Bogdan Creţu: Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi, la 90 de ani de la înfiinţare

Din păcate, în România ultimelor decenii, cercetarea este a cincea roată la căruţă. Cea din domeniul umanioarelor, cu atât mai mult. Totuşi, noi ne încăpăţânăm să rezistăm. Spre binele tuturor, îmi place să cred

Poate că nu ar trebui să scriu eu acest articol. Dar, la urma urmelor, de ce nu? O fac, oricum, cu nesfârşit respect faţă de o tradiţie ilustră şi intimidat de excelenţa cercetării care s-⁠a desfăşurat, vreme de, iată, 90 de ani, în cadrul acestei instituţii de cultură.

La 14 septembrie 1926, G. Pascu şi A. Philippide adresau Ministerului Instrucţiunii Publice un memoriu prin care solicitau înfiinţarea unui Institut de Filologie Română care să funcţioneze pe lângă Facultatea de Litere din Iaşi, aşa cum existau la Bucureşti şi la Cluj. Documentul este publicat în „Revista critică”, nr. 2 din 1927. Dintr-⁠un text polemic al profesorului ieşean G. Pascu, apărut în aceeaşi revistă, în 1935, aflăm că „Institutul de Filologie Română de la Iaşi a luat fiinţă în cursul anului 1927 prin «străduinţele» neregretatului subsemnat.” Institutul o duce la început foarte greu din punct de vedere financiar. Din 1932, Iorgu Iordan devine director. La iniţiativa acestuia, începe să apară „Buletinul Institutului de Filologie Română «A. Philippide”, în care apar în special contribuţiile membrilor, în majoritatea studii de filologie şi lingvistică. Marele lingvist G. Ivănescu se ocupă de publicaţie începând cu anul 1939 şi aici îşi tipăreşte, în numărul dublu XI-⁠XII, 1944-⁠1945, fundamentalul studiu Problemele capitale ale vechii române literare. În perioada 1927-⁠1948, lucrează sau măcar colaborează aici personalităţi de anvergură precum G. Pascu, Iorgu Iordan, Petru Caraman, Gh. Ivaşcu, Adrian Marino, Gavril Istrate, Haralambie Mihăiescu, Grigore Scorpan, August Scriban, Dan Simonescu.

Din 1949, când se înfiinţează Filiala din Iaşi a Academiei Române, începe o nouă poveste. Contrar aşteptărilor, una cu happy end. Secţia de filologie a nou înfiinţatului Institut de Istorie şi Filologie se organizează în două direcţii: una ling­vistică, păstorită de Gavril istrate, alta de istorie literară, coordonată de N.I. Popa. Vremurile sunt drastice, dar în cadrul institutului sunt angajaţi cercetători precum N. Bagdasar, Al. Claudian, Al. Dima, G. Ivănescu, Ştefan Cuciureanu… La începutul anilor 1960, întregesc echipa de cercetători precum N.A. Ursu, Zamfira Mihail, Stelian Dumistrăcel, Dan Mănucă, Remus Zăstroiu, care vor fi oameni de bază ai viitoarelor proiecte majore. Din 1963, secţia de filologie a institutului redevine independentă, sub denumirea de Centrul de Lingvistică, Istorie literară şi Folclor şi primeşte drept sediu casa Sadoveanu din Aleea Copou. Directori sunt Al. Dima (1963-⁠1966) şi N.I. Popa (1966-⁠1967). Sub directoratului lui N.A. Ursu (1967-⁠1970), se constituie colectivele care, în mare, sunt funcţionale şi astăzi, marcând principalele direcţii de cercetare: lexicologie şi lexicografie, istorie literară şi foclor, dialectologie, toponimie. În această perioadă începe lucrul la câteva proiecte fundamentale, unele dintre ele aflate în curs de elaborare, la nivelul întregii Academii Române, şi azi: Dicţionarul Limbii Române, Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni: Moldova şi Bucovina, Tezaurul toponimic al României. Moldova, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Arhiva de Folclor a Moldovei şi Bucovinei. Sunt, toate, lucrări cardinale, pe care numai un colectiv de cercetători specializaţi şi dedicaţi, într-⁠o structură specifică, aşa cum este cea a unui institut de cercetare, le poate realiza. De acum, direcţia este clară, cercetarea de teren devine prioritară, pentru că unele dintre aceste sinteze obligă la aşa ceva. Activitatea din Institutul de Filologie Română, sub directoratele lui Al. Teodorescu (1970-⁠1975), Vasile Arvinte (1975-⁠1976), Silvia Buţureanu (1076-⁠1984), Al. Andriescu (1975-⁠1990), înseamnă muncă şi continuitate. Lucrările încep să apară şi sunt de referinţă. Din 1975, institutul se mută în actualul sediu, casa lui Gheorghe Asachi, pe strada Th Codrescu, nr. 2.

Din 3 martie 1990, Institutul de Filologie Română „A. Philippide” redevine institut de cercetare al Academiei Române, după ce zeci de ani fusese afiliat Universităţii ieşene. A fost o decizie riscantă, dată fiind instabilitatea mai ales financiară a primilor ani de după revoluţie, dar câştigătoare. Vreme de 19 ani, până în 2009, director va fi Dan Mănucă. E o perioadă de acumulări, de reformă. Marile proiecte continuă, aşa cum se întâmplă şi între 2009 şi 2013, câtă vreme director este Eugen Munteanu; şi, îndrăznesc să cred, la fel stau lucrurile şi în ultimii patru ani.

Şi aşa va fi în continuare. Pentru că în astfel de institute se realizează proiectele fundamentale pe care orice cultură matură trebuie să le aibă: dicţionare lingvistice, dicţionarul literaturii, culegeri şi studii despre cultura tradiţională. Filologii asta fac: identifică, editează, interpretează patrimoniul spiritual al unei naţiuni, aşa cum s-⁠a sedimentat el în limbă, în literatură, în cultura tradiţională. Academia Română este o instituţie atacată, de regulă, în presă, deşi mai toată lumea uită că în cadrul ei se realizează sintezele capitale ale culturii noastre. Nu sunt simple vorbe, ci realităţi care se pot măsura în sute de kilograme. Cine pune cap la cap Dicţionarul limbii române, volumele din Noul Atlas lingvistic român, tomurile masive ale Tezaurului toponimic al României, dicţionarele toponimice, Dicţionarul literaturii române de la origini până în prezent, continuat de Dicţionarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion, tipărit în şapte volume între 2004 şi 2009 şi aflat acum, la o ediţie secundă în opt volume, în curs de tipărire, volumele de culegeri şi studii folclorice, apoi zecile de monografii, studii, ediţii filologice sau critice, numeroasele manifestări ştiinţifice, nu în ultimul rând cele două reviste academice ale Institutului, cotate foarte bine în sistemul academic – poate realiza ce cantitate uriaşă de muncă şi erudiţie, de dăruire încape în aceste mii de pagini, care au în spate milioane de fişe, dar mai ales mult devotament şi multă pricepere.

Din păcate, în România ultimelor decenii, cercetarea este a cincea roată la căruţă. Cea din domeniul umanioarelor, cu atât mai mult. Totuşi, noi ne încăpăţânăm să rezistăm. Spre binele tuturor, îmi place să cred.

P.S. Am cules cele mai multe dintre aceste informaţii dintr-⁠un studiu realizat de dl profesor Mircea Ciubotaru, publicat în broşura aniversară a Institutului, în 2002 şi reluat, într-⁠o formă adusă la zi, în cartea editată cu prilejul celebrării celor 90 de ani de la înfiinţare.