Prea puţin decisele reacţii ale cineaştilor la dispariţia locurilor privilegiate ale premierelor româneşti a fost compensată, din fericire, de revolta unor arhitecţi împotriva acestui fenomen stresant. E o atitudine firească, mai ales că unele dintre cinematografele închise sau abandonate sunt construcţii valoroase, care confirmă identitatea europeană a Capitalei.
Într-un prezent digitalizat până la ultima consecinţă, de la ceasul purtat pe mână până la telefonul din buzunar, de la cardul de acces în locuinţă la ziarul citit pe tabletă, probabil că mutarea filmelor de pe peliculă pe discuri proiectate pe ecranele de la mall nu pare o schimbare dramatică. Opera 
cinematografică devenită fişier mai e numită şi conţinut şi nu se mai urmăreşte ca întâlnirea publicului cu ea să fie un spectacol magic, ci unul confortabil, în timpul căruia se mănâncă munţi de nachos şi se beau găleţi de cola. Schimbarea practicilor de consum cinematografic favorizează, desigur, multiplexul, dar nu a condamnat la dispariţie totală, nici în Europa şi nici în America, sala de cinema din centrul oraşelor. Din păcate, noi, românii, ne-am împăcat prea repede cu ideea „fatalităţii”dispariţiei cinematografelor de repertoriu şi, după ce ele au fost transformate, pe rând, în săli de bingo, cazinouri, cluburi deocheate sau supermarketuri, asistăm acum la degradarea ultimelor supravieţuitoare închise în urma decretului cu risul seismic. Ruinarea celor mai celebre săli de pe arterele bucureştene principale, Bulevardul Magheru şi Bulevardul Elisabeta (mai ales Scala, Studio, Patria, Capitol) începe să imprime Capitalei trăsături de peisaj post-apocaliptic. Prea puţin decisele reacţii ale cineaştilor la dispariţia locurilor privilegiate ale premierelor româneşti a fost compensată, din fericire, de revolta unor arhitecţi împotriva acestui fenomen stresant. E o atitudine firească, mai ales că unele dintre cinematografele închise sau abandonate sunt construcţii valoroase, care confirmă identitatea europeană a Capitalei.
Surpriza plăcută a acestei veri în care lipsa cinematografelor a fost parţial compensată de proiectarea filmelor în pieţe publice a fost deschiderea expoziţiei CineBucureşti. 100 de ani de modernitate – lectura modernităţii bucureştene prin prezentarea apariţiei şi devenirii sălilor de cinema. Iniţiată de Asociaţia Pro Cultura pentru o istorie a civilizaţiei universale, expoziţia deschisă la Palatul Şuţu între 1 septembrie şi 1 octombrie face parte dintr-un proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Din proiect mai face parte conferinţa Sala de cinema în oraş care va avea loc în acelaşi palat pe 27 septembrie şi va completa expunerea vizuală cu prelegeri susţinute de specialişti din domeniile arhitecturii şi filmului.
Echipa proiectului formată din Mihaela Pelteacu – coordonator ştiinţific, Daniela Maria Puia, Carmen Secăreanu, Alina Pelteacu şi Lucian Pricop (consultant) a întreprins o admirabilă muncă de cercetare, investigând trecutul şi prezentul reţelei de distribuţie cinematografică din Romînia, de la prima proiecţie cu public (din mai 1896) şi până azi. Aşa cum şi-au propus creatorii ei, expoziţia „prezintă o incursiune în istoria sălilor de cinema ale Bucureştiului şi surprinde etapele reprezentative ale evoluţiei acestora prin imagini fotografice, desene de arhitectură şi text, rezultatele unei cercetări şi documentări istorice, sociologice şi de arhitectură”. Rezultatul devine, într-adevăr „un demers argumentativ pentru susţinerea conservării sălilor de cinema atât pentru calităţile lor arhitecturale şi urbanistice dar şi ca mijloc unic de conservare a filmului ca operă de artă”.
Alegerea Palatului Suţu ca spaţiu expoziţional nu este nici ea întâmplătoare, pentru că acest monument de arhitectură este amplasat într-un loc încărcat de sensuri, la intersecţia celor două bulevarde: Regina Elisabeta şi General Gheorghe Magheru, „care au găzduit filmul în inima oraşului timp de un secol”. Pledoaria pentru reabilitarea şi repunerea în circuit a cinematografelor care au marcat câteva generaţii de cinefili este convingătoare: „Sălile de cinema sunt spaţii importante prin valoarea arhitecturală, prin relaţia cu ţesutul urban, prin unicitatea în contextul oraşului contemporan şi potenţialul de spaţiu public pe care îl deţin într-un oraş aglomerat care are nevoie de locuri pentru oameni, prin capacitatea lor de a participa activ la regenerarea oraşului, păstrând „vie” relaţia originară pe care au întreţinut-o cu filmul”.
Dacă tot căutăm, în diferite ocazii, argumente pentru a demonstra cât de europeni am fost şi suntem, raportarea la istoria sălilor de cinema poate aduce ceea ce căutăm. Venirea cinematografului la Bucureşti, prin proiectarea programului Lumière, a avut loc în aceeaşi lună cu Madridul, mai 1896. Apoi şi la noi, ca în alte ţări europene, spaţiile dedicate spectacolului cinematografic au parcurs şi în Bucureşti etape similare celor occidentale: de la proiecţia primelor filme mute în spaţii publice de tip cafenea, grădină de vară sau săli de teatru, în perioada de dinainte de Primul Război Mondial, până la conceperea, în perioada interbelică, a unor spaţii realizate după specificul evolutiv al recepţiei cinematografice şi al dezvoltării societăţii”. Iniţiatorii proiectului au dreptate să considere că „sălile de cinema au introdus în oraş, în mod incontestabil, o anume modernitate”. Nu se poate concepe celebrarea centenarului României moderne (care va avea loc anul viitor) fără reconsiderarea acestui patrimoniu atât de valoros. Fotografiile elegantelor săli de cinema interbelice, dar şi ale cinematografelor foarte asaltate de spectatori în anii ’60-’70 (când repertoriul românesc ţinea pasul cu cel european) sunt foarte elocvente şi uneori entuziasmante. Tristeţea parcurgerii materialului iconografic începe când citim istoria acestor cinematografe atât de batjocorite în trecutul recent, plin de repuneri în posesie şi contracte de gestiune dubioase. Aflăm, de pildă, că cinematografele Festival/Regal, Vergu/Munca, Cultural, Doina şi Drumul Sării au devenit cluburi şi restaurante, Modern s-a transformat în supermarket, în timp ce numărul sălilor rămase închise e deprimant: Volga, Cosmos, Favorit, Scala, Studio, Patria, Giuleşti, Bucureşti etc.
Cum se pot repara aceste repetate agresiuni asupra patrimoniului sălilor de cinema? Expoziţia oferă destule sugestii prin prezentarea unor săli reabilitate şi reprofilate din Paris, Berlin, Londra, Madrid. Şi noi putem face operaţiuni similare, dacă ştim să convingem factorii administrativi şi să propunem programe susţinute de fonduri europene sau, de ce nu, private. Încă nu e timpul pierdut pentru a concepe o strategie de re-deschidere a acestor cinematografe cu funcţii alternative sălilor din mall-uri: programe de artă şi experiment, de educaţie cinematografică, găzduirea festivalurilor care propun incursiuni în zone cinematografice mai puţin cunoscute şi mai puţin supuse presiunilor comerciale.
Aşteptăm cu interes continuarea programului CineBucureşti prin Conferinţa de la Palatul Şuţu şi, în luna octombrie, prin proiecţii de film şi dezbateri la cinematografele Union, Eforie şi Europa sub genericul La film, în oraş. Şi, desigur, aşteptăm cu toţii reacţia celor care pot decide alocarea fondurilor necesare pentru salvarea sălilor de cinema din Bureşti, dar şi din ţară.
