Identitate, Suveranitate şi Unitate Naţională
Reacţii la Apelul unor academicieni români
Dincolo de genialitatea tabloului construit ad-hoc, se profilează, maiestoasă, structura intelectuală a noii intelighenţii româneşti, răsturnătoare de valori şi de inteligenţă umană. Toţi cei care au combătut Apelul au găsit drept argumente supreme diverse etichete: ceauşism, naţionalism, comunism, fundamentalism ortodox, guri strâmbe/ ştirbe
O adevărată comedie grotescă, aşa cum numai la români e posibilă, a stârnit Apel la identitate, suveranitate şi unitate naţională, emis de 84, apoi 101 academicieni, apel datat 8 februarie 2017. Principalii redactori ai Apelului, academicienii Victor Voicu, Ioan-Aurel Pop şi Gheorghe Păun, au mărturisit că ideea acestui mesaj către naţiune s-a ivit de mai multă vreme, dar lansarea în opinia publică s-a suprapus, probabil nu întâmplător, cu recenta criză majoră ivită în sânul societăţii româneşti, 
declanşată de grăbita/ nechibzuita faimoasă Ordonanţă 13. Cum cel care a aruncat cu piatra în baltă, pentru ca o mie de înţelepţi să n-o poată scoată, s-a nimerit să fie preşedintele ţării, Klaus Iohannis, al cărui rol sacru era tocmai să ferească naţiunea de sămânţa discordiei, micul tsunami autohton n-a întârziat să tulbure marea (alimentată, fatalmente, nu numai de apele râurilor interioare), angrenând în luptă psihologia maselor, imprevizibilă şi greu de reconvertit de la starea de mulţime la cea de persoană. (Celor care mai au timp de citit le recomand masiva carte a lui Elias Canetti, Masele şi puterea, tălmăcită şi-n româneşte, la Editura Nemira, în 2000 şi reeditată în 2009). Aşa a început comèdia. Imediat, un grup de istorici, 28 la număr, majoritatea iluştri necunoscuţi (ceea ce nu e rău), au redactat un ContraApel, acuzându-i, desigur, pe confraţii istorici semnatari ai Apelului (Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Al. Zub, Dan Berindei ş.a.) că atacă/ subminează modernizarea României, „într-un spirit care ne inspiră vremuri apuse”, ceauşiste, ridicând „false probleme” care duc la divizarea ţării şi la corupţie! (În treacăt fie zis, numărul 28 este unul nefast pentru români: la 28 mai 1812, ţarul Alexandru I a „eliberat” Basarabia, aducând-o la sânul patriei-mame, Rusia, cum drăgostos se exprima Ivan I. Bodiul, strămoşul lui Igor Dodon; la 28 iunie 1883, Eminescu era dus în cămaşa de forţă într-un aşezământ pentru nebuni; la 28 iunie 1940, Basarabia şi Bucovina nordică erau iarăşi „eliberate”, de astă dată de Stalin. Şi exemplele pot continua!).
Ei, dar 28-ul istoricilor corecţi politic e un mizilic pe lângă riposta imbatabilă a „boierilor minţii”, de la Adrian Papahagi la Gabriel Liiceanu. În stilul său catifelat, fără de cusur, Andrei Pleşu a publicat, în Dilema veche (nr. 678, din 16-22 februarie 2017), un articol al cărui titlu spune totul: Cochete nelinişti academice. Bieţii academicieni au dat în doaga lui Farfuridi: „Accentul cade pe pierderea cvasi-generală a independenţei şi suveranităţii naţionale, pe «oculta» care ne fură pământul şi ne va dezmembra ţara, pe mistificarea istoriei, de natură să ne lase fără eroi şi fără glorie strămoşească”. Curat ceauşism! Peste o sută de academicieni incapabili să se emancipeze de naţional-comunism!
René Girard a făcut o observaţie de adâncime: umanismul political correctness, răsturnând tabla valorilor europene, în numele raţiunii şi al „drepturilor omului”, acuză creştinismul că este duşmanul libertăţii şi al toleranţei: „Anticristul se laudă că le aduce oamenilor pacea şi toleranţa pe care creştinismul li le promite, dar nu le aduce”. Şi mai departe: „Neopăgânismul vrea să facă din Decalog şi din toată morala iudeo-creştină o violenţă intolerabilă şi abolirea lor completă constituie primul dintre obiectivele sale”. (Prăbuşirea Satanei, versiune românească, de Ion Doru Brana, Editura Nemira, Bucureşti, 2006). Iată de ce Satana este cel mai viclean substituitor de valori, ba chiar reuşind, cum spunea Baudaleire, să ne facă să credem că el nu există. Andrei Pleşu ar trebui să ştie aceste lucruri, fiindcă a scris şi o carte frumoasă despre Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (Editura Humanitas, Bucureşti, 2012), ba chiar şi una Despre îngeri (2003), uitând, din păcate, pe drum, de vicleniile Satanei, cel capabil să transforme Adevărul în „poveste”, în ficţiune. Comunismul şi postmodernismul au un 
element comun: consideră istoria o simplă ficţiune, bună de „creat” ca atare. Încă Napoleon ştia asta: „Voi cuceri pământuri, că istorici care să dovedească ale cui sunt, avem”. Din exil, Vintilă Horia, un „incorect politic”, asista stupefiat la ceea ce se-ntâmplă în Rusia Sovietică şi în România ocupată: „Aş vrea să cred că Rusia e o realitate. Însă, împotriva tuturor eforturilor, nu isbutesc să o încheg într’o formă acceptabilă. Am ajuns chiar la convingerea că e mai degrabă o proiecţie a propriului nostru inconştient, o fantomă în sensul în care parapsihologii pozitivişti definesc fantomele.” (Vezi şi antologia de eseuri ale lui Vintilă Horia, în Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Editura Aius, Craiova, 2015, p. 268). Şi tot Vintilă Horia atrăgea atenţia: „Nietzsche spunea că deasupra fiecărui popor e înscrisă o tablă de valori: aceea a victoriilor pe care fiecare neam le-a câştigat asupra lui însuşi. Şi că un popor nu poate să supravieţuiască dacă adoptă de la vecin criteriile acestuia de evaluare a valorilor. E teribil, nu-i aşa? Pentru că în aceste două decenii şi jumătate am fost siliţi să ne autodistrugem (î din i, de pildă) adoptând cu sila tabla de valori a vecinului, contrară felului nostru eideitic de a stabili anumite valori şi de a construi după o anumită noimă”.
Sperând la căderea ficţiunii comuniste, Vintilă Horia promitea că se va reîntoarce din exil de mână cu Eminescu. Dar când a încercat s-o facă, a constatat că România nu mai este ţara lui Eminescu. Andrei Pleşu însuşi se va grăbi să-l confirme, dându-l pe Eminescu pe mâna dilematicilor (trăitori în plină ficţiune postmodernistă) prin „celebrul” număr 265/ 1998 al revistei pe care o patrona, Dilema. O nouă „tablă de valori acceptate”, vorba lui Patapievici, a făcut ca Vintilă Horia să fie exilat a doua oară din România şi din Segarcea lui natală, în anul de graţie 2015, când se împlinea centenarul naşterii. Ştiu că Andrei Pleşu însuşi s-a arătat nedumerit de isprava retragerii titlului de cetăţean de onoare post-mortem prigonitului Vintilă Horia, cel despre care nimeni altul decât Werner Heisenberg declara, uimit de laşitatea franceză în faţa demersurilor comuniste de la Bucureşti, din anul 1960, de a i se retrage Premiul Goncourt: „Tot ce au făcut francezii cu Vintilă Horia este de neconceput. Să declanşezi un atac de aşa amploare faţă de un creator în care vibrează ştiinţa, poezia şi căutările lui spirituale… Dumnezeu s-a născut în exil este o capodoperă”. Astfel de agresiuni la adresa creativităţii româneşti vizează şi Apelul academicienilor. Dar viclenia diavolului de a face, avocăţeşte, din alb negru şi din negru alb, vorba lui Eminescu, l-a prins în mrejele sale şi pe rafinatul om de cultură care este Andrei Pleşu, căci e cu mult mai uşor să ridiculizezi adevărul în catifelată băşcălie, à la Farfuridi.
Uimitoare mi s-a părut şi replica lui Gabriel Andreescu, sub titlul Un dezolant Apel al Academiei (Observator cultural, 17 februarie 2017). Ce aduce în plus distinsul critic este atacul la Biserica Ortodoxă Română (bănuită şi ea a fi solidară cu autorii Apelului), prin intermediul etichetării în fel şi chip a tinerilor din ASCOR, blamul central fiind tot acela de ceauşism! Nici nu trebuie să ne mai mirăm de vreme ce până şi unii academicieni s-au grăbit să se lepede sau să-i denunţe pe colegii din Academie (moda denunţurilor de tip sovietic, cu care eram educaţi în obsedantul deceniu, a reînviat spectaculos!). Laşitatea românească nu cunoaşte margini.
Dar cireaşa de pe tort a pus-o nimeni altul decât magistrul absolut al GDS şi al noii intelighenţii, Gabriel Liiceanu, primul între catarii de la Păltiniş, cum i-a numit N. Steinhardt. Domnul Liiceanu a pus punctul pe i încă din titlul intervenţiei sale: România gurilor ştirbe (C/ontributors.ro). El vorbeşte în numele lui Isus (!), ca orice catar care se respectă. Cu geniu satiric, Gabriel Liiceanu identifică, inspirat de tabloul Purtarea crucii, al lui Hieronimus Bosch, pe manifestanţii de la Palatul Cotroceni, cu figurile sinistre, ştirbe ale schingiuitorilor lui Iisus. A şi primit o poză de la Cotroceni în care figurează o nenorocită femeie cu trei dinţi lipsă din faţă, ca să-l parafrazez pe Marin Sorescu. Fireşte, la Cotroceni şi la Piteşti – ştirbii odioşi, pe când în Piaţa Victoriei, catarii, drepţii, bunii! Fiind vorba şi de Piteşti, ştirbii aceia subumani nu puteau fi decât reeducaţii de către Eugen Ţurcanu!
Dincolo de genialitatea tabloului construit ad-hoc, se profilează, maiestoasă, structura intelectuală a noii intelighenţii româneşti, răsturnătoare de valori şi de inteligenţă umană. Toţi cei care au combătut Apelul au găsit drept argumente supreme diverse etichete: ceauşism, naţionalism, comunism, fundamentalism ortodox, guri strâmbe/ ştirbe etc. Toate acestea ilustrează admirabil definiţia inteligenţei dată de Mihai Ralea, în una dintre cele mai pătrunzătoare cărţi ale sale: Valori (1935). Nu-i aşa, iarăşi ne ciocnim de… valori!
Ralea a asistat, într-o zi, la o aprigă dispută dintre două studente de la Fizică. La un moment dat, una dintre ele, nemaiavând argumente, a izbucnit în plâns şi a strigat cu năduf: Aşa-mi trebuie mie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Din această replică teribilă, Mihai Ralea scoate definiţia inteligenţei: puterea de a nu confunda punctele de vedere. Parcă-l şi văd pe Gabriel Liiceanu, plin de năduful lacrimilor: Aşa-mi trebuie mie, dacă stau de vorbă cu o ştirbă! Sau pe ceilalţi combatanţi: Aşa ne trebuie nouă, dacă stăm de vorbă cu nişte ceauşişti, cu nişte naţionalişti, cu nişte ortodoxişti, cu nişte reacţionari, cu nişte boşorogi de academicieni, cu nişte…
