de a chestiona sinceritatea şi rostul ritualurilor „purificatoare”. Totul degenerează în haos la venir
ea unor intruşi, prietena drogată a unei nepoate şi soţul adulterin şi beţiv al mătuşii. Ritmul evenimentelor scăpate de sub control creşte gradat şi este perfect articulat graţie unui balet elaborat al intrărilor şi ieşirilor din camerele pline de secrete, confesiuni, lacrimi şi reproşuri. Din nou rigoarea regizorului Cristi Puiu reuşeşete să remodeleze o felie de viaţă cu irizaţii suprarealiste, privită din presupusa perspectivă a celui decedat. De la discuţiile despre recentul atentat comis în Franţa asupra ziariştilor de la „Charlie Hebdo” până la polemica înfocată cu vecina nostalgică a comunismului, de la cearta conjugală pornind de la costumul de la serbarea fetiţei, până la înfruntările contondente pentru un loc de parcare, totul amână momentul „pacific” al mesei. Dialogurile fulgerătoare au o neaşteptată savoare, pusă în valoare de interpretarea unor actori precum Mimi Brănescu, Dana Dogaru, Tatiana Iekel, Ana Ciontea, Bodgan Dumitrache etc. Şi Sieranevada se cere analizat în detaliu la momentul premierei din septembrie.
Competiţia Zilele Filmului Românesc a adus şi alte surprize plăcute, printre care câştigătorul Premiului secţiunii Lungmetraj, Ultima zi de Gabriel Achim, în care regizorul revine la plăcerea de a construi poveşti auto-reflexive afirmată în opera sa primă Visul lui Adalbert. Aflat tot al doilea lungmetraj, Paul Negoescu face şi el un pas mai decis înspre comedie cu Două lozuri, o producţie independentă inspirată vag din proza lui Caragiale.O altă producţie low budget, Discordia de Ion Indolean, plină de trimiteri cinefile, a câştigat Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut. Au reţinut atenţia şi câteva scurtmetraje din programul românesc, printre care O noapte în Tokoriki, regia Roxana Stroe (câştigătoarea Premiului secţiunii), o comedie muzicală al cărei efect de suspans este intensificat de inspirate decizii de mizanscenă şi Mă cheamă Costin de Radu Potcoavă, o poveste cu sugestii paranormale bine dozate. Şi, desigur, printre producţiile autohtone lansate la TIFF cărora le întrevedem o fericită întâlnire cu publicul se numără şi 6,9 pe scara Richter de Nae Caranfil.
Dacă TIFF 2016 va rămâne în memoria cinefililor ca o ediţie a unui cinema românesc în plină formă, cinefilii vor reţine afectuos şi prezenţa Sophiei Loren, premiată cu Premiul pentru întreaga carieră şi ovaţionată de 3000 de spectatori la proiecţia specială cu pelicula Căsătorie în stil italian. Aş regreta, în privinţa prezenţei marii vedete internaţionale, prezentarea lipsită de tact făcută în seara de gală de Mădălina Ghenea, al cărei discurs se referea la asemănările (fizice, biografice) dintre ea şi premiantă, fără a ţine cont de marile diferenţe de fond: un fotomodel cu prezenţe ocazionale în cinema vorbind despre o mare actriţă recunoscută internaţional. Să sperăm că vom învăţa cu toţii din această mică întâmplare şi că vom rămâne cu ideea că la TIFF e preţuită adevărata valoare cinematografică.
