Andrei Marga: Max Weber, reforma şi călăuzirea raţională a vieţii
Evoc aici succint începutul Reformei şi piesele ei intelectuale cheie – „justificarea prin credinţă” şi „predestinarea individului”, circumscriu punctul de plecare al lui Max Weber şi pun în relief tema „călăuzirii vieţii” ca efect al cercetării Reformei protestante
Oricum se evaluează rolul religiei în istorie, se impune recunoscut impactul enorm al pragurilor religioase asupra culturii şi civilizaţiei. De aceea, este plauzibilă o istorie a convingerilor religioase care au schimbat viaţa oamenilor. În definitiv, performanţele creative ale evreilor nu pot fi despărţite de iudaism. Declinul imperiului roman şi expansiunea creştinismului sunt legate. Crearea Europei se datorează în măsură hotărâtoare creştinismului. Ştiinţa modernă nu ar fi fost posibilă în afara monoteismului. Răsăritul european s-a particularizat în urma Bizanţului. Occidentul s-a singularizat în forma catolicismului. Schimbarea Europei şi emergenţa Americii sunt indisolubil legate de Reformă. China datorează substanţial confucianismului. Iar importanţa acestora în istoria mondială este bine cunoscută.
La celebrarea a 500 de ani de la iniţierea Reformei se cuvine să ne dăm seama din nou de consecinţele ei culturale. Impresionante interpretări ale lumii au devenit, prin intermediul ei, posibile. De pildă, clasicismul filosofic german a avut Reforma printre premise. Lansarea cercetării lui „Isus istoric” şi şirul de conceptualizări teologice, de la Herder şi Schleiermacher, trecând prin Ritschl, von Harnack, Barth şi Bultmann, la Pannenberg şi Moltmann (vezi Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, Bucureşti, 2015), se datorează protestantismului.
Restul consecinţelor istorice ale Reformei sunt, însă, la rândul lor, impunătoare. Societatea modernă include economie orientată de randament, democraţie a individualităţilor libere, ştiinţă a cauzelor eficiente, cultură a împlinirii scopurilor. Două personalităţi au sesizat în premieră contribuţia Reformei la emergenţa lor. Georg Jellinek (cu Die Erklärung der Menschenrechte und Bürgerrechte, 1895) a deschis ochii contemporanilor asupra iradierii seculare a Reformei – formarea instituţiilor moderne pe baza emancipării individului, pe care l-a stimulat la virtuţi cetăţeneşti. Max Weber (cu Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, 1905) a dovedit impactul economic al Reformei. Cultural vorbind, un pas în spatele Reformei societatea modernă nu a mai putut face, chiar dacă şi-a adăugat orientări noi.
Nu se poate înţelege modernitatea fără autorul Eticii protestante şi spiritului capitalismului (1905) şi nu se poate înţelege Max Weber fără Reformă! Astăzi este mai clar ca oricând că celebrul învăţat a plecat de la cercetarea eticii protestantismului pentru a lămuri „călăuzirea civică raţională a vieţii (rationale bürgerlichen Lebensführung)” şi „ordinea economică” a „capitalismului raţional (rationales Kapitalismus)”, pe care a considerat-o definitorie pentru „cultura occidentală (Okzident)” şi importantă pentru destinul acesteia. „O etică religioasă i-a servit ca infrastructură” (Wolfgang Schluchter, Religion und Lebensführung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1988, Band I, p. 88) a conceptelor şi teoriilor sale. Iar tot ceea ce a urmat în abordarea modernităţii, cu sintezele noi ale lui Parsons, apoi Luhmann, Habermas, Giddens, Touraine, a fost condiţionat de cercetarea întreprinsă de Max Weber.
De aceea, evoc aici succint începutul Reformei şi piesele ei intelectuale cheie – „justificarea prin credinţă” şi „predestinarea individului”, circumscriu punctul de plecare al lui Max Weber şi pun în relief tema „călăuzirii vieţii” ca efect al cercetării Reformei protestante.
În octombrie 1517 Martin Luther prezenta la Wittenberg cele nouăzeci şi cinci de teze referitoare la eficacitatea indulgenţelor papale (Richard Friedenthal, Luther. Sein Leben und seine Zeit, Piper, München, Zürich, 1990) şi iniţia o schimbare de viziune în tradiţia creştinătăţii. Teza a 62-a spune că „adevăratul tezaur al Bisericii este Evanghelia cea mai sfântă despre gloria şi graţia lui Dumnezeu ”şi nu altceva, iar creştinii au a-l urma nemijlocit pe Hristos. Trei ani mai târziu, Martin Luther a publicat cărţile care au format nucleul Reformei. Prima, Von den guten Werken, lămureşte într-o optică nouă legătura dintre credinţă şi fapte. A doua, An den christlichen Adel deutscher Nation…, este adresată autorităţilor lumeşti cu propunerea separării puterii spirituale şi a puterii lumeşti şi cu teza ascendenţei puterii spirituale asupra celui lumeşti. A treia, Von der babylonischer Gefangenschaft der Kirche, reaşează sacramentele revenind la Isus, cu botezul şi cina cea de taină, de care distinge obişnuinţele bisericeşti. A patra carte, Von der Freiheit eines Christenmenschen, reia idei din Pavel (1 Corinteni 9, 19) şi precizează „doctrina justificării” plecând de la două postulate: „Creştinul este (în credinţă, după omul lăuntric) domn liber peste toate, nefiind nicicând un supus” şi „Creştinul este (în fapte, după oamenii din afară) slugă a tuturor, fiind supus oricui”. Contradicţia se risipeşte din momentul în care intervine „credinţa (Glaube)” conform căreia omul este liber, dar în serviciul celorlalţi oameni şi al lumii din jur.
Ce era nou în predicile lui Martin Luther? Este vorba (cum spune Hans Küng, Das Christentum. Die religiöse Situation der Zeit, Piper, München, Zürich, 1999) de patru cotituri în raport cu tradiţia: revenirea la Evanghelia lui Hristos, în locul oricărei alte autorităţi (sola scriptura), restabilirea primatului lui Isus Hristos, în faţa oricărui intermediar (solus Christus), afirmarea primatului credinţei necondiţionate (sola fide) şi „graţiei” din partea lui Dumnezeu, aşa cum s-a evidenţiat în crucificarea şi resurecţia lui Isus Hristos (sola gratia).
Martin Luther nu a fost singur. El a găsit aliaţi impunători. Deja în 1516 Huldrych Zwingli a propus revenirea la evanghelia lui Hristos şi a lansat deviza – „înapoi la surse!”. Jean Calvin a dat Institutio christianae religionis (1536), în care a făcut din cunoaşterea lui Dumnezeu fundamentul vieţii creştine. Jean Calvin nu pleca, precum Luther, de la frământările creştinului ca păcătos, pentru a obţine „graţia”, ci de la decadenţa creştinătăţii, în vederea „salvării”. „Călăuzirii în viaţă (Lebensführung) el îi conferea importanţă crucială în „salvare”. „Asceza lăuntrică” este condiţia şi constă – cum bine s-a sintetizat mai târziu (Paul Tillich, A History of Christian Thought, Simon & Schuster, New York, 1968, p. 271) – din „curăţenie”, adică sobrietate, castitate şi temperanţă, şi orientarea spre profit prin muncă, adică crearea de mijloace şi generarea de profit. „Controlul de sine” este cheia.
Două piese intelectuale rămân caracteristice Reformei: „doctrina justificării” a lui Luther şi „doctrina predestinaţiei” a lui Calvin. Iată esenţa lor.
„Justificarea (Rechtfertigung)” este actul divin prin care Dumnezeu recunoaşte un păcătos ca bun în faţa lui ( Merrill F. Unger, The New Unger’s Bible Dictionary, Moody Press, Chicago, 1988, pp. 729-730). Premisa este că Isus (1Cor, 1, 30 şi Rom.324) a preluat pe cruce păcatele noastre şi că Dumnezeu este cel care ne acordă „graţia” sa (Titus, 3:4, 5). Teza lui Martin Luther este că justificarea este exclusiv pe bază de credinţă, şi nu de merite sau lucrări umane. „Doctrina justificării” este in nuce în cartea Despre libertatea creştinului (Vezi Martin Luther, Scrieri, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2003, vol.1, traducere Petru Forna). Apostolul Pavel este luat aici ca bază („Un adevărat creştin trăieşte numai din credinţa sa”, Rom.1) pentru o viziune ce poate fi sintetizată în aceste propoziţii: „Aşa că ne dăm seama că un creştin are destul prin credinţă, n-are nevoie de altă lucrare pentru a fi cucernic; iar dacă n-are nevoie de vreo altă lucrare, atunci înseamnă că este dezlegat de toate poruncile şi legile; iar dacă este dezlegat, atunci este cu siguranţă liber. Aceasta este libertatea creştină, singura credinţă, care ne îndeamnă să nu trândăvim sau să facem rău, ci ne învaţă că nu avem nevoie de nici un alt fel de lucrare pentru a dobândi evlavia şi mântuirea….” (p. 159-160). Credinţa în Hristos este mijlocitoarea bucuriilor vieţii.
„Justificarea prin credinţă” a făcut ca Luther să fie socotit de adepţii de primă oră profet al evangheliilor originare. Pietismul i-a scos în faţă meritul de a fi restabilit pioşenia (Frömmigkeit). Romanticii din Sturm und Drang au văzut în Luther un geniu al limbii (Sprachgenie), clasicismul german un deschizător al epocii moderne. Nazismul i-a adus în faţă laturi precum „germanul etern” şi „antisemitul model”. Mai aproape de epoca noastră, Karl Barth l-a socotit reprezentant al theologia crucis. Astăzi ceea ce iese pregnant în relief, dincolo de cinci secole, este contribuţia învăţăturii lui Martin Luther la geneza societăţii moderne.
„Doctrina predestinării (Providence, predestination)” a lui Jean Calvin a plecat de la premisa după care Dumnezeu nu este doar creatorul lumii, ci şi diriguitorul ei continuu şi izbăvitorul nostru. Alegerea (Election) este gestul prin care Dumnezeu, pentru gloria sa, stabileşte că unii oameni sunt destinaţi vieţii veşnice, alţii morţii perpetue (Jean Calvin, Învăţătura religiei creştine, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2003, vol.I, p. 345-347). Credinţa în Hristos este condiţie a salvării, iar obţinerea salvării este o chestiune de „graţie (Grace)”. Semnul ei este reuşita în lucrările întreprinse spre gloria lui Dumnezeu.
Omnipotenţa lui Dumnezeu este vigilentă, eficientă şi activă (p. 305); nimic nu se petrece în lume fără providenţa lui Dumnezeu (p. 310). Dumnezeu îşi construieşte planul său cu poporul său (p. 316), dar de aici nu rezultă că oamenii trebuie să stea pasivi. „Predestinarea” nu este acelaşi lucru cu „soarta” antică (p. 321-322). Certitudinea providenţei pune în inimi o încredere în Dumnezeu plină de bucurie (p. 330) şi determină la „asceză”, adică la a face în mod raţional ceea ce este condiţie a obţinerii „graţiei”.
Mai explicit decât Martin Luther, Jean Calvin a pus problema faptelor bune pe care creştinul se cuvine să le facă în viaţa de zi cu zi. Argumentul său a fost acela că tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu trebuie folosit. „Munca de fiecare zi” a creştinului şi satisfacerea cerinţelor muncii îl onorează în fapt pe Dumnezeu. Munca este mai mult decât efort, este „profesie”, conţine ceva de natura unei „chemări (Berufung)”. Munca fizică nu este ceva nedemn de om, cum susţinea Platon, ci plină de onoare, căci contribuie la gloria divină. Faptele ce duc la virtuţi cetăţeneşti şi iniţiative economice sunt semnul „alegerii” de către Dumnezeu.
Cele două doctrine au fost mereu reluate, iar cei mai mari teologi ai protestantismului le-au rafinat (Hugh Ross Mackintosh, Types of Modern Theology. Schleiermacher to Barth, Nisbet and.Co. Ltd., London, 1937, Hermann Fischer, Protestantische Theologie im 20.Jahrhundert, W.Kohlhammer, Stuttgart, 2002). Este o istorie întreagă în jurul lor, mai ales că s-a sesizat devreme pericolul ca cel care nu are succes în întreprinderea sa să fie descalificat ca „neales” de Dumnezeu. Pe lângă împrejurarea că, în timp, s-a putut încuraja involuntar o „gândire secularizată a profitului” şi un „calvinism utilitarist” care pierdeau de fapt legătura cu religia.
Fără a intra aici în detalii, este de consemnat că cele două doctrine sunt privite astăzi de către bisericile creştine dintr-un alt punct de vedere decât tradiţia. Nu Conciliul din Trent, nici patristica, nici scolastica nu mai sunt reperele principale de evaluare, ci nevoia resimţită în creştinism de revenire la „mesajul creştin originar, cel al Evangheliei” (Hans Küng, Rechtfertigung. Die Lehre Karl Barts und eine katolische Besinnung, Piper, München, Zürich, 2004, p. X). În mod clar, Luther îl are de partea sa pe Pavel, a cărui doctrină a justificării are meritul de a o fi redescoperit, chiar mai mult decât Augustin. Astăzi, în orice caz, s-a ajuns la un „larg consens” între catolici şi protestanţi în privinţa justificării (Wolfgang Beinert, Hrsg., Lexikon der katholischen Dogmatik, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 1987, p. 435), după secole de neînţelegere.