Contemporanul. Ideea europeană se apropie de aniversarea de 30 de ani. Fondată la Iaşi, Contemporanul are 138 de ani de la înfiinţare, iar Ideea Europeană (1919‑2019) îşi sărbătoreşte centenarul.
Ce reprezintă pentru dvs. Contemporanul. Ideea Europeană? Ce loc îi revine în peisajul revistelor de cultură naţionale?
Maria‑Ana Tupan
La drum cu Contemporanul. Ideea europeană
Nu ne alegem filiaţia biologică, în schimb, acest „fir împletit” (G. Călinescu) care este cultura ne obligă să ne alegem afilierea, deoarece pătrundem într‑un teritoriu pre‑codificat, folosindu‑ne de chei şi cifruri. Asociind, în perioada postdecembristă, două titluri de reviste care au făcut istorie în România, redacţia revistei Contemporanul. Ideea Europeană şi‑a asumat ceea ce putea să se dovedească fie propria şansă de a intra în istorie, fie un risc pe care mulţi l‑ar fi scuzat, dată fiind ambiţia proiectului, care urma să cuprindă atât afirmarea unei identităţi culturale proprii, cât şi tendinţa aparent contrară, cosmopolită, de sincronizare cu cele mai influente idei şi discursuri occidentale.
Botezat după un predecesor rus, Sovremennik, de care se leagă destinele clasicilor ruşi – Puşkin, Cehov, Tolstoi sau Turgheniev –, Contemporanul lui Ioan Nădejde părea să manifeste, ca şi panslavismul, temeri faţă de influenţele occidentale, concentrându‑se pragmatic asupra problemelor curente ale cultivării limbii naţionale între noile frontiere lărgite şi asupra democratizării vieţii sociale. Împreună cu soţia sa, Sofia Nădejde, alcătuiau un cuplu asemănător celor care ofereau în Anglia un model nou de egalitate a relaţiilor dintre soţi, inclusiv în privinţa afirmării în lumea literelor (Mill şi Browning). Opţiunea pentru ideile socialiste la acel moment, când punerea lor în practică încă nu făcuse nicăieri ravagii, era agreată chiar şi de naivi, dar bine intenţionaţi esteţi ai sfârşitului de secol. Preferinţa pentru estetica realistă şi specific naţional („etimologism românesc”, respingerea împrumuturilor din germană şi franceză), ca şi caracterul aplicat al reformelor propuse au câştigat grupării popularitate. Reforma ortografiei a fost aprobată de Academie, iar asociaţiile profesorilor din ţară, care au răspuns cu entuziasm în 1906 chemării lui Iorga de a contribui la cultivarea limbii, au alcătuit un text programatic în care reproduceau ipoteza istorică a obârşiei limbii (în rândul boierimii, dar cu susţinerea maselor) lansată de Nădejde.
Cu totul altele erau tonul, ideologia şi opţiunile revistei Ideea Europeană, al cărei prim număr a apărut pe 22 iunie 1919. Condusă de C. Rădulescu‑Motru, care a primit titlul de doctor de la Wilhelm Wundt, revista avea o orientare elitistă şi pro‑europeană, occidentală, prezentată şi de Eugen Lovinescu drept unica opţiune viabilă, ce se impusese şi altor ţări, inclusiv Japonia. Acest „joc de adaptare” nu privea nici guvernanţa Europei „cu ochii pe noi” (ridiculizată de Caragiale), nici cămătarii ei (sau distribuitorii de fonduri din vremea noastră), ci conlucrarea internaţională „prin consimţământ tacit al creatorilor de adevăruri şi forme noi în ştiinţă, în artă şi literatură”. Afirmând umanismul contra naţionalismului, europenismul contra izolării panslaviste (exemplul oferit, al dezastrului bolşevic, nu a fost, totuşi, după cum ştim în urma multor dezvăluiri, fructul mişcărilor democratice din Rusia), editorii revistei actualizau programul iluminismului german (Wieland, Goethe, Kant) de creare a unei republici cosmopolite a minţilor luminate, materializat peste ani prin crearea Ligii Naţiunilor, menţionată într‑un editorial, a Pen Club‑ului sau a comunităţii academice internaţionale.
Ne întrebăm dacă relaţia unui popor cu restul lumii a mai fost dezbătută altundeva cu atâta fervoare ca în România. În vreme ce Ideea Europeană saluta reformele din învăţământ realizate cu sprijinul profesorilor de la Sorbona, Liviu Rebreanu călca pe urmele lui Maiorescu şi Caragiale, denunţând emularea modelelor străine în articolul Europenism sau românism?: „De o sută de ani se propovăduieşte «europenizarea» noastră pe toate cărările. Oameni de stat, scriitori, filosofi, artişti, încântaţi de binefacerile civilizaţiei, ne‑au impus tot ce s‑a făcut aiurea în mod organic. Avem constituţie belgiană, legi franceze, parlamentarism britanic, literatură futuristă, pictori expresionişti, democraţie, capitalism… Avem de toate şi totuşi simţim toţi că n‑avem nimic. Constituţia noastră belgiană, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale care se repetă papagaliceşte la întruniri şi prin ziare; literatura şi artele, cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate şi fără nicio înrâurire asupra celor cărora se adresează: democraţia noastră nu trăieşte decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor mulţi de către o mână de îndrăzneţi… O sută de ani de asemenea europenizare n‑a tăiat pofta unora de a continua experienţele. Ni se cere să stăm cu ochii mereu spre Apus sau spre Răsărit şi să facem întocmai ce se face acolo. Noi înşine parcă am fi incapabili de orice creaţii. Şi chiar de orice sforţare rodnică. Geniul nostru să se corcească în corsete străine fără de care parcă n‑am fi în stare să creştem”.
La acel moment, se poate ca Rebreanu să fi avut dreptate. Comunismul estului european nu a fost propria creaţie, ci rezultatul armistiţiului Marilor Puteri la sfârşitul ultimului război, dar acest fapt nu ne consolează în privinţa celei mai de seamă consecinţe care a fost, probabil, victimizarea elitelor, decimarea lor, înlăturarea lor din poziţiile de decizie, ura orchestrată contra lor în rândul maselor. Cele două milioane de români întemniţaţi, dintre care au supravieţuit câteva sute (conform datelor Academiei din enciclopedia comunismului) nu au nici măcar un muzeu, aşa cum există în celelalte capitale ale fostelor regimuri comuniste. „Corsetul străin“ al exemplului lor nu ar dăuna câtuşi de puţin politicienilor români pentru a dovedi că nu cred în preţul mai scăzut al vieţii compatrioţilor.
Odată comis, răul a prins rădăcini. Nimeni nu se întreabă cum au făcut interlopii rost de BMW‑uri, dar salariile celor 4000 de profesori universitari au fost ţinta comentariilor resentimentare la posturile de televiziune doi ani de zile. Nu pot fi identificaţi autorii apelurilor de urgenţă, dar corespondenţa mea cu doctoranzii e blocată cibernetic. Statul şi instituţiile sale nu au fost niciodată mai lipsite de autoritate. Sunt cheltuiţi bani de la buget pentru publicaţii în străinătate care demonizează poporul. Diverşi diplomaţi străini cer public să fie repuşi în funcţie miniştri demişi de şeful executivului şi ca aceştia să decidă asupra corectidunii legilor şi ordonanţelor… Parlamentul ca sediu al suveranităţii poporului a devenit de mult o utopie. Reputaţia ţării încurajează străini să o aleagă ca sediu pentru infracţiuni. Are cineva de omorât pe cineva, vrea cineva să exploateze nişte handicapaţi în regim sclavagist, e cineva în căutare de sat fără câini?… Urmărim stupefiaţi la un post de televiziune o pledoarie pentru legalizarea lobby‑ului. Dacă Wikipedia în engleză defineşte fenomenul aşa cum îl înţelege Uniunea Europeană, care l‑a condamnat pe Adrian Severin („acţiunea unui grup de influenţare a politicienilor”, comună, deci, cu a grupărilor teroriste), definiţia Wikipediei în limba română este „influenţarea legitimă a deciziilor politice, prin activităţi de comunicare profesionist realizate, care implică experienţă legislativă, tehnici discursive şi abilităţi strategice”… Este doar un exemplu, dar în cel mai înalt grad simptomatic pentru criza morală a societăţii.
Venind în numele celor două reviste, Contemporanul. Ideea Europeană şi‑a afirmat implicit preocuparea pentru destinul naţiunii – stadiul civilizaţiei, istoria, identitatea, valorile. A devenit în ani un nesperat for al discursului public legitimat de respectul pentru adevăr şi curajul de a‑l rosti şi de pledoaria pentru restabilirea meritocraţiei. Număr de număr, academicianul Nicolae Breban, directorul revistei, reaminteşte românilor, după decenii de proletcultism, că respectul pentru elite e măsura propriei lor valori. Dacă protagoniştii revistelor‑mamă erau ideologi, actuala versiune este condusă şi realizată de scriitori care au în plus darul observaţiei de adâncime şi vizionarismul. Aura Christi se şi întreba în numărul dedicat Centenarului: „Unde ne sunt visătorii?” Cum poţi crea o civilizaţie fără un proiect de ţară? Revista realizează însă, pentru prima dată, mai mult decât atât: ceea ce Niklas Luhmann numeşte „societatea societăţii” (die Gesellschaft der Gesellschaft), un fel de noesis noeseos al divinităţii aristotelice aplicat comunităţii umane. E capacitatea de a se vedea pe sine, de a se judeca, de a se înţelege. E conştiinţa de sine reificată în naraţiuni identitare, prin care se depăşeşte starea naturală a indivizilor izolaţi, evoluând ca nişte atomi autonomi, e răspunsul la întrebările definitorii pentru fiinţa umană – mult mai vechi decât tabloul lui Gauguin care le‑a făcut celebre: De unde venim? Cine suntem? Unde mergem?
Răspunsul la întrebările vechi la noi din vremea lui Eminescu, Alecsandri, Caragiale, Maiorescu, Rebreanu… poate fi rezumat ca o mijlocire nuanţată a poziţiilor acestora: internaţionalism cultural, deoarece cultura e o ordine internaţională, dar nu corporatismului transnaţional abuziv şi delincvent, nu tendinţelor din sfera neo‑imperialismului politic: „Dar cine ar putea chiar şi azi, la 2018, să reproşeze unui imperiu sau altuia foamea, sadismul şi violenţa, să zicem… creatoare a unei dominaţii totale?!” (Contemporanul, noiembrie 2018). Cine, dacă nu un mare scriitor (Thomas Carlyle îl numea eroul ca om de litere), să poate distinge adevărul din profunzime de aparenţele care ne asediază sub forma rescrierii istoriei, interpretării ei trunchiate (istoria fiind o înlănţuire de evenimente „ca urmare a ceva şi având drept consecinţă altceva”) şi falsificatoare: „Am trăit aproape întreaga mea viaţă sub o falsă aparenţă, o aparenţă socială cu două capete: comunismul românesc. Era real, bineînţeles, dar nu ceea ce denumea titulatura sa, cea de comunism, ci abordarea totală a unei realităţi ce venea de dincolo, de la răsărit: un fel de panslavism armat de o ideologie, magnific cuvânt ce a făcut o carieră exorbitantă în secolul al XX‑lea, de fapt, o simplă şi brutală întârziere a armatei roşii pe solul pe care pretind a‑l fi eliberat, dar pe care noi, în frunte cu Regele Mihai, l‑am oferit cu preţul unui armistiţiu profund mincinos ce nu a fost decât prima minciună din cele care, turbulente, dogmatice şi distructive – sub splendida impostură a noului social şi uman! –, aveau să urmeze, să ne ocupe cu adevărat”.
Admirabilele reconstituiri din istoria naţională, şi, mai cu seamă, din provinciile pierdute şi recâştigate cu noroc schimbător, semnate, printre alţii, de Ioan Aurel‑Pop, Theodor Codreeanu, Mircea Platon, Marian Victor Buciu, ne descoperă aproape un alt chip al poporului, iar această autocunoaştere poate contribui în mai mare măsură la refacerea solidarităţii naţionale decât propaganda isteric‑politizată a televiziunilor. Înţelegi de ce „nădejdea e numai la noi”, citind despre scrisorile trimise lui Stalin prin care naivi barasarabeni îşi imaginau că acesta nu cunoaşte adevărul, cam în felul în care mergeau iobagii ardeleni la Împăratul Vienei să se plângă de grofii unguri… Există în aceste pagini expresia unei nevoi nestăvilite de adevăr, care trebuie spus cu toate riscurile pe care le incumbă înfruntarea celor mai puternici şi influenţi. În acelaşi timp, redacţia revistei îşi caută justificarea politicii editoriale în cercuri de autoritate, ca gir al relevanţei sociale a unei problematici care acoperă, în tradiţia asumată, întregul domeniu al umanităţilor. Pentru apărarea personalităţilor agresate de cercuri dubioase erijate în justiţiari, pentru repetata victimizare a unor intelectuali căzuţi victime gulagului comunist, s‑a apelat la ceea ce Rădulescu‑Motru gira drept „etichete rezumative ale puterilor sociale care stau la baza organizaţiunii popoarelor” – la academicieni. S‑a văzut astfel că aspectele considerate critice ale lumii noastre globalizate despre care se scria în Contemporanul de câţiva ani erau inserate şi în Apelul Academiei Române, din februarie, 2017, ca şi în Apelul de la Paris semnat de personalităţi din câteva ţări europene, precum Philippe Bénéton, Rémi Brague, Chantal Delsol, Pierre Manent (Franţa), Roman Joch (Cehia), Lánczi András (Ungaria), Ryszard Legutko (Polonia), Janne Haaland Matlary (Norvegia), Dalmacio Negro Pavón (Spania), Sir Roger Scruton (Anglia), Robert Spaemann (Germania), Bart Jan Spruyt (Olanda), Matthias Storme (Belgia). Depăşind îngustimea dilemei naţionalism sau internaţionalism, Est sau Vest, deschizând căi de comunicare şi conlucrare către Italia, Suedia, dar şi China sau Rusia, Contemporanul nostru continuă să adune argumente în favoarea concluziei din 21 septembrie 1919 a unui colaborator al Ideii Europene: „Dacă opera unuia poate fi percepută, asimilată şi continuată de celălalt, înrudirea lor şi deci a popoarelor pe care le reprezintă este un fapt real”.
Contemporanul de astăzi nu se mai rezumă însă la autorii de capodopere, comunicând prin lecturi peste secole (Wieland, Sympathien), graţie afinităţilor lor elective (Goethe), ci este mai aproape de E M Forster. Într‑un pasaj celebru, acesta aduce laude aristocraţiei spiritului, care poate fi aflată în rândurile oricărei clase sociale: „O aristocraţie a celor sensibili, implicaţi şi curajoşi, deoarece ilustrează adevărata tradiţie a victoriei speciei noastre umane asupra cruzimii şi haosului”, o elită, aşadar, care făcea loc unui Călinescu exclus din universitate, Elisabetei Rizea şi luptătorilor din munţi contra totalitarismului comunist, lui Mircea Vulcănescu, una din victimele acestuia, ca şi victimelor spolierii intelectuale, ale plagiatului condamnat cândva energic de I. Nădejde, redacţia luptând în justiţie pentru soţii Ianoşi, ca şi pentru reabilitarea adevăraţilor disidenţi calomniaţi. Sunt vădite, în activitatea redacţiei, toate însuşirile identificate de Forster la Aristos – aristocraţii spiritului: sensibilitatea la derapaj şi criză socială, implicarea în apărarea adevărului, refuzul de a se lăsa intimidaţi de terorismul celor care se apără cu etichete calomnioase şi dispoziţia de a lupta pentru normalitate chiar şi pe teren străin propriei clase profesionale: „Cu alte cuvinte, marea reeducare cominterno‑corporatistă a popoarelor poate fi înfrântă de mica educare a corporaţiilor de către conştiinţa naţională şi democratică a naţiunilor şi a micilor firme. Marile corporaţii sunt necesare pentru economia mondială, dar trebuie convinse să renunţe la asasinii economici, cu idealul unic al profitului sans rivages” (Theodor Codreanu).
Ca şi Contemporanul postbelic, revista se doreşte cămin, cronică şi oglindă a artelor, sincronizându‑se acum cu practicile semiotic‑culturaliste ale criticii occidentale, dar şi arătând fidelitate faţă de predecesoarele care au respins, prin contextualizarea comentariului, estetismul (artă pentru artă) predominant al modernismului. Comentariul repune acum opera comentată în matricea socio‑culturală din care se naşte. Revenim la articolul intitulat Marea reeducare al lui Theodor Codreanu cu un pasaj simptomatic pentru practicile discursive ale revistei: „Dezvăluirea adevărului, oricâtă opoziţie ar cunoaşte, este singura care ne poate ajuta, ne atenţiona Eminescu: «Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de‑a privi în faţă, ş‑a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte». Această normă eminesciană dă şi tensiunea intelectuală a cărţii lui Petru Ursache, de la care am pornit în acest eseu. Adevărul este un risc enorm pentru cel care‑l rosteşte. Petru Ursache o ştia prea bine: «Ia să îndrăznească cineva să spună adevărul! O grindină dintre cele mai grele s‑ar abate asupra lui: nostalgic, fascist, legionar, antisemit, român, naţionalist; listă revizuită şi adaptată după interesele aceluiaşi cominternism agresiv». Numai că energiile naţiunilor nu seacă prea uşor. Chiar dacă încă nu sunt auzite, există voci în Ţară şi pe mapamond pentru care adevărul este mai important decât frica. Am văzut câteva din America. Sunt însă destule şi‑n România, şi‑n Uniunea Europeană, cărora nu le este indiferent încotro mergem.” Să‑i preţuim pe cei care ne arată drumul!
Antonio Patraş
O revistă „cu rădăcini”
În actuala formulă, Contemporanul. Ideea Europeană continuă de fapt programul cultural (cu un pronunţat caracter „ştiinţific”) susţinut de Gherea la vechea gazetă ieşeană („sora” mai mică a Convorbirilor…), dându‑i însă o altă orientare ideologică, aceea naţional‑europeană a neojunimistului C. Rădulescu‑Motru. Democratismul şi naţionalismul se văd ca atare conjugate în chip fericit, configurând publicaţiei patronate de Nicolae Breban un profil aparte în peisajul revistelor de cultură naţionale. Istoria (nu doar) literară are aici o pondere însemnată, precum şi interpretarea literaturii ca document cu semnificaţie culturală, judecata de valoare estetică fiind doar punctul de pornire al comentariului critic. În consecinţă, oriunde ai deschide revista, dai peste lucruri surprinzătoare, de parcă ar fi scrisă da capo al fine de un arheolog îndrăgostit cu patimă de vestigii. Nu vei găsi nimic, aşadar, din flecăreala criticului deprins să strâmbe mereu din nas, ca acel „moftangiu blazat” în care Vlahuţă identifica pe intelectualul parvenit de odinioară.
Scurt spus, Contemporanul. Ideea Europeană e o revistă pentru minte, inimă şi învăţătură, adânc ancorată în tradiţia culturii româneşti şi europene. O revistă „cu rădăcini”, dacă pot spune aşa, ce respiră generosul iluminism al „foilor” de odinioară, delimitându‑se prin urmare polemic de vorbăria goală a gazetelor de pripas, fără identitate şi fără niciun fel de repere.
Dragoş Nelersa
O apologie a meritocraţiei
Contemporanul. Ideea Europeană este o publicaţie unică în universul periodicelor româneşti, care promovează elitele societăţii din toate domeniile. Revista reprezintă un vector al promovării valorilor autentice, al identităţii româneşti şi al spiritului european, al promovării tinerilor şi tuturor celor cu potenţial creator şi inovator. Publicaţia îşi asumă un rol dificil într‑o societate care are nevoie de schimbare, un rol care ţine cont de spiritul european, de Europa şi Uniunea Europeană, dar şi de istoria, cultura, civilizaţia românească şi de valorile noastre identitare.
Lectura Contemporanului este o apologie a valorilor şi meritocraţiei pe care publicul o aşteaptă cu sete culturală şi satisfacţie intelectuală.
