Poezia cu care se deschide volumul Operele imperfecte (1979), Lecţia despre cub are, ca multe poezii ale lui Nichita Stănescu, vibraţia unui crez poetic, imaginile lirice expunând o concepţie despre artă, poezie, nedesăvârşire, dar şi o poetică a fragmentarităţii, scenariul creaţiei fiind dinamizat prin ideea de sacrificiu, de jertfă de sine şi de comuniune prin iubire: „Se ia o bucată de piatră,/ se ciopleşte cu o daltă de sânge,/ se lustruieşte cu ochiul lui Homer,/ se răzuieşte cu raze,/ până cubul iese perfect./ După aceea se sărută de nenumărate ori cubul/ cu gura ta, cu gura altora/ şi mai ales cu gura infantei”. Captarea înfiorării existenţei presupune fragmentaritate, nedesăvârşire, „imperfecţiune” existenţială şi estetică („După aceea se ia un ciocan/ şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului”). Scriitura fragmentară se întâlneşte cu fragmentaritatea lumii, semnificaţiile majore se dizolvă, ele reflectând destrămarea coerenţei lucrurilor, într-un univers golit de semn şi de sens. Nichita Stănescu instituie, în această poezie, dar şi în altele, o poetică a fragmentarităţii şi a diferenţei capabilă să redea geografia multiformă, proteică a universului, totul spus în ton oracular, grav, solemn, până la finalul marcat de un accent ludic şi uşor parodic („- Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”). Lecţia despre cub exprimă, în metafore alegorizante, o poetică a autoreflectării, prin care textul se oglindeşte pe sine, îşi explică relieful şi mecanismele de funcţionare.
O altă poezie cu semnificaţiile unei arte poetice este cea cu titlu arghezian, Testament, un text în care meditaţia asupra condiţiei umane se intersectează cu interogaţiile asupra artei şi în special ale poeziei. Scrierea poemului echivalează cu edificarea propriului destin, „scrierea cu sine” fiind o metaforă frecvent valorificată de autor, ca emblemă a raportului inefabil dintre scris şi viaţă, dintre trăire şi text. Scrisul presupune girul autenticităţii, actul restaurării lumii prin creaţie poetică desemnând asumarea existenţială certă şi adâncă, cu accente simbolice incontestabile. Pentru Nichita Stănescu, cuvântul e sinonim cu trăirea, având calităţi terapeutice, în măsura în care el vindecă de răul ontologic, salvând fiinţa poetului, „căzută în timp”, supusă disoluţiei temporale şi fragmentarităţii: „Mă cârpesc cu vorbe, cu substantive,/ îmi cos rana cu un verb./ Nobile paleative/ de serv.// Îţi scriu cu trupul meu viaţa/ şi mersul stelelor ţi-l scriu./ Vocala cea mai lungă este aţa/ cu care mortu-l cos, de viu”. Poezia are, însă, şi o valoare depoziţională, ca mărturie a unei vieţi, a unui trup şi a unui timp, prin care lucruri şi fiinţe precare, efemere, capătă girul devenirii estetice, al transfigurării simbolice prin cuvânt, cum spune Marin Mincu: „Prin răspunsurile date, opera lui Nichita Stănescu propune o poetică a rupturii aptă să avanseze o altă deschidere vizionară asupra posibilităţilor compensative ale poeziei postmoderne. Noutatea discursului său operează la nivele semantice şi sintactice. El restructurează statutul ontologic al fiinţei poetice ca mod de a fi în şi prin limbaj. A fi pentru Nichita Stănescu înseamnă a fi exclusiv în limbajul sau în limba poeziei. Poetica sa este o poetică a instituirii instanţei emiţătoare (a eului verbalizat) ca unică modalitate de luare în stăpânire a realului”. Poetul redă, în registru lucid-vizionar, fulguranţa clipei de acum şi relaţia spontană dintre viaţă şi moarte, fragilitate şi durabil („Căci trebuie să dăm şi mărturie,/ altfel nimica n-ar mai fi,/ în dulce scriere târzie/ ţinând alături morţi şi vii.// Tu ombilic din care curge/ vorbirea numai altor guri/ fără să ştim unde ne duce/ în care dalbe viituri.// Încât nu ştiu cine trăieşte-/ cuvântul poate, poate trupul./ Zăpada albă Doamne, poate,/ sau urma-n ea pe care o lasă lupul”). În poezia Testament, Nichita Stănescu e reprezentată faţa gravă, oraculară şi întemeietoare a creaţiei poetice, care este purificare, înălţarea diafană, în geometria lirismului, prin imaginea simbolică a zăpezii din finalul poeziei. Materialul lingvistic al poeziei, cuvântul, este instanţă ontologică, depoziţie a fiinţei ce se gândeşte şi se scrie pe sine, formă de autentificare a sinelui, de limpezire lăuntrică.
În volumul O viziune a sentimentelor universul este dominat de efluviile erosului, ce produc o comuniune empatică, şi vizionară, cu reflexe orfice, întemeietoare. Pe de altă parte, poetul transcrie peisaje spiritualizate, învăluite de o lumină serafică şi de o ambianţă melodioasă, în care fiinţele se regăsesc în armonie extatică. Nicolae Manolescu remarcă modul în care se produce decantarea emoţiilor, transfigurarea afectelor, înălţate la semnificaţie metafizică: „(…)autoexprimându-se, comunicând o experienţă specifică, poetul o ridică la o semnificaţie filosofică. El scoate din contemplarea propriei fiinţe motive de meditaţie asupra alcătuirii universului. Cu totul remarcabilă şi personală e alunecarea aceasta din planul biologic într-unul cosmic. Sufletul repetă în spaţiu specific dialectica universală, continuitatea”. Poezia Cântec ilustrează spiritualizarea şi transfigurarea trăirilor, iubirea fiind, pentru poet, „o întâmplare a fiinţei”, eliberare de energii şi armonie a sufletelor pereche: „E o întâmplare a fiinţei mele:/ şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu/ e mai puternică decât mine, decât oasele mele,/ pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare/ mereu dureroasă, minunată mereu”. Iubirea este îngemănată cu logosul transmiţător de energie sufletească şi de armonie afectivă. Cuvintele sunt „lungi, sticloase”, delimitând contrariile, disociind elementele componente sub forţa întemeietoare a erosului („Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt”).
Întâmplarea transfiguratoare a iubirii realizează tranziţia de la fiinţa empirică la imaginarul cosmic, ipostazele ce sugerează starea de fericire a eului înscriindu-se pe o axă ascensională, cu sugestii ale zborului, plutirii, înălţării: „Du-mă fericire, în sus, şi izbeşte-mi/ tâmpla de stele, până când/ lumea mea prelungă şi în nesfârşire/ se face coloană sau altceva/ mult mai înalt, şi mult mai curând”. Corporalitatea se spiritualizează sub forţa transfiguratoare a erosului, se dematerializează, făpturile îndrăgostiţilor transformându-se în două „cântece diferite” ce se lovesc, se amestecă, îşi pierd identitatea distinctă, fiind părţi ale unui întreg primordial, arhetipal, cu reflexe mitice: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!/ Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată,/ una foarte de jos, întoarsă spre pământ,/ una foarte de sus, aproape ruptă/ în înfrigurata luptă/ a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”. Starea de îndrăgostire din poezia Cântec este de asemenea o stare privilegiată, cvasimitică, expresie a unităţii contrariilor, împăcare a antinomiilor fiinţei şi ale existenţei, căci jos şi sus, prezent şi trecut, aici şi acolo, atunci şi acum sunt repere ale unei comuniuni esenţiale a celor doi actanţi lirici ai erosului. „Minune”, „mirare”, „întâmplare” reprezintă termeni ce transcriu o astfel de stare a fiinţei ce suferă o glisare din registrul existenţial cotidian, în registrul miraculosului, al diafanului şi sublimului. Cântec este una dintre capodoperele liricii erotice nichitastănesciene, prin forţa de sugestie a trăirilor şi prin expresivitatea imaginilor ce transcriu starea privilegiată a dragostei.
În poezia Dezîmblânzirea dominant este spiritul ludic, poetul imaginând un cosmos ficţional paradoxal, în care legile vieţuirii cotidiene sunt atenuate sau abolite, instaurându-se astfel un timp carnavalesc, o atmosferă a farsei lingvistice şi deriziunii, în care cuvintele au semnificaţii răsturnate, logica discursului fiind contrazisă cu premeditare şi consecvenţă, într-un spaţiu al contrariilor, antinomiilor semantice, într-un câmp dinamic al aleatoriului şi paradoxalului: „De mult negru mă albisem/ De mult soare mă-nnoptasem/ De mult viu mă mult murisem/ De visare mă aflasem”. Secvenţa mediană a poeziei accentuează starea erosului, sentiment privilegiat, trăire intensă, comuniune cu celălalt şi recuperare a propriei identităţi. Iubirea este, astfel, modalitate de cunoaştere şi formă de trăire din spaţiul sublimităţii fiinţei, ea instaurând un spaţiu paradisiac într-o lume precară, aparentă, a fragilităţii şi efemerului: „Vino, tu, cu tine, toată/ ca să-ntruchipăm o roată/ Vino, tu, fără de tine/ ca să fiu cu mine, mine/ O răsai, răsai, răsai/ pe infernul meu, un rai”. Finalul poeziei conferă sentimentului iubirii proprietăţi soteriologice. Erosul este o stare afectivă prin care fiinţa se mântuieşte de răul ontologic, făptura căpătând contururi diafane, transfigurate de intensitatea sublimă a iubirii: „O, rămâi, rămâi, rămâi/ Palma bate-mi-o în cui/ pe crucea de carne/ când lumea adoarme”. Poemele lui Nichita Stănescu se impun prin capacitatea poetului de a înălţa sentimentul la o reverberaţie metafizică, imprimând existenţei sensuri şi configuraţii semantice insolite, de relevantă vibraţie lirică.
■ Profesor univ., scriitor, critic, teoretician şi istoric literar, eseist
Iulian Boldea
