Or, dacă norocul, norocul cel mare, copleşitor, se arată, în sfârşit, iar evenimentele dintr-odată prind parcă o întorsătură pe care numai minţile noastre cele mai exaltate îndrăzniseră a o visa, nu cumva o anume spaimă de acest noroc ce nu părea a fi croit pentru noi sau, mai ştii, nu pe măsura noastră, se iveşte ca un spectru la rândul ei în faţa ochilor şi ne zăpăceşte, ne împinge în reacţii panicate şi în false, absurde soluţii ce riscă să compromită totul?!
Mi-au trebuit câţiva ani după protestul meu din vara lui ’71 în ziarele franceze şi germane ca să înţeleg din ce scăpasem – prins într-o teribilă menghină între partid şi lumea scriitoricească de calitate, dar şi rătăcit de aprecierea mea pozitivă şi afirmată public, împreună cu sute de mii de români, după ce Tiranul a ieşit în baconul C.C. şi s-a distanţat destul de vehement de Brejnev şi de teribilul Pact de la Varşovia, al cărui membru militar, el era! Omul acesta, Ceauşescu, urcat dintr-o pătură ţărănească la limita lumpenului agricol, ce s-a bucurat de o carieră personală şi de un noroc nemaivăzut, a ştiut să-şi creeze relaţii la vârf, pe glob, pe toate cele cinci continente precum alte, foarte puţine vârfu
ri ale neamului nostru în modernitate, dar ca orice tiran mărunt s-a îmbolnăvit de fatala boală a suspiciunii şi neîncrederii în aproape toţi, şi-a luat ca unic sprijin pe fiul său, băiat petrecăreţ şi obraznic şi pe soaţa sa, o făptură cu o psihologie marcată de prădător primitiv, rapace, pregătindu-şi el însuşi sfârşitul grotesc, de parcă ar fi fost un bandid prins la drumul mare. Un sfârşit pe care e drept, Tiranul nu-l merita, dar nici noi!
M-am întors din Germania, de la München unde primisem cetăţenia Vest-Germană în câteva luni, aveam deja un frate şi multe rude din partea Mamei acolo, în ’72, atras de Conferinţa Generală a Scriitorilor care se pregătea pentru luna Mai. S-au prezentat imediat, zăpăciţi, ca nu puţini din aparatul politic de întoarcerea mea intempestivă, câţiva din conducerea Ministerului Culturii şi m-au anunţat că am fost demis din Biroul Uniunii Scriitorilor – fapt total antistatutar! – din Partid şi Comitetul Central – ce uşurare! –, că am fost evacuat din vila de la şosea, era a lor, îi privea şi mă gândeam naiv că voi putea în sfârşit ocupa apartamentul din strada Luterană cumpărat în anii cincizeci de tatăl meu şi ocupat de un colonel de securitate. Îmi păstrasem doar prima şi, în aparenţă, cea mai umilă calitate, cea de membru al Uniunii Scriitorilor, şi în rest, într-adevăr, nu-mi păsa prea mult; alunecam iute şi destul de abrupt în acea vară a lui ’72, într-un fel de underground pentru elite (unde se afla şi A. E. Baconski, primul real disident!), după ce nu fusesem primit la Congresul Uniunii şi absolut nici unul dintre membri Uniunii, marcanţi sau nu, prieteni juraţi sau nu să protesteze; mă afundam vesel, inconştient şi senin pentru acei ani, într-un culoar întortochiat şi totuşi previzibil, întunecat şi presărat cu nenumărate capcane ale cuiva care a îndrăznit să fie singuratec şi liber într-o societate mai mult decât prizonieră, umilită de un imperiu şi turtită, deformată grav de propria-i nesiguranţă sau detracare! Grevată, ca printr-un farmec ciudat şi hipnotic al unui vrăjitor care ne scutură din tolba istoriei numai păcatele, turpitudinile şi aplecarea naivă şi ticăloasă în acelaşi timp de a apela la false probleme, la false şi emfatice cutezanţe, la false şi ridicole speranţe şi, mai ales, la falşi lideri! La false, găunoase valori, cele care se reazemă moral în primul rând pe murdărirea şi negarea brutală a vârfurilor şi valorilor neamului nostru atunci, în anii cincizeci, dar şi acum! – după o jumătate de secol şi liberi! Dar cum poate fi liber un individ sau o comunitate cărora li se extirpă originea, istoria, cutumele sacre şi vârfurile, acea emoţie care trebuie inculcată tinerilor încă din primii lor ani pentru cei care au făcut posibilă existenţa lor biologică şi morală. Cea care în viitorul lor se va numi demnitate!
Uimit că nu fusesem primit la Congresul Scriitorilor pentru care venisem val-vârtej din Germania – şi nici Goma şi nici Ţepeneag, unul din cei care ne-a trădat refuzându-ne ajutorul în propunerile de delegaţi în secţia de proză a fost Marin Preda, el putea s-o facă, avea prestigiul şi poza cu succes în purtătorul de cuvânt al breslei –, am fugit la mare, pe 6 iunie, în satul 2 Mai am închiriat la un ţăran lipovean o cameră cu pământ pe jos, unde, în trei sau patru luni, am scris un roman de vreo 700 de pagini în manuscris – Îngerul de gips. Peste vară satul s-a umplut de lume, de bucureşteni, dintre care nu puţini din elita cultural-artistică. Încă o dată am avut acelaşi reflex ca în vara febrilă a lui ’65 când, la Lugoj, hărţuit în ceasuri şi nopţi de spaima de a nu-mi vedea tipărit primul roman, am ales varianta paradoxală a fugii înainte cum o zic francezii, la fuite en avant, sciind un altul, În absenţa stăpânilor. În confuzia dureroasă, în deconcentrarea cu urmări poate grave în care putea să mă împingă absenţa solidarităţii breslei, am ales din nou cârja apostolică a creatorului, ca să mă exprim emfatic, am fugit în acel loc tainic, ascuns şi imperial ce se numeşte creativitate – forţa individului singur! – şi am pus încet-încet în aplicare moto-ul nietzschean pe care-l instalasem deja în capul celui de-al doilea roman al meu: „Hat man Charakter, so hat man auch sein typisches Erlebnis, das immer wieder kommt” – ai caracter, ai deci şi o trăire tipică ce revine mereu.
Cuvântul caracter, în această frază şi la Nietzsche în general trimite nu la o funcţie morală, ci la una de structură a fiinţei. Şi libertatea esenţială a individului – pe care unii o numesc geniu! – e condiţionată, în afirmaţia de mai sus, de caracter, de fire, într-adevăr, de o anumită naştere. Iar trăirea-tip va fi pentru acel caracter care şi-o descoperă ieşirea – nu atât salvarea, ci găsirea, descoperirea în ceasuri ciudate, după convulsii psihice greu de descris, a propriei esenţe, cea, cum ar spune tot filosoful, care e făcută numai pentru el! Unicitatea sa, a persoanei sale şi, în acest fel, semnul de neconfundat al destinului. O trăire-tip care revine mereu dacă insul uman o recunoaşte şi apelează la ea, în orice împrejurare şi, mai ales, în marile răscruci ale fiinţei, îi va dărui ceea ce numim noroc sau destin. Da, noroc, dar nu în sensul în care-l folosim noi, Românii, în basmele şi istoriile noastre populare, ci în sensul ivirii, al naşterii unei reale personalităţi în sânul, în reflexele, în cutumele tiranice, comune, ale unui individ topit, înmuiat în masa umană. Tentat, împins de-o mie de forţe ce-i vin şi din antecesori, dar şi din preajma sa imediată, tiranică şi ea, să răspundă la şocurile sociale, la catastrofele care se ivesc peste noapte, la trădări imunde sau la căderi brutale tot prin teamă, fugă sau la rândul său prin trădare şi sperjur, totul dominat de panică şi de o surpare vertiginoasă a demnităţii şi mai ales a respectului de sine. Surse ale atâtor ratări şi fenomene insalubre sociale, unele de-a dreptul absurde. De neînţeles!
A doua oară deci, în existenţa mea, a tresărit acest reflex, pe care eu însumi atunci nu-l înţelegeam prea bine, şi m-a salvat. Dar ca orice mare izbăvire, salvare, ea a fost una ascunsă, singuratecă, nimeni nu a înţeles romanul Îngerul de gips care conţine o amplă metaforă a autodestrucţiei şi a renaşterii unui personaj puternic, doctorul Minda, care la mijlocul vieţii presimte grav îmburghezirea, tocirea, nivelarea reflexelor existenţei şi foloseşte, cu un fel de fals cinism, o femeie semivulgară, Mia Fabian, în umilirea şi învingerea propriului său eu. O istorie abisală, ce se petrece în afundurile aparent insondabile ale personalităţii cu reacţii şi rezolvări pe măsură, neconforme cu cele predictibile, uzuale. În acel an, însă, 1973, la apariţia romanului şi la un an după întoarcerea mea subită din Germania, cei mai mulţi, politicieni, scriitori şi mii şi mii de lectori se aşteptau la o scriere, parabolică sau nu, explicativă a actului meu de revoltă faţă de şeful statului, un act comis în termeni clari, obiectivi, în presa străină, occidentală, gest şi reacţie la un nivel la care nu se aştepta nimeni. Nici eu însumi, bucuros cu nici un an înainte de a conduce prima foaie a literaturii contemporane, încrezător de a putea influenţa cât de cât opiniile şi deciziile politice ale momentului. Mi-a spus-o chiar M. Preda, directorul editurii Cartea Românească, că „nu înţelege” prea bine romanul, iar el a avut totuşi curajul de a o tipări. Preda, un scriitor de marcă, autorul unui personaj memorabil, Moromete, care va rămâne în galeria marilor personaje ţărăneşti ale literaturii noastre, Preda, un om şi un scriitor interesant, care a urcat până în vârful elitei bucureştene culturale venit dintr-un sat cam prăpădit din sudul ţării, dintr-o familie aculturală; el a rămas mai mult decât şocat, de-a dreptul nedumerit de romanul cu care ieşeam eu după o atât de scandaloasă, de extraordinară faptă politică. Faptă care avea să-mi atragă pentru ani nu numai ranchiuna unor activişti politici, atenţia dură, după cum se ştie, a organelor Securităţii, dar, mai ales, o anume nedumerire colorată de invidie şi venin colegial a celor care, cu talent sau fără, tăiau hălci întregi din cărţile lor pentru a apărea mai repede, dând apoi vina pe cenzură, pe cei care, din toate timpurile se oferă voluntar şi cu o anume, marcată bunăvoinţă, opresorului cultural, dar şi celui politic; trezisem, iată, pofta de sarcasm şi de maltratare în efigie a colegului care i-a umilit de atâtea ori, vrând-nevrând, cineva care-i domina prin inteligenţă, cultură şi mai ales printr-o anume, clară probitate a persoanei. În regimuri opresive, dar şi în plină libertate, aceşti „amici” sau „colegi” vor fi din totdeauna punctuali la întâlnirile oportuniste de acest fel, aşa cum se adună păsările de pradă, vulturii golaşi sau coioţii, hoitarii, în jurul unui mare corp. A cuiva căzut şi pe care, forurile de decizie, organele înţelepte li-l oferă la îndemâna poftei lor apreciabile de rupere, de des-facere, de des-membrare.
Intram astfel, în verile anilor ’72-’73, într-o altă existenţă socială, după un act public neaşteptat, senzaţional, care părea multora un fel de aventură, de stângăcie sau de revoltă neizbutită, nu foarte iscusit pregătită în afară. Într-un fel de underground creat pentru un singur individ, cineva care nu e decis până la urmă ce poziţie să adopte, în sistem, în afara sa sau în contra lui; eu însumi, în acele luni frământate, ezitante, descopeream cumva tiparul de reacţie nu atât al Românului, ci a ceea ce făcuseră, forjaseră din noi, cu precădere în sudul ţării ce a suferit cinci secole de turcism, dar poate şi la nord, avalanşele, abuzurile ca şi convieţuirile de secole cu cei străini; reala capacitate – şi nu cea declarativă şi emfatică! – a noastră de a răspunde, de a rezista sau de a riposta unor presiuni brutale, neaşteptate, menite nu numai să ne spolieze bogăţiile şi avutul, dar şi să ne dezrădăcineze, să ne rupă de origini şi de memoria noastră istorică.
Istoria, unirea, topirea într-un singur stat a unor mari provincii care multe, multe secole au trăit la periferia şi în presiunea perpetuă a unor imperii duşmane, antagonice în esenţă, nu se face doar la o unică dată – Mica Unire, cea a Principatelor şi Marea Unire, cea din 1918; ea sau el, acel moment amplu, festiv, ritualic, nu e decât începutul unor noi convulsii, lupte şi sfâşieri din cele mai dramatice, presiunea vecinilor şi a imperiilor nu par a fi slăbit în nici un fel doar prin data noastră comemorativă, prin declaraţiile noastre emfatice! Privind azi înapoi la acest secol care s-a scurs de la Marea Unire, aproape totul ne convinge că nu eram în nici un fel pregătiţi pentru marele, uriaşul eveniment care a însemnat enorm pentru toţi ce foloseau acelaşi idiom latin şi se simţeau uniţi în aceleaşi cutume şi credinţe. Am mai spus şi în alte texte, individul, omul social, cel de prin părţile noastre, este cel mai adesea pregătit pentru nenorocire, necaz sau eşec, suferinţă sau grave neînţelegeri, pregătit nu numai în sensul că se aşteaptă mai ales la acestea, dar aproape întreaga sa filosofie de existenţă e construită în jurul acestei aşteptări – vezi cultul Mioriţei printre altele. Poate ştim să reacţionăm când grupul social sau ginta noastră primeşte încă o dată lovituri brutale din partea unor alte seminţii care ne calcă hotarele, dar… pentru noroc, pentru o bucurie uriaşă pe care am visat-o şi care ni se părea irealizabilă, cine oare e pregătit?! Or, dacă norocul, norocul cel mare, copleşitor, se arată, în sfârşit, iar evenimentele dintr-odată prind parcă o întorsătură pe care numai minţile noastre cele mai exaltate îndrăzniseră a o visa, nu cumva o anume spaimă de acest noroc ce nu părea a fi croit pentru noi sau, mai ştii, nu pe măsura noastră, se iveşte ca un spectru la rândul ei în faţa ochilor şi ne zăpăceşte, ne împinge în reacţii panicate şi în false, absurde soluţii ce riscă să compromită totul?!
■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017
