Livia Ciupercă: Antoaneta Ralian. Amintirile unei nonagenare
Acest exerciţiu profesionist, de mare clasă – traducerea – este un efort al plăcerii de a face cunoscut românilor literatura lumilor. Un efort intelectual – pentru care, sincer, toată admiraţia! Gratitudinea noastră!
Ce poate fi mai frumos ca în momentul în care ne pregătim sufleteşte să ordonăm în straiţa existenţialului nostru, ca într-o corolă, experienţele vieţii, în toate feţele ei de curcubeu, vom constata cum se rostogolesc în minte, unele după altele, val-vârtej, atâtea şi-atâtea frumoase nestemate!
Recentul volum, Amintirile unei nonagenare (Editura Humanitas, 2014) o dovedeşte – pe deplin. Autoarea, distinsa doamnă Antoaneta Ralian, se simte stăpână, strunindu-şi meşteşugit condeiul, fie că ne poartă-n ritm cuceritor „peste mări şi ţări”, fie că aminteşte de anumite „derapaje” provocatoare, ceea ce triumfă în cele 190 de pagini ale prezentului volum este Prietenia (caligrafierea cuvântului impune majuscula). Merită a reţine că toate „întâlnirile literare” ale domniei sale s-au finalizat prin frumoase şi trainice prietenii – cu scriitori, traducători, oameni de cultură de pe mai multe continente.
Dacă la frumoasa vârstă de nouăzeci de ani se poate vorbi de 117 creaţii literare traduse, aceasta nu este o laudă (deşi autoarea scrie, la un moment dat, cu o modestie copilărească: „daţi-mi voie şi mie să mă laud” ), ci se c
uvine – un prinos de recunoştinţă. Acest exerciţiu profesionist, de mare clasă – traducerea – este un efort al plăcerii de a face cunoscut românilor literatura lumilor. Un efort intelectual – pentru care, sincer, toată admiraţia! Gratitudinea noastră!
Reflectând asupra unei mici părţi din munca această plăcută, dar plină de responsabilitate, vom constata că distinsa doamnă Antoaneta Ralian nu săvârşeşte doar un exerciţiu de traducere (dacă ne referim, să zicem, la romanul Zâmbete în Washington Square, de Raymond Federman), ci străpunge universul ficţional, studiindu-l pe creatorul acestuia şi, implicit, descoperind afinităţi între autorul concret şi cel abstract. Prefaţa la acest volum este mult mai mult decât o sofisticată cronică literară, ci un mini-studiu de istorie şi critică literară, de psihologie comparatistă. Federman „încheagă povestea fără să povestească”, el „îşi îngăduie să reflecteze asupra propriei ei desfăşurări”. Iată cum traducerea nu se mulţumeşte a fi doar un act artistic, ea străpunge realitatea – prin detalii. Citim şi ne cutremurăm. Raymond Federman (1928-2009) este unicul supravieţuitor al familiei sale (în anii cei negri ai istoriei), doar pentru că a fost ascuns de mama sa într-o debara. Ce sentimente îţi încolăcesc fiinţa citind cărţile unui om care a trăit pe viu ororile holocaustului?! „Tragedia narată de autorul-victimă e convertită, travestită, în jocurile formale, fragmentările, răsturnările, dedublările, reconstituirile caleidoscopice şi în alte artificii sau marote ale postmodernismului…”
Celor pe care i-ar interesa (o altă traducere, marca Antoaneta Ralian), roman conceput în formă de jurnal, este o reconsiderare lucidă a unei dramatice existenţe, a unor „monstruozităţi de neiertat”, frânturi de viaţă necosmetizate, prin punctarea unui loc ce se impune a rămâne „parantetic”, cu nume de personaje „limitative”. Anumite experienţe cumplite, cu rădăcini în îndepărtata copilărie şi care clocotesc sfâşietor în toată fiinţa, nu pot fi imaginate decât într-acest mod: „Ce mai poveste am în mână, spui tu. Picteaz-o din plin, cu tuşe groase. Lăcuieşte ficţiunea şi introdu în ea straturi de realitate. Procură-ţi exemplare din revista «Life» din acea perioadă, priveşte la chipuri şi înmagazinează-le în tine…” (To Whom It May Concern, în traducerea Antoanetei Ralian, Ed. Univers, 2000)
Dar dacă ne apropiem de creaţia unui alt scriitor mult îndrăgit, spre exemplu, Saul Bellow (1915-2005), ce gânduri ne vor măcina fiinţa?! „Carpe diem quam minimum credula postero!” (Horatius) Fireşte, merită să scormoneşti înlăuntrul tău, să te descoperi, pentru că, în mod cert, nu te cunoşti suficient. Aşadar, Quo vadis? Încotro, Doamne, mi-e inima şi sufletul meu? Spre cele drepte sau spre cele mai puţin drepte? Bine-ar fi să-ncerc a mă regăsi, şoptindu-mi: Dăruieşte-mi, Doamne, acea clipită, murmur de izvor, în care să mă revăd, în goliciunea mea. Ajută-mă să mă regăsesc, prin sinceritatea lacrimilor, care să-mi purifice trupul şi sufletul. Nici visul, nici modelul Wilhelm, protagonistul lui Saul Bellow, nu ar fi soluţia. Şi totuşi, ne plac frazele învăluite-n mantie romantică: „Florile şi luminile se contopeau extatic în ochii orbi şi umezi ai lui Wilhelm; o muzică profundă, ca valurile mării, îi ajungea la urechi. Îi pătrundea în suflet…, căutându-şi marea şi fericita uitare a lacrimilor. O auzi şi se cufundă dincolo de amărăciune, prin suspine sfâşietoare şi hohote de plâns, întru îndeplinirea ultimei dorinţe a inimii sale”.
Cât de îndreptăţit sunt a-mi repeta, cu obstinaţie, imperativul: Trăieşte-ţi clipa?! Fie-mi benefic acest impuls? Mă cam îndoiesc, deşi conştientizez că orice clipă este unică, preţioasă şi de neegalat. Dar gândi-voi că ea ar putea fi şi ultima?! Ar trebui să acceptăm că fiecare clipă îşi va fi având şi ea cursorul ei. Trecem, trecem, dar în pasivitatea noastră – tot amânăm în a deschide bine ochii, pentru că o clipă fericită sau nu… – poate să rămână – ani mulţi – în inima şi-n sufletul nostru (vezi alt destin, tot ficţional, din „The Lost Valentine”, interpretat, magistral, de Betty White). Oricând poţi deveni o Caroline – şi unica ei clipă de iubire – , până când războiul îi va fura omul drag. Dar, să reţinem, nimeni nu-i va putea fura din inimă acea clipă unică – iubirea – ce va deveni veşnicie.
Clipa clipelor care ne poate pecetlui viaţa este respectul pentru adevăr. Şi de câte ori îmbrăţişăm noi şi minciuna? Oare de ce? Pare adevărul neplăcut în anumite circumstanţe? Da, de fiecare dată un nod dureros (sau veninos?! mai ştii!) ne-ncolăceşte… şi-atunci îmbrăţişăm minciuna. Salvatoarea. Iată cum trufia inundă smerenia! Niciun medic, niciun psiholog, nimeni nu te poate elibera. Decât propria conştiinţă. Ne-am întrebat vreodată de ce alegem strâmba judecată? Aşa, ca să persistăm în greşeală şi să suferim? Mai ştii?! Precum mezinul fiului de Crai… Dacă n-ar fi greşit, n-ar fi jucat rolul de „Harap-Alb” şi, firesc, n-am mai fi putut povesti… despre iniţiere, nu?! Doar aşa vom ajunge a înţelege că „drumul care duce la victorie nu e drept”, ci dimpotrivă, sinuos. O spune, clar Saul Bellow: „De la Euclid şi Newton liniile au fost drepte…” Dar în „epoca modernă” (ba, să fim sinceri, de când e lumea şi pământul) „se lucrează” cu „sinuoasele”. Şi uite că psihologul Tamkin are dreptate: „sufletul fals fură energia celui autentic, ca un parazit, şi-l vlăguieşte”. Dar cum „a ta putere” nu-i „stearpă”, fii „Rege”, fii – adică – „la înălţime”. Glăsuieşte Bellow, prin intermediul protagonistului său.
În ceea ce-l priveşte pe scriitorul Kurt Vonnegut (1922-2007), ce-am putea spune? Scriitorul american adoptă un stil clasic, adeseori, cu o incizie în magma timp, nu doar plăcută, cât subtilă: „Vara murise liniştită prin somn, iar Toamna, ca un executor testamentar convingător, punea viaţa la adăpost sigur până când Primăvara avea să vină să o ceară înapoi…” (incipitul povestirii Confido, din volumul Zâmbiţi, vă rog!, Colecţia Globus, 2009, dar în versiunea traducătoarei Emilia Comănici).
Salman Rushdie (n. 1947), în schimb, este „obsedat de India natală” (Ultima suflare a maurului), „nu reuşeşte să se desprindă de oraşul tuturor bucuriilor şi iluziilor, al incertitudinilor şi decepţiilor…” (Pia Brînzeu, România literară, nr. 20/1999), iubeşte şi urăşte, în scris, cu aceeaşi pasiune, ne mărturiseşte şi doamna Antoaneta Ralian.
Despre Henry Miller (1891-1980) aflăm că are plăcerea detaliilor, studiind, prin comparaţie, spre exemplu, diversitatea de nuanţe de gri recunoscute la Paris – care provoacă extazul, spre deosebire de monotonia griului – la New York (în Zile fericite la Clichy).
Interesante şi palpitante sunt evocările despre Kurt Vonnegut, Salman Rushdie, Amos Os, Paul Bailey, Nadine Gordimer, Alan Brownjohn, Fleur Adcock, Anthony Bloomfield, Ted Hughes. Rostuiri prieteneşti, de neegalat, care fascinează. Prezentul volum al Antoanetei Ralian este mult mai mult decât un memento, o incizie inteligent gândită, pentru a cunoaşte literatura contemporană universală – în toată complexitatea ei.
Un exerciţiu de imagine ni-l oferă Ted Hughes. În deceniul şapte al secolului al XX-lea, i se recunoaşte acestui poet similitudini cu mari creatori ai timpului, subliniindu-i-se câteva elemente specifice, precum: preferinţa pentru solilocvii, adâncime meditativă, subtilitate psihologică etc. Cu „From the Life and Songs of the Crow” (1970), în româneşte: „Din cântecele lui Kra”, „metafora-titlu”, precizează traducătorul şi prefaţatorul Vasile Nicolescu este „pasărea-om care trăieşte cu o intensitate paroxistică urâtul cosmic într-o ilimitată odisee spaţială…”, precum şi o viziune personală asupra genezei: „Când Dumnezeu l-a dăltuit pe Kra/ A făcut aurul/ Şi când l-a copt în soare/ A făcut diamantul/ Când l-a strivit sub povară/ A făcut alcoolul/ Când l-a rupt în bucăţi/ A făcut banii/ Când l-a suflat în vânt/ A făcut ziua/ Când l-a spânzurat de-un copac/ A făcut fructul/ Când l-a îngropat în pământ/ A făcut omul/ Când a vrut să-l despice în două/ A creat femeia/ Şi când a rostit: «Ai câştigat, Kra!»/ Pe Mântuitor l-a făcut”. („Cântecul lui Kra despre sine însuşi”)
Gândind la Iris Murdoch se nasc întrebări, fireşti. Prieteniile, în general, iar cele literare – în special, au şi o doză de subiectivitate? Cum poţi scrie despre o persoană pe care ai cunoscut-o, pe care ai îndrăgit-o şi care ţi-a lăsat întru amintire doar clipe frumoase? Desigur, în culori prea luminate, fi-va oglindirea in aeternum, despre Iris Murdoch (1919-1999): „O figură de irlandeză, cu un breton scurt, pomeţi înalţi, îmbujoraţi, ochi puţin oblici şi un zâmbet de pâine caldă…” (glăsuieşte, cu un surplus de iubire, doamna Antoaneta Ralian) Cum s-ar putea uita această primă imagine dragă?!… Iar dacă amintirea ar putea fi întinată de vreo anume încondeiere (aşa după cum, din nefericire, s-a şi întâmplat), ce dureros fi-va (gândindu-ne la gestul criticului John Bayley, spre exemplu)! Prietena şi traducătoarea lui Iris Murdoch rosteşte, tranşant: ea aparţine „eternităţii – eternităţii care şi-a reînsuşit-o…” (România literară, 7/1999) Cum ar putea uita cineva mesajul postum al autoarei britanice, de origine irlandeză: „Priveşte viaţa în perspective scurte – nu mai mult decât de la prânz sau până la ceai…” Da, da, „Ne-am născut ca să trăim doar de la o zi la alta…”
Printre traducerile doamnei Antoaneta Ralian, un loc aparte recunoaştem şi romancierului Paul Bailey (n. 1937), deşi, prin câteva traduceri, semnate de Marius Chivu (România literară, nr. 28/2006), avem posibilitatea să descoperim că între două romane, câte un respiro liric pare firesc ca formă îndrăzneaţă de dedublare: „Pretinsul fiu are grijă de pretinsul tată./ În infirmeria unei închisori londoneze./ Anul este 1800 şi ceva. E un aprilie tăios./ Mă aflu pe canapea; făcând vizita anuală/ Celui mai demn de milă dintre pretinşii mei prieteni…” (Frumuseţe)
Poetul „sensibilo-cerebral” Alan Brownjohn (n. 1931), „prieten al României şi al scriitorilor români” (România literară, nr. 34/2000), ni se dezvăluie printr-o poezie narativă, „oază de mister, de insolit, care lasă un arrière goût de melancolie”, după cum ne îmbie distinsa noastră traducătoare, o adevărată (re)întoarcere în timp: „La capătul îndepărtat al unui coridor/ A fost cândva sala de bal a unui cândva Grand Hotel,/ Vândut şi lăsat stihiilor să-l săvârşească…”
Brenda Walker (n. 1957), în schimb, transpare în viziunea traducătoarei Antoaneta Ralian drept „cea mai proteică şi mai vitală persoană” (vol., p. 100), „una din fiinţele dăruite de muze cu o ploaie de talente” (România literară, nr. 16/2006), cunoscută cititorului român – în primul rând ca traducător în limba engleză al lui Eminescu, Blaga, Bacovia, Sorescu etc., şi mai puţin ca editor şi poet. În lumea literară este însă apreciată, având în vedere premiile obţinute, în România, în perioada 1990-2000, prin participarea la diferite festivaluri de poezie. Şi-o primă demonstraţie o constituie pagina de versuri, din România literară, nr. 16/2006: „Pământul şi-a arcuit spinarea şi a zămislit munţii./ Apa a ţâşnit avidă de sămânţă./ Aerul i-a împreunat,/ Iar focul i-a contopit în omenire./ Suntem doar elemente din sămânţă de stele…” (Căutarea)
Lectura volumului Amintirile unei nonagenare este o binecuvântare pentru orice tip de lector. Şi e posibil, ca unora dintre noi, să ni se releve senzaţii tari… un déjà vu déjà vécu… Orice-i posibil în această viaţă! Un déjà vu pentru un el, un déjà vu pentru o ea, un déjà vu – pentru locuri de vis, precum traiectul vizualizărilor la San Michele sau la Vevey… Locuri, oameni, obiceiuri, tradiţii, într-un cuvânt – nepreţuite amintiri.
Viaţa – o mare minune! Oricum am defini-o cu „V de la vâltoare, I de la iubire, A de la amăgire, Ţ de la ţăndări, A de la amărăciune…”, ea vine şi pleacă, ne mângâie şi ne înnobilează, cu-o „bucăţică de suflet”, cu o „bucăţică de tinereţe” şi câte-o bucăţică de acumulări de înţelepciune… Şi-apoi, firesc, se disipă. Aşa va fi mereu. Cu sau fără voia noastră!
