Aura Christi: Lumea ca infern, lumea ca eden primitiv
Mă întreb dacă nu se observă – mai cu seamă, în ultimul deceniu – un adevăr care ar alarma oricare dintre naţiunile europene. Patriotofobia răspândită în ultimele peste două decenii, ca o caracatiţă, pe întinderea României Mari, a României eterne, a dat naştere unui monstru, care îşi duce existenţa sub semnul prosperităţii: când se vorbeşte despre România, tot mai frecvent se invocă noţiunea de populaţie şi mai puţin cea de popor, naţiune. Deosebirea dintre populaţie şi naţiune este egală cu diferenţa dintre maimuţă şi om. Postmodernitatea europeană este confundată, adesea, cu barbaria; mă îndoiesc de faptul că o asemenea confuzie este un accident.
Omul fără relief seamănă întrucâtva cu trista invenţie a reprezentanţilor totalitarismului bolşevic: homo sovieticus sau omul roşu, cum i s-a mai spus: tipologic vorbind, un individ cenuşiu, şters, fără contur distinct şi fără culoare, cu personalitatea 
anemiată, asemuită, câteodată, cu o coală albă, curată, pe care reprezentanţii sistemului represiv scriu orwellian ce le dictează singurul deţinător al adevărului absolut: partidul. Homo sovieticus e un individ derutat, dezrădăcinat, fără trecut, care nu crede decât într-o singură entitate: partidul. Pentru el nu există decât un singur adevăr: partidul, partidul unic, menit să asigure – cum se susţinea peste tot în lagărul socialist, vehiculându-se inevitabil, până la lehamite, ultrainteligentul limbaj de lemn, prin care se transmiteau semnale, coduri, mesaje, dotate cu forţa de a răscoli, de a pune în gardă şi de a activa iraţionalul uman – fericirea tuturora, bineînţeles, obligatorie, un viitor luminos şi o bucurie amplificată la scară cosmică, în cadrul unei societăţi socialiste multilateral dezvoltate, unde tronează egalitatea absolută ş.a.m.d. Lumea real-socialismului e o lume situată departe de Dumnezeu. Pe vremuri, scenele în care zbirii regimului totalitar ardeau icoane, distrugeau biserici, transformau lăcaşe de cult în depozite, schingiuiau şi deportau preoţi, deveniseră un capitol dramatic dintr-o tristă carte a vieţii de zi cu zi.
Despre omul sovietic s-au scris tomuri. Deşi, între timp, a trecut tăvălugul unor decenii, cu schimbările de regim adiacente, peste reprezentantul acestei tipologii s-a abătut uraganul derutei, al şovăielii, al lipsei de repere, al incapacităţii de a trăi în libertate şi-al neştiinţei de a ieşi din situaţia în care s-a pomenit peste noapte. Pe vremuri, acest individ era lipsit de simţul proprietăţii: proprietăţile erau naţionalizate, aparţineau poporului. Omul sovietic era obişnuit să trăiască într-o sărăcie organizată, care se reducea la mijloacele necesare subzistenţei în condiţiile în care şomajul nu exista, era asigurat dreptul la muncă, proprietatea privată era abolită etc. Mă îndoiesc de faptul că voi uita vreodată o discuţie purtată pe vremuri cu bunica mea maternă, Axenia Karaman, după ce mi-a arătat o parte din proprietăţile familiei.
– Prin urmare, suntem bogaţi, am tras eu o conluzie ce nu înceta, la cei nici zece ani, să mă contrarieze, fiindcă trăiam într-o sărăcie lucie.
– Înstăriţi mai degrabă, precizase bunica. Am fost…
– Nu pricep de ce vorbeşti la trecut…
– Pentru că totul este al statului.
– Cum poate fi al altcuiva ceva ce îţi aparţine? A lua ceva ce nu-i al tău se numeşte…
– Ei au spus că se cheamă naţionalizare, îmi tăiase cuvântul previzibil îngerul păzitor al prunciei şi adolescenţei mele.
Lacrimile plutind în ochii bunicii au fost singura explicaţie cu care m-am ales atunci. Ştiam că străbunicul meu, bunicul matern al Mamei mele, Grigore Coban, după cel de-al Doilea Război Mondial, devenise consilier la primărie – sfatul popular se numea pe-atunci – şi cedase aproape toate proprietăţile familiei sale, convingându-i şi pe alţi consăteni să procedeze la fel, ca să rămână în viaţă: ca şi alte localităţi din RSS Moldovenească, satul de baştină al Mamei mele era împânzit de soldaţi sovietici, rămaşi să ne elibereze de nu se ştie ce inamic; războiul era încheiat deja. Ca să poată, probabil, păstra mai mult pământ decât stabiliseră ciracii puterii sovietice, străbunicul meu o înfiase pe Mama, care pe atunci avea zece-unsprezece ani; nu exclud faptul că şi pe alţi consăteni îi îndemnase să procedeze la fel. La vârsta de şaizeci şi trei de ani, străbunicului meu matern i s-a luat lumina ochilor şi nici o intervenţie chirurgicală din cele făcute nu l-au întors în tribul văzătorilor. Până să se mute la Chişinău, Mama mea l-a însoţit mai tot timpul, după plecarea ei străbunicul Grigore fiind îngrijit de sora Mamei mele, Dora, şi de bunica mea maternă. Şi familia Tatălui meu – o familie de intelectuali, profesori – s-a ales cu proprietăţile… naţionalizate.
Deşi regimul sovietic s-a prăbuşit cu succes, evident, homo sovieticus supravieţuieşte şi azi, în diferite forme, în toate statele din Estul Europei, care au făcut parte până acum mai bine de două decenii, până la căderea Zidului Berlinului, din lagărul sovietic. Unele trăsături definitorii ale acestui nou tip de om creat de un regim totalitar au dispărut, altele s-au accentuat în lumina zăpăcelii, în care s-a pomenit după crahul imperiului sovietic; dărâmându-se un sistem social ultracentralizat şi instaurându-se rapid altul, botezat capitalism sălbatic, degringolada controlată din umbră şi provocată de spiritul lui laissez-faire, precum şi confuzia sunt caracteristicile dramatice, care oferă condiţii propice manipulării, abuzurilor şi altor realităţi ascunse sub faţada democraţiei, ce pare tot mai aproximativă, tot mai rău încropită şi arată ca sărmanele rămase la un colţ de stradă, care nu ştiu în ce direcţie să meargă. Cineva punea un semn de egalitate între democraţia românească şi… dictatura fricii, construită, pas cu pas, pe parcursul ultimului deceniu. Ce ascunde faţada democraţiei ultimelor decenii? O realitate îndreptată împotriva omului, realitate prorocită de câteva spirite superioare ale secolului trecut, marginalizate, în continuare, atunci când receptarea operei lor nu continuă să fie înghesuită în tipare unanim acceptate ori când acestea nu sunt, pur şi simplu, exilate sau eliminate. Spiritele superioare – adică cele apte de a gândi pe cont propriu –, de bună seamă, deranjează, fiindcă nu pot fi manipulate. Prin urmare, acestea se cuvine să fie date afară din societate. Printre caracteristici, şigaliovismul dostoievskian, după cum se ştie, conţinea fobia, repulsia faţă de oamenii mari. Şigaliovii tuturor timpurilor sunt conştienţi de pericolul reprezentat de marii oameni şi iminenţa distrugerii lor, dat fiind despotismul practicat de aceştia, întrucât „capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul!”. În societatea românească postdecembristă s-a inventat o modalitate de excludere – sau măcar de decredibilizare – a marilor personalităţi din viaţa cetăţii: compromiterea acestora în spaţiul public prin manipularea arhivelor securităţii, asigurându-se astfel un fel de triumf post-mortem al reprezentanţilor poliţiei politice – pericol asupra căruia a atras atenţia disidentul Adam Michnik. Recomandând prudenţă când cineva îşi pune „hainele de procuror”, celebrul disident susţine pe bună dreptate că e vorba de o „boală a vremurilor noastre. E o vreme în care încercăm să distrugem autorităţile morale. E o distracţie periculoasă. Nu e cale către adevăr, ci către nihilism”. Cred însă că intelectualii publici români, care au încercat să distrugă, calomniind reperele morale şi valorile naţionale, nu sunt interesaţi de adevăr, nici consecinţele mineriadelor mediatice nu figurează în aria lor de interese şi, cu atât mai mult, nihilismul teoretizat de Nietzsche şi Dostoievski. Lupta pentru putere a acestor pretinşi intelectuali publici are 
ceva insidios, de „materialism de peşteră”, care duce gândul la barbarie şi la o lume monstruoasă, lipsită de axa ei vie, care îi conferă un sens: omul, laolaltă cu tot ce alcătuieşte umanitatea lui, adică valorile, tradiţia, limba, istoria, identitatea, familia, Biserica, naţiunea a cărei parte componentă este ş.a.
Portretul-robot al homo sovieticus seamănă, spuneam, oarecum cu portretul omului fără relief, cu deosebirea că partidul unic a fost înlocuit cu politica abuzivă dusă de concernele multinaţionale, care aplică nu fără succes un soi de dictatură a consumismului, spectacolului, capitalismului sălbatic, da, aşa-zisul capitalism al dezastrelor, al cărui instrument eficient e terapia şocurilor, cum o defineşte jurnalista Naomi Klein, făcând trimitere la originea acestei mişcări care s-a globalizat în ritmuri alerte şi abuzează, în continuare, de instrumentele democraţiei, distorsionându-le şi readucând în actualitate un adevăr ştiut de când lumea: extremele se aseamănă şi se exclud, deghizându-se, arborându-şi măşti false, pentru a nu-şi da arama pe faţă. Promotorii terapiei de şoc elaborate în laboratoarele Şcolii de la Chicago, pretind că sunt neoconservatori; în realitate, ei practică un neoliberalism brutal, care nu se sfieşte să recurgă la mijloacele restrictive, iar, când e nevoie, şi punitive, caracteristice totalitarismului. Dictatura proletariatului a fost înlocuită cu dictatura unor grupuri de interese, care implementează un capitalism fără Dumnezeu. Trăim o epocă în care extremele fac schimb de experienţă, îşi împrumută instrumentele, le rafinează şi le folosesc nu fără succes într-un mediu social, cultural şi politic, caracterizat de confuzie, neîncrederea în instituţiile statului, anemierea pârghiilor democratice, frica de ziua de mâine, călcarea tot mai frecventă a drepturilor elementare ale omului: dreptul la viaţă, dreptul la un loc de muncă, dreptul la asistenţă socială, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul de a fi tu însuţi, dreptul de a-ţi cunoaşte strămoşii, istoria, literatura, cultura ţării tale de baştină, dreptul la credinţă şi altele. Referitor la credinţă, dacă în ţările lagărului socialist, inclusiv în România, se promova exclusiv ateismul, religia fiind interzisă, în libertate, primul guvern tehnocrat – numit (!) de preşedintele Klaus Iohannis – a tăiat de la bugetare, în ajunul Sfântului Nicolae, Biserica Creştină română – unul dintre stâlpii identitari ai naţiunii române.
Se pare că omenirea a ajuns, încet-treptat, la terifianta formulă a lumii concepute şi intens teoretizate de revoluţionarul anarhist Şigaliov. Concernele multinaţionale aplică diviziunea lumii şi crearea unui eden primitiv, ca să nu zicem barbar, descris în amănunţime în romanul dostoievskian Demonii: „Dumnealui [Şigaliov] propune, ca o soluţie finală a problemei, diviziunea omenirii în două părţi inegale. O a zecea parte capătă libertatea personală şi dreptul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să-şi piardă personalitatea şi să se transforme într-un fel de turmă şi printr-o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o stare de inocenţă primitivă, un fel de rai primitiv, deşi vor trebui totuşi să lucreze. Măsurile propuse de autor pentru deposedarea celor nouă zecimi din omenire de libertatea voinţei şi pentru transformarea lor într-o turmă, pe calea reeducării mai multor generaţii, sunt absolut remarcabile, se bazează pe date naturale şi sunt foarte logice”. Instrumentul eficient pentru manipulare şi pentru crearea unui eden primitiv este televiziunea, cu programele sale, al căror singur scop se reduce la obţinerea unui rating cât mai mare, condiţie pentru contractarea unor reclame avantajoase. Scriitorul Stelian Tănase, director al televiziunii publice, i-a suspendat acad. Răzvan Theodorescu emisiunea moderată de ani. Motivul invocat de domnul director? „Cultura nu face rating.” Ca şi cultura, educaţia este, de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, discriminată la ea acasă. Din manualele de istorie şi literatură au fost extirpate – ca pe vremea lui Stalin şi Dej, ba chiar incomparabil mai grav – capitole esenţiale, referitoare la istoria şi cultura de vârf a poporului român. „Când eram senator de Iaşi – afirma într-un dialog, publicat în paginile revistei Contemporanul, Răzvan Theodorescu – am văzut lista bibliotecilor săteşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, fiecare sat avea o bibliotecă. Atunci s-a creat o intelectualitate în care îşi are sursele şi Academia Română. Această lume dispare acum. Vor rămâne nişte elite cultivate şi o masă amorfă de oameni care se vor bucura de binefacerile civilizaţiei, tehnologiei şi economiei”.
Încurajarea anticulturii, confuzia deliberată dintre cultură şi divertisment, dictatura sclaviei, dictatura libertăţii absolute, fără limite, adică libertatea de a face orice, oricui, de a spune orice despre oricine, marginalizarea şi distrugerea gânditorilor, a spiritelor superioare, instaurarea unui sistem de monitorizare şi supraveghere a fiecărui individ, ridicarea denunţului – ca sub Stalin şi Dej – la rang de normă cvasiunanim acceptată şi alte limite ale societăţii contemporane au fost descrise, acum circa un secol şi jumătate, de Piotr Verhovenski. Punctul de pornire şi inspiraţie rămân, şi în acest caz, anarhistul profetic Şigaliov şi caietele acestui profet pe cont propriu: „Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi”. Eliminarea excelenţei din absolut toate domeniile ştiinţei şi culturii este, din nefericire, marca zilelor noastre. Definiţia şigaliovismului e cât se poate de limpede şi, din păcate, prosperă, la circa un secol şi jumătate de când a fost lansată, şi în condiţiile dictaturii real-socialiste, când puterea e concentrată în mâinile unei minorităţi grupate în jurul partidului atotputernic şi organismelor sale represive, şi în societatea subjugată de consumism, ca să nu spunem „materialism de peşteră” şi confort excesiv – când puterea e asumată de concernele multinaţionale – într-o societate a sclavilor egali în obligaţii şi privaţi de drepturi, cu o excepţie şi anume dreptul la docilitate: „Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea”.
Ca şi Iosif Brodski, am văzut lumina zilei în URSS. Prin urmare, în chip firesc, atât tipologia livrată şi readusă în actualitate de homo sovieticus, cât şi cea reprezentată de omul fără relief care duce spre valea neagră locuită de homo videns – teoretizat aplicat de un gânditor ca Giovanni Sartori – nu-mi sunt nici pe departe străine. Laolaltă cu multiplele caracteristici şi cu aerul lor specific, nu rareori, sufocant – prin teascul nivelării, al egalizării castratoare, al excluderii programatice din societate a spiritelor superioare, al eforturilor de a impune dezinformarea, tirania imaginii şi a lipsei de libertate, ca să invoc exclusiv câteva limite ale unei ideologii, aplicate cu o sălbăticie ce ne aduce, din timp în timp, în premodernitate – aşadar, laolaltă cu toate aceste condiţii, în care am trăit, iată, până la aproape cincizeci de ani şi nu-i exclus că voi mai trăi, aceste realităţi mă vor întârzia, în continuare, în raza dorinţei de a scrie, din nou, despre ele pentru a înţelege cât de cât în ce fel au fost şi în ce fel continuă să fie posibile. Voi mai scrie, de bună seamă, despre aceste realităţi, deoarece fac parte din viaţă, inclusiv din viaţa mea exasperant de vie şi neaşteptat de dificilă. Şi dacă nu puţini colegi – din oportunism ori din alte pricini – se grăbesc să condamne în pripă, cu o înverşunare cel puţin stranie, dacă nu interesată, comunismul, după căderea regimului totalitar în 1989 erijându-se în vajnici eroi autodeclaraţi după încheierea războiului, adică recurgând – cu vorbele lui Adam Michnik – la un soi de „anticomunism cu faţa bolşevică”, nu voi proceda la fel. Nu numai pentru că sunt convinsă de faptul că ceea ce s-a întâmplat până acum mai bine de două decenii în ţara mea numai comunism nu are cum să fie numit – mai degrabă, un soi de real-socialism sălbatic –, ci şi fiindcă la mijloc e viaţa, da, viaţa a milioane de oameni, inclusiv viaţa mea, viaţa părinţilor mei şi a părinţilor părinţilor mei, născuţi în libertate. O libertate cu care, spre deosebire de noi, bunicii şi străbunicii noştri au ştiut ce să facă, pentru că n-au confundat-o nici cu anarhia şi cu atât mai puţin cu un capitalism fără Dumnezeu, ca să nu recurg la termenul deja consacrat terapia şocurilor sau dictatura spectacolului, cum a numit-o Cassian Maria Spiridon, d
ictatură a cărei ţintă este, indiscutabil, omul. Distrugerea omului, fără dubii, e scopul. Miza e puterea. Imboldul – lăcomia, o lăcomie nesăbuită, care nu se împiedică în ceea ce reprezintă, de milenii, omul cu trecutul, istoria, tradiţia, identitatea, limba, cultura, modelele şi credinţa sa. Am enumerat elementele-cheie, în care se împiedică reprezentanţii celor două ideologii: real-socialistă şi globalistă. Se împiedică şi luptă orwellian pentru distrugerea lor, imaginând o nouă utopie pe urmele utopiei socialiste, ai cărei autori îşi imaginau un fel de „nou Adam”, diferit în esenţă de cel al Vechiului Testament.
Nu idealizez nici pe departe perioada interbelică românească, perioadă în care s-au format părinţii părinţilor mei. Cert e că în acel zbuciumat segment istoric, în care România era un stat european, respectat în cancelariile celor mai puternice state din acelaşi areal social, cultural şi politic, a fost posibilă singura mişcare naţională autohtonă – mişcarea legionară – care, e adevărat, de la un punct încolo, a deraiat, din nefericire, în crimă. E limpede că această mişcare naţională, care a coagulat, la început, unele dintre spiritele superioare ale acestei ţări – Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu ş.a. –, dispuse să-şi pună umărul la o renaştere naţională – cu tot ce presupune o asemenea renaştere pentru un stat tânăr, cu origini străvechi, recunoscute şi atestate în analele istoriei –, se cuvine să fie studiată, analizată şi apreciată la rece, fără patimă şi fără interpretări tendenţioase. Să ne studiem istoria departe de impulsul de a o condamna din start, otova, în stil neostalinist, fără a recurge la nuanţe şi informaţii, documente exacte, nefalsificate de diverşi manipulatori şi diversionişti, care teamă mi-e că nu se deosebesc prea mult de torţionarii şi cerberii aşa-zisului comunism, specializaţi în condamnări, represalii şi pendulări spectaculoase între complexe aflate la poli opuşi, în vogă şi astăzi, complexe de extracţie calomnioasă, menite să înghesuie naţiunea română în nişte tipare, chingi, ţarcuri şi definiţii, aflate la kilometri distanţă de ceea ce este cu adevărat poporul român, cel departe de a locui într-o ţară second hand.
Mă întreb dacă nu se observă – mai cu seamă, în ultimul deceniu – un adevăr care ar alarma oricare dintre naţiunile europene. Patriotofobia răspândită în ultimele peste două decenii, ca o caracatiţă, pe întinderea României Mari, a României eterne, a dat naştere unui monstru, care îşi duce existenţa sub semnul prosperităţii: când se vorbeşte despre România, tot mai frecvent se invocă noţiunea de populaţie şi mai puţin cea de popor, naţiune. Deosebirea dintre populaţie şi naţiune este egală cu diferenţa dintre maimuţă şi om. Postmodernitatea europeană este confundată, adesea, cu barbaria; mă îndoiesc de faptul că o asemenea confuzie este un accident. Nu ştiu cum să explic acest fenomen. Nu pricep nici dacă ideologia excesivă a utilitarismului a avut drept consecinţă o asemenea realitate dramatică. Cert e că bătrânul continent iudeo-european se clatină şi se va clătina din ce în ce mai mult atâta timp cât va pune sub semnul îndoielii şi al derizoriului originea sa iudeo-creştină şi valorile sale fondatoare. Negarea, fragilizarea, anatemizarea credinţei în valorile prin care s-a fondat şi a prosperat Europa până mai ieri ne va costa pe toţi, dacă nu ne vom opri la timp. Nu întâmplător una dintre cele mai criptice afirmaţii nietzscheene – „Dumnezeu a murit” – a făcut o carieră atât de răsunătoare, încât interpretarea ei ad litteram a luat cu neruşinare locul miezului acestei expresii apodictice, de o frumuseţe – vreau să cred – dotată cu forţa de a răsturna lucrurile. Când susţinea adevărul formulat adineaori, Nietzsche se referea la Dumnezeul istoriei. Nici nu i-a stat în intenţie să ţintească „capătul osiei lumii”, cu toate rezervele, criticile, săgeţile şi diatribele sale vituperante împotriva modului în care au fost instituţionalizate credinţa şi morala. Previzibil, într-o dispută purtată pe această temă, primul contra-argument care mi s-ar aduce ar fi, indiscutabil, Antichristul, făcându-se abstracţie de faptul că această carte e una postumă. Prin urmare, publicarea ei nu oglindeşte neapărat voinţa autorului. Chiar 
dacă facem abstracţie, la limită, de acest argument, nu avem cum trece peste portretul făcut de acest ilustru fiu de pastor luteran „singurului creştin”: Iisus Christos. După Goethe, prin portretul care se regăseşte în Antichristul – un portret de o profunzime, originalitate şi fineţe unice în istoria religiilor şi în gândirea europeană – Friedrich Nietzsche se arată a fi unul dintre puţinii – dacă nu singurul – care l-a înţeles pe cel răsfăţat de galileeni ca fiind Fiul lui David. Când se discută despre atacurile gânditorului german la adresa creştinismului, se face abstracţie de faptul că inclusiv criticile sunt înglobate de creştinism. Exemplul lui Iov cred că e covârşitor.
Amoralitatea – nu mă refer, nota bene, la imoralitate; cele două noţiuni sunt substanţial diferite – unui exemplar superior ca Friedrich Nietzsche ar putea fi analizată în simetrie cu amoralitatea Fiului lui Dumnezeu, desigur, păstrându-se proporţiile din pricini evidente: de mai bine de două mii de ani, Iisus rămâne a fi vârful lumii, singurul om de origine divină, singurul, deci, desăvârşit, precum Tatăl din Ceruri care a iubit atât de mult lumea – partea ei frumoasă, sublimă – încât i-a dăruit singurul lui Fiu, El, tocmai El, Cel fără pată, fiind răstignit pe Sfânta Cruce pentru păcatele ei. Nietzsche vede în răstignirea pe Cruce a lui Iisus Christos o încununare a învăţămintelor iisusiace, neînţelese de nici unul dintre ucenicii săi, care i-au matriţat – spune gânditorul – calităţile, mai exact, caracteristicile, în funcţie de priceperea, educaţia, tiparele şi cunoştinţele lor, departe de a fi temeinice. Tabloul rezultat în urma proiecţiilor făcute în cele patru Evanghelii este, totuşi, departe de esenţa firii lui Iisus! Parabolele Învăţătorului, deşi sunt – scria Dmitri Merejkovski – pe înţelesul copiilor, rămân o enigmă. O enigmă de neatins, de nescrutat. Oricât ar vitupera Ivan Karamazov. Oricât l-ar goni Marele Inchizitor pe Cel venit a doua oară, izolându-l în cele mai adânci beciuri, oricât l-ar împovăra cu reproşuri, culmea răzvrătirii furibunde fiind întrebarea: de ce te-ai întors? Peste toate se aşterne – ca o uriaşă uimire extinsă la scară cosmică, ca o ninsoare ce imită o apocalipsă monumentală – tăcerea lui Iisus, învăluit în toga-i sângerândă, mai exact, în ce a rămas din ea după urcarea pe cruce, învăluit în surâsul Său, de o blândeţe care opreşte acvile în zbor.
Fericiţi cei învinşi, a lor este Împărăţia Cerurilor aici, acum, zi de zi, clipă de clipă. Fericiţi cei ce-şi află patria pretutindeni: în apă, pământuri, iarbă, flori, pietre, stânci. Fericiţi cei bogaţi, care-şi recunosc şi regăsesc belşugul peste tot: în zorii de zi, în roze, miresme, albine şi duh. Fericiţi cei binecuvântaţi să-şi înceapă şi să-şi încheie ziua – orice li s-ar întâmpla, în orice regim ar trăi – cu acel mulţumesc ţâşnit din inimă, urmat de veşnicul slavă, găsit în atâtea lucruri ce se impun să fie cântate. Fericiţi cei cu inima curată şi vie, care văd în bezna atotputernică forţa de a continua lucrările luminii. Totul îi conduce spre desăvârşire – lucrarea cea mai dificilă din lume, care ne-a oferit un model absolut imposibil de egalat – Goethe spune: de neîntrecut –: Iisus Christos. Fericit cel ce ştie să se umple de tăcerea şi liniştea lui Iisus, care răsună – după cum scriam şi altundeva – ca dangătul tuturor clopotelor.
