Horia Vicenţiu Pătraşcu: Statul asasin şi curbura spaţiului mioritic

Din păcate, noi preferăm să o „dăm cotită”, să virăm la nesfârşit prin nesfârşitele şi inutilele curbe ale laşităţii noastre până ce vom sfârşi şi noi într-⁠⁠o curbă periculoasă „din cauza neadaptării vitezei la condiţiile de drum, a vitezei excesive sau a oboselii la volan.” În urma noastră va rămâne încă o cruce pe marginea drumului care va continua să şerpuiască şi să rânjească a zădărnicie şi a moarte

Parcurg des drumul de la Bucureşti la Buzău. Flancat de o parte şi de alta de cruci, şoseaua pare o potecă printr-⁠⁠un cimitir. Spun potecă în cunoştinţă de cauză, întrucât drumul are o bandă şi aproximativ jumătate pe fiecare sens şi virează în câmp deschis, fără nicio logică, urmând probabil onduleurile arhetipurilor stilistice ale celor care l-⁠⁠au conceput, ciobani mioritici încercând să redea – în plan orizontal – suişurile şi coborâşurile filogenetice ale locurilor de baştină. Unduirea carosabilului te îndeamnă să te gândeşti cât de puternică va fi fost nostalgia după alternanţa deal-⁠⁠vale a plaiului originar? Ce soartă rea a făcut ca, strămutaţi din înălţimi în plin bărăgan, românii să dea glas dorului prin curbarea gratuită a spaţiului? În loc ca drumul să taie drept pusta valahă, o ia pe ocolite, revine şi iar se îndepărtează de traiectoria rectilinie –⁠ cea mai simplă şi cea mai directă, după spusele bunicilor din partea lui Traian. Sunt obişnuit să văd asemenea abateri de la linia dreaptă şi în mediul intravilan – străzi curbate în mod absurd, sfidând orice orientare euclidiană, îndepărtându-⁠⁠te cu fiecare pas de ţinta pe care, în naivitatea ta carteziană, ţi-⁠⁠ai propus să o întrevezi în momentul în care ai pus pasul sau roata pe strada serpentiformă. Ca într-⁠⁠o gaură de vierme a spaţiului – se întâmplă să intri pe o parte şi să ieşi în partea opusă a oraşului, la capătul lui sau… după ce mergi îndelung – fără să te abaţi cu nici un pas de la drum –⁠ să te trezeşti în acelaşi punct, căci da – există asemenea străzi circulare! – făcute după chipul şi asemănarea călătoriilor în jurul Pământului.

Comparată cu hărţile altor mari capitale europene harta Bucureştiului pare desenată de mâna unui alcoolic în delir. În groapa de gunoi a Parisului este mai multe ordine decât în planul urbanistic al micului Paris. S-⁠⁠a întâmplat aceasta şi pentru că nu a existat vreun plan urbanistic global care să reaşeze oraşul pe o altă structură – fără să mai ţină cont de locurile consacrate de vreun căruţaş oprit pentru varii nevoi, lăsând un semn de nestrămutat al trecerii lui pe acolo – vreo împrejmuire culcată pe-⁠⁠o rână, un catarg cu vreun suman legat în vârf, resturile prânzirii… Drumarii noştri nu vor să-⁠⁠şi încarce conştiinţa cu vreun păcat – oricât de mic – al strămutării vreunui astfel de aşezământ şi, în consonanţă şi cu predispoziţiile unduirii, preferă să-⁠⁠l ocolească kilometri buni. Dictatorul Nicolae Ceauşescu a încercat – stârnind unele reacţii vehemente, mai ales când în discuţie era mutarea vreunei biserici, o anume sistematizare a Bucureştiului pentru a-⁠⁠şi implanta cartierele-⁠⁠dormitoare şi megaliţii administrativi şi politici, încercând să mai rigleze bazarul anarhic al lui Bucur. Comparaţi harta Atenei de pildă cu harta Bucureştilor ca să vedeţi diferenţa dintre ordine şi haos, dintre civilizaţie şi anarhie, dintre cultură şi codru.

Mediul provine din minte şi, deopotrivă, îşi pune amprenta asupra minţii. Cum să te mai miri că din punct de vedere spiritual românii se definesc prin „întoarceri”, „răsuciri”, „învârtiri” şi „învârteli”? De ce să te mai miri de vorba lor în „doi peri”, de şaga românească, de continua ezitare şi batere a apei în piuă când ei trăiesc într-⁠⁠o lume definitoriu ambiguă, a liniilor curbe, a străzilor circulare, a virajelor în plin câmp, a intrărilor păcălitoare, a trifurcaţiilor fără indicatoare, a fundăturilor neprevăzute? Bineînţeles, există şi un sens nobil al ambiguităţii omului, ce redă situaţia lui de fiinţă a intervalului, dar omul nu este om decât în măsura în care încearcă, în această ambiguitate fundamentală, să taie drumuri ferme, să pună hotare, să de-⁠⁠finească. Neavând curajul de a fi pe deplin oameni, românii „o scaldă” la infinit, o „întorc ca la Ploieşti”, o „lasă încurcată” sau în „coadă de peşte”, o dau cu „dublu sens”, vor să fie „şi aşa şi altminteri”, şi în car şi-⁠⁠n teleguţă, şi cu slana-⁠⁠n pod şi varza grasă, şi aşa şi pe dincolo. Este singurul popor care a îmbinat da-⁠⁠ul şi nu-⁠⁠ul, afirmaţia şi negaţia într-⁠⁠o singură sintagmă – „ba da” –⁠ care s-⁠⁠ar traduce literalmente prin „nu da”. Cred că am mai evocat fraza unei vânzătoare din Slănic Moldova pe care am întrebat-⁠⁠o cum e vara în acele ţinuturi, dacă, în general, mai mult plouă sau e vreme frumoasă, iar ea mi-⁠⁠a răspuns: „da, e frumos, plouă”. În România mai nimeni nu-⁠⁠şi asumă o poziţie fermă, tranşantă, o hotărâre pe care s-⁠⁠o urmeze până la ultimele ei consecinţe sau măcar un punct de vedere. Singurii eroi ai României sunt cei care au făcut-⁠⁠o.

Revin, după acest ocoliş despre ocolurile valahe, înapoi la drumul meu şerpuit în plin câmp, flancat de cruci astfel încât drumul pare a fi o potecă printr-⁠⁠un cimitir. Acestea evocă totuşi doar o infimă parte din numărul – enorm – al celor care şi-⁠⁠au pierdut viaţa în urma accidentelor rutiere petrecute pe acest interval al drumului E 85. Dacă, într-⁠⁠adevăr, s-⁠⁠ar fi făcut un cimitir cu toate victimele acestora – ar fi rezultat o necropolă mai mare decât întreg cartierul Primăverii. Numai câţiva, mai cu dare de mână, au reuşit să amplaseze monumente funerare pe marginea drumului şi la răstimpuri vezi cum membrii familiei coboară dintr-⁠⁠o maşină şi depun flori în memoria celui dispărut.

Gest frumos, dar insuficient, ineficient şi – câtă vreme rămâne neacompaniat de alte acţiuni – pe deplin idiot. Dacă un membru al familiei tale este victima unul malpraxis medical ştii ce să faci: depui reclamaţie împotriva medicului, plângere penală etc. Când însă un membru al familiei tale este victima clară a malpraxisului de stat – care nu face de treizeci de ani – nici un drum cu adevărat european, care păstrează auto-⁠⁠uliţele create în timpul regimului ceauşist – tu te mulţumeşti să ridici o cruce pe marginea drumului şi să depui flori în sâmbăta morţilor. Nu, nu viteza excesivă, nici neadaptarea vitezei la condiţiile de trafic, nici lipsa atenţiei, nici alcoolul, nici oboseala, nici somnul la volan – nu reprezintă adevăratele cauze ale atâtor şi atâtor accidente rutiere. Cauza principală este drumul însuşi – şi, deşi de ordinul evidenţei, despre această cauză nu vorbeşte nimeni. Vinovaţi pentru starea drumului şi, deci, asasini în serie sunt toţi guvernanţii care s-⁠⁠au perindat din 1990 până în anul de graţie 2017. Numărul morţilor din accidentele rutiere depăşeşte cu mult numărul victimelor din zece mii de mineriade şi cu toate astea nimeni, niciodată, nu a avut iniţiativa de a depune o plângere penală împotriva celor care se fac responsabili în mod direct de starea acestor drumuri aşa-⁠⁠zis naţionale sau europene. Parchetul trebuie sesizat pentru a demara acţiunea judiciară în contra celor ce se fac vinovaţi de lipsa drumurilor din România, de subdezvoltarea rutieră la care sunt supuşi românii de trei decenii. Fiecare dintre noi are datoria de onoare să depună plângere penală împotriva premierilor României şi miniştrilor României – începând cu cei de astăzi până la cei din anii ’90. Toţi cei care se fac responsabili de jalnica stare a drumurilor din ţara asta trebuie să dea socoteală şi să primească pedeapsa cuvenită. Multe dintre capetele de acuzare pot fi preluate din rechizitoriul formulat împotriva lui Nicolae Ceauşescu: genocid – peste 60 mii de victime (numai din accidente rutiere), infracţiunea de distrugere a bunurilor obşteşti, subminarea economiei naţionale. La acestea se pot adăuga infracţiunea de punere în pericol a sănătăţii publice prin privarea de medicamente şi mijloace de subzistenţă, terorizarea populaţiei prin salarii şi pensii mizere şi lista poate continua.

Statul actual nu este nici stat asistenţial, nici stat minimal – este un stat asasin. Un stat care lucrează împotriva cetăţenilor săi, care-⁠⁠şi omoară – cel puţin prin neglijenţa în serviciu a guvernanţilor săi – cetăţenii proprii. O face cu bună ştiinţă, în mod premeditat şi sistematic, cu sânge rece, de criminal înrăit. Statul asasin român trebuie contestat şi îndepărtat prin toate mijloacele legale pe care le avem la dispoziţie – greve, demonstraţii şi, mai ales că sunt la modă, prin acţiuni judiciare. Dacă fiecare dintre noi ar depune o plângere penală împotriva numiţilor Sorin Grindeanu, Dacian Cioloş, Victor Ponta, Emil Boc, Călin Popescu Tăriceanu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Victor Ciorbea, Nicolae Văcăroiu, Theodor Stolojan, Petre Roman (nu, nu sunt mulţi, şi nu sunt de negăsit) – atunci ţara noastră ar mai avea o şansă de supravieţuire. Trebuie să pornim lupta împotriva asasinilor care guvernează şi au guvernat ţara pentru motivul că nu-⁠⁠şi fac datoria de oameni de stat.

Aceşti premieri şi miniştrii lor sunt direct responsabili de situaţia actuală a României, dezastruoasă de la un capăt la altul – de la drumurile morţii până la spitalele morţii şi până la salariile şi pensiile morţii. Aceşti guvernanţi sunt şefii lagărului de concentrare numit România şi aceşti guvernanţi merită să fie vânaţi şi deferiţi justiţiei precum au fost, la vremea lor, naziştii. Sunt cei care au omorât şi îi omoară pe români de aproape treizeci de ani.

Din păcate, noi preferăm să o „dăm cotită”, să virăm la nesfârşit prin nesfârşitele şi inutilele curbe ale laşităţii noastre până ce vom sfârşi şi noi într-⁠⁠o curbă periculoasă „din cauza neadaptării vitezei la condiţiile de drum, a vitezei excesive sau a oboselii la volan.” În urma noastră va rămâne încă o cruce pe marginea drumului care va continua să şerpuiască şi să rânjească a zădărnicie şi a moarte.