La Putna, în 14/26‑15/27 august 1871, studenţimea română din ţară şi din provinciile istorice ocupate de habsburgi a organizat o manifestare cu ocazia aniversării a 400 de ani de la întemeierea mănăstirii de Ştefan cel Mare. La serbarea de la Putna, I. Slavici, care a prezidat masa de duminică, 15/ 27 august, a ridicat paharul şi a închinat, diplomatic, în sănătatea „drăguţului de împărat”. La dreapta lui Slavici şedea Mihail Kogălniceanu, mut[1]. Prefectul Oreste Renney, complice cu idealurile românilor, dar acţionând în limitele prudenţei, insistase ca Slavici să prezideze masa şi ca istoricul român să asiste, doar, la festivităţi. Odată faptul consumat, Renney l‑a informat pe guvernatorul Bucovinei că la serbare nu s‑a întâmplat nimic important. Protopopul Dimitrie Siretean, trimis de guvernator să observe ce se întâmplă la Putna, a dat asigurări în raportul său că sărbătoarea a fost o simplă învălmăşeală studenţească acompaniată de rugăciunile şi de slujbele obişnuite şi de vin prost. Din cuvântările ţinute, părintele protopop pretindea că nu a putut auzi mai nimic din pricina zarvei, dar că, oricum, din frânturile pe care le prinsese reţinuse că românii se considerau în urma Europei şi că intenţionau să pună mai mare accent pe educaţie[2]. Cu alte cuvinte, autorităţile laice şi bisericeşti au fost complice cu românii împotriva mai‑marilor lor, iar nu cu mai‑marii lor împotriva românilor.
Toate aceste măsuri de precauţie aveau de a face cu faptul că, în 1774‑1775, Imperiul Habsburgic pusese mâna pe Bucovina, pe care o smulsese – prin tratative diplomatice, corupţie Otomană şi Rusească şi viclenie austriacă – din trupul Moldovei. La Iaşi, la 1 octombrie 1875, s‑a comemorat exact această răpire a Bucovinei de către austrieci. Data de 1 octombrie a fost aleasă „în amintirea Domnitorului Moldovei Grigorie Ghica, ucis în Beilic în aceeaşi zi la anul 1777”[3].
Kogălniceanu nu a mai tăcut, ci a publicat corespondenţa diplomatică austriacă legată de răpirea Bucovinei, documente pe care le obţinuse „pe căi meşteşugite”[4] din arhiva Curţii Imperiale de la Viena. A publicat o ediţie în limba română la Bucureşti şi una în franceză, la Paris. Nici primarul Iaşilor, Nicu Gane, nu a tăcut. De vorbit a vorbit extrem de emoţionant şi Dimitrie Petrino. Şi vechiul paşoptist Nicolae Ionescu. Şi mulţi alţii, delegaţi de primării şi asociaţii, inclusiv feminine, din toată ţara. Manifestarea având loc în România, nu s‑a mai închinat nici măcar o halbă de bere, darămite un pahar de vin vechi, în onoarea „drăguţului de împărat”. Din contra: Austria a fost pusă la zid pentru modul în care, cu o sută de ani înainte, ştiuse să se folosească de corupţia sistemică a otomanilor pentru a smulge Moldovei leagănul istoric locuit de aproape 100.000 de români, precum şi cetatea de scaun şi locul de îngropăciune ale Marelui Ştefan.
Făcând acest lucru, elitele româneşti demonstrau unul dintre foloasele de a avea o ţară, un stat naţional (care în scurtă vreme urma să devină regat independent): şi anume acela că puteai să îţi manifeşti conştiinţa naţională liber şi programatic, nu doar prin coregrafii etnografice, tăcere şi toasturi diplomatice, ca la Putna. După cum preciza Iacob Negruzzi în 1910, la Academia Română, rememorând şi fixând în posteritate natura şi importanţa serbării de la Beilic: „Era o atmosferă înălţătoare, căci pentru întâia oară după veacuri Românii serbau cu solemnitate fapte memorabile din istoria lor, chiar fapte de acele ce ar fi putut atinge susceptibilitatea vreunuia din marile imperii ce ne înconjoară”.[5]
Dar, făcând acest lucru, participanţii, la faţa locului sau în duh, la serbarea de la Beilic împlineau tocmai ideea directoare, programul, am putea spune, Serbării de la Putna. Care era acel program? Nu era unul liturgic, dominat de slujbe, prohoduri şi nesfârşite metanii. Toate aceste cuvenite închinăciuni se puteau desfăşura şi în liniştea rugăciunii de obşte şi de rânduială a mănăstirii. Mihail Eminescu, când îl invoca pe Ştefan cel Mare în poezia Doina (1883), îl chema pe marele domn să lase „arhimandritului toată grija schitului”, nu cerea ca toată românimea să poarte grija schitului, ci mai degrabă ca arhimandritul să poarte grija schitului şi ca monahii să poarte grija sfinţilor pentru că Ştefan avea de strâns în jurul lui pe toţi românii şi de chemat toţi „codrii‑n ajutor” pentru că ţara era năpădită de „umbra spinului” şi de „neagra străinătate”, copleşind totul până în „uşa creştinului”. Mergând, aşadar, la programul iniţial al serbării de la Putna aşa cum a fost el gândit de studenţii români iniţiatori, observăm că el era unul naţional, manifest naţional, care urmărea afirmarea valorii trecutului românesc, a demnităţii pe care istoria ei, chinuită de cele mai multe ori, tragică deseori şi glorioasă în câteva rânduri, a conferit‑o naţiunii române. Iată ce spunea Apelul Comitetului Provizor din Viena din decembrie 1869:
„Către fraţii şi comilitonii de la Universitatea română din…
APELU.
Fiecare naţiune, care are conştiinţă de existenţa şi misiunea sa, pune preţ înainte de toate în memoria trecutului său. Popoarele şi indivizii depind de la trecutul lor, şi propăşirea adevărată este posibilă numai pe baza istoriei şi a rezultatelor câştigate; în istorie se manifestă puterea, direcţiunea şi spiritul unui popor, cari apreţuindu‑se bine şi luându‑se de îndreptariu, nu pot decât să producă fapte durabile şi să creeze un viitor ferice.
Sunt răstimpuri în viaţa unui popor cari individualizează şi concentrează în sine, ca lumina într’un spectru, toate puterile şi preferinţele morale şi spirituale ale unei naţiuni; răstimpuri în care geniul poporului se încorporează în bărbaţii lui aleşi. Faptele acestor bărbaţi sunt faptele geniului naţional, memoria lor, proprietate a naţiunii; monumentele ce li se ridică sunt semne de glorie a naţiunii întregi, care să arate posterităţii gradul de putere şi avântul spiritului naţional, să‑i servească spre mândrie şi îmbărbătare.
Şi naţiunea română are un trecut şi ea are în istoria sa răstimpuri cum le au numai puţine din naţiunile europene. Părăsită de muma şi surorile sale, expusă şi bântuită de grosul incursiunilor barbare, înconjurată din toate părţile de neamici de moarte, îmbucătăţită şi împărţită de puternicii lumei, au ştiut a‑şi elupta şi a‑şi păstra existenţa şi originalitatea sa în decurs de aproape 2000 ani, au răsfrânt cu bărbăţie şi perseveranţă toate vremile ce o ameninţau cu absoarbere totală şi nimicire; au perit însă acele valuri şi naţiunea română răspunde astăzi în mânia inamicilor ei prin un refren executat de 12 milioane de rosturi: «Exist, sum Română». Geniul naţiunii s‑a arătat neînvingibil, învingător; s’a manifestat cu glorie şi mărire, lucrând după firea străbunilor noştri, a cuceritorilor şi a cultivatorilor lumii. Epocele de nemurire ale lui Ştefan cel Mare şi Mihai sunt dovezi eclatante pentru aceasta.
Dar acea luptă îndelungată încă nu este dusă la capăt: tot atâţia neamici ca mai nainte ne ameninţă întregitatea şi existenţa tot cu acea înverşunare, ba cu arme mult mai cumplite decât ori şi când. Consolidarea naţională este ceea ce voim noi, împinşi fiind de boldul naturii şi de obligarea străbunilor noştri, pentrucă numai astfel ne vom putea împlini misiunea noastră în orient şi vom satisface dorinţelor date de provedinţă şi cerute de omenire; aceasta însă, datorinţa noastră, este fantoma de care se tem duşmanii noştri: Consolidarea noastră naturală nu voesc ei a ni‑o concede cu nici un preţ. De au fost străbunii noştri în decurs de secoli bulevardul în contra barbarismului asiatic, de au fost eroii noştri scutul creştinătăţii şi apărătorii culturei cu arma în mână, este chemarea noastră de a fi astăzi şi pe viitor prima naţiune în orient prin cultură şi progres. Geniul naţional, firea şi locul, ne‑o impune aceasta.
Deşi desfăcuţi unii de alţii în privinţa politică, ne uneşte totuşi aceeaş limbă, aceleaşi obiceiuri şi datine, aceeaş religiune şi credinţă politică şi socială, dela Tisa pân la Marea Neagră, dela Nistru şi pân la Balcan; scopul nostru comun nu fură (!) şi nici că vor fi în stare a‑l împiedica nici politica străină, nici cursul timpului. Este însă o necesitate imperioasă pentru conlucrarea la acelaş scop, ca să ne coadunăm din toate unghiurile spre a ne cunoaşte unii pre alţii, a ne uni în cuget şi simţiri, a ne conţelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem şi existăm, pentru progres şi cultura naţională.
Această necesitate a născut încă de mult ideia de o întrunire a Românilor din toate părţile într’o serbare naţională. Dar bărbaţii noştri de activitate sunt împovăraţi de greutăţile intereselor naţionale ardente, şi mai cu seamă sub împrejurările politice de astăzi nici că se poate cere dela ei ca să ia iniţiativa şi să îngrijească astfel de întrunire. Nu este deci dară aroganţă, ci din contra o datorinţă sântă, ca să iea asupra‑şi efectuirea acestei idei tinerimea română academică. Ea reprezintă per excellentiam viitorul naţiunii: „Unde este inima tinerimii, acolo sunt şi ideile viitorului”. O întrunire sărbătorească a tinerimii române de pretutindeni nu este alta decât tipul ideii ce pătrunde cu atâta farmec şi putere inima fiecărui Român: Gloria naţională.
Spre acel scop s’a şi constituit în Viena un comitet provizor din studenţi romani, carele lucră cu succes pentru efectuarea acelei idei, încât atinge tinerimea română de (!) universitatea de aice. După o cugetare serioasă a decis numitul comitet, ca acea serbare să se facă pe lângă observarea legilor respective de stat, să fie o adevărată manifestare naţională şi să se aranjeze de către întreaga tinerime română academică serbându‑se în un loc eminent istoric. În urma acestora au fost părerea comitetului cumcă întrunind condiţiunile amintite va fi serbarea în chestiune mai demnă şi mai festivă, făcându‑se la mormântul lui Ştefan cel Mare în mânăstirea Putnei (Bucovina) cu ocaziunea hramului bisericesc în ziua Sântei‑Mării 15 (27) August. Motivele pentru aceste sunt:
- a) Ştefan cel Mare este primul erou naţional, epoca lui formează pagina cea mai strălucită din istoria română; prin faptele sale a devenit gloria şi fala naţiunii, încât cercetarea mormântului lui ar trebui să fie Mecca fiecărui Român. Cu toate astea încă nu i‑a ridicat naţiunea un monument, încă nu se serbează nicăirea amintirea lui. O serbare naţională deci la mormântul lui Ştefan ar face chiar epocă în viaţa română şi ar da impulsul pentru ridicarea grabnică a unui monument demn de acest erou.
- b) Bucovina este în privinţa geografică şi strategică sentinela românismului contra colosului nordic şi a părţilor lui etnografice; este încheietura care leagă România, Moldova şi Basarabia cu Maramureşul şi Transilvania. Această ţară este pământul clasic român, unde se petrecură fapte adânc tăietoare în viaţa românismului, de unde purcese consolidarea şi constituirea vieţei Moldovei, pământul în care zac osemintele lui Dragoş şi Ştefan cel Mare, mai fiecare părţi (!) deşteaptă în amintire fapte de nemurire ale unui seclu trecut. Dar această ţară, mărgăritarul vechei Moldove, este inundată de elemente străine, ear fiii şi moştenii ţării asupriţi şi persecutaţi. Poporul a uitat chiar de suvenirile sale naţionale, trebue dat impuls şi îmbărbătare.
- c) Cu ocaziunea hramului se adună în acea mânăstire mulţime mare de popor şi de inteligenţă din toate părţile şi astfel ar fi înlesnită şi participarea publicului la serbarea în chestiune, ne mai amintind de timpul îndemânatec pentru călători, cum este el pe la finele lui August.
- d) Ocaziunea întâlnirii la un hram bisericesc ar fi cea mai bună pentru improvizarea unui congres de studenţi români de pretutindene de care ducem lipsă de mult timp.
Pentru solemnitatea şi ponderositatea serbării în chestiune este necesar ca să se aranjeze să fie reprezentată la dânsa tinerimea română dela toate universităţile şi academiile unde studiază Români; aşa dară dela universităţile din Bucureşti, Iaşi, Paris, Viena, Turin, Berlin, Pesta, Pisa şi dela academiile din Sibiu, Oradea Mare, Cluj, Cernăuţi, Blaj, Arad.
Se vor învita mai departe ca oaspeţi toţi bărbaţii naţionali de renume, profesorii institutelor naţionale, clerul, inteligenţa şi nobilimea română din Bucovina şi se va îngriji ca să participe popor cât se poate de numeros.
Ca semn de pietate şi de amintire – ce va fi şi punctul de culminaţiune a serbării – se va depune pe mormântul lui Ştefan un present consacrativ (mormântul se află în lăuntrul bisericii, este simplu, piatra mormântală cu inscripţiuni slave, deasupra pietrii un arc elegant de marmoră). Cel mai potrivit present ar fi după părerea comitetului: O urnă antică română de argint cu inscripţiunea: «Eroului, Învingătorului, Spaimei neamurilor, Scutului creştinătăţii, Apărătorului culturei, Mândriei naţiunei române, Lui Ştefan cel Mare şi Bun, Junimea română academică, An. MDCCCLXX». Urna va fi învelită pe jumătate cu o flamură tricoloră de mătasă, care va spânzura depe mormânt până jos.
Spre efectuarea acestui present, precum si pentru acoperirea speselor serbării, se vor deschide anume subscripţiuni în sânul fiecărei tinerimi numite mai sus. Contribuirile vor avea să fie solvite până la finea lui Aprilie 1870. Spre acest scop, precum şi pentru participarea la aranjarea serbării, de asemenea spre îndrumarea unei procedări solidare cu comitetul central carele va fi în Viena, va îngriji fiecare tinerime din locurile amintite ca să se emită din mijlocul său un comitet anume, căruia i se va încredinţa toată cauza.
Serbarea în chestiune neavând nici un scop ilegal sau subversiv, nu poate fi împiedecată şi n’are trebuinţă de a se prepara în secret.
În fine ca un ce provisoriu a formulat subscrisul comitet şi un program pentru serbarea în chestiune. Programul urmează alăturat aici […]
Viena, în ziua Naşterii Mântuitorului 1869.
Comitetul provizoriu:
Preşedinte: Petru Pitey, stud. în legi.
Secretar: Gabriel Băleanu, cand. de profesor.
În numele membrilor: Emil Cozub (stud.) în legi”[6].
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Note:
[1] Teodor Bălan, Serbarea de la Putna 1871 (Cernăuţi: Tipografia Mitropolitul Silvestru, 1932), p. 46.
[2] Bălan, Serbarea de la Putna 1871, p. 51.
[3] Vezi N. Gane, D. Petrino, „Serbarea comemorativă pentru moartea Domnului Grigorie Ghica Voievod”, Convorbiri literare, An IX, Nr. 7, 1 octombrie 1875.
[4] Petre V. Haneş, „Introducere”, Mihail Kogălniceanu, Răpirea Bucovinei după documente autentice (Bucureşti: Socec, 1941 [1875]), p. 6.
[5] Iacob Negruzzi, Cântecul sau „Stihuirea” lui Grigorie Ghica Vodă, în Analele Academiei Române, Seria II, Tom XXXII, Memoriile Secţiunii Literare, Bucureşti: Carol Göbl, 1910
[6] Din ziarul Traian Bucureşti, Anul II. 1870 Ianuarie 10, reprodus în Bălan, Serbarea de la Putna 1871, pp. 61‑65.
Mircea Platon
