Sub umbrela unor asemenea spirite tutelare s-a şi produs actul de „condamnare a comunismului”, însuşit de naivul (ca să nu spun ignorantul), dar orgoliosul preşedinte Traian Băsescu, act concretizat prin faimosul Raport Tismăneanu, capodoperă de mistificare istorică sub a cărui groasă abureală trăiesc politicienii noştri, promotori incorigibili şi de neoprit ai nimicirii României.
Am fost ispitit să-mi intitulez următoarele reflecţii Pacepa nu este un trădător. Cu imediata adăugare: pentru că n-a avut niciodată de a face cu poporul român! Totuşi el s-a născut în Bucureşti (la 28 octombrie 1928), într-o familie de muncitori de naţionalitate română, părinţi, Sanda şi Mihai Pacepa) şi, vrând-nevrând, destinul i-a fost legat de istoria românilor, chiar dacă o viaţă întreagă inima i-a bătut pe la porţile Kremlinului, iar, mai apoi, ale Washingtonului, după ce făcuse decenii întregi poliţie politică (sunt voci care-l acuză de crime împotriva umanităţii, fapt confirmat şi de decizia CNSAS din 24 martie 2011, conform căreia a fost „agent al poliţiei politice comuniste”!) şi se înhămase într-o vastă reţea de escrocherii de contrabandă, pentru avantaje materiale, mizerie din care a scăpat prin fugă şi trădare, avertizat fiind că peste ocean avea şanse să slujească la doi stăpâni care decideau soarta lumii în Războiul Rece. Un lucru e cert: că a slujit la trei stăpâni sau la patru (dacă punem, în cazul său, şi Budapesta), ceea ce nu e lucru uşor, ba chiar cere „eroism” şi infinită hiclenie, încât „legenda Pacepa” a sfârşit prin a se alimenta, în ochii naivei opinii publice, dintr-o dilemă grozavă: erou sau trădător?
Întrebarea dilematică a fost resuscitată, în 2013, prin invitaţia pe care i-a făcut-o directorul activ al I.I.C.C.M.E.R. (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), Andrei Muraru, probabil la 
insistenţele lui Vladimir Tismăneanu (adevăratul stăpân al Institutului), fără ca directorului onorific al aceleiaşi instituţii, Dinu Zamfirescu, să i se fi adus la cunoştinţă. Desigur, respectiva urgentă invitaţie în ţară e semnul că legenda „eroismului” a început să scârţâie din încheieturi. Iar cu aceasta cineva a spus că va sfârşi în scârţâituri sinistre şi în prăbuşire chiar capodopera de „istorie neorolleristă” care este Raportul Tismăneanu (autorul acestui straniu „raport” fiind el însuşi unul dintre marii răsfăţaţi ai hicleniilor1 din istoria României!). Larry L. Watts consideră, îndrituit, că răspunsul la dilematica întrebare trebuie dată numai şi numai de români: „Românii trebuie să se hotărască dacă dl. Pacepa trebuie să fie considerat «erou» sau nu. Nu mă interesează să îl numesc într-un fel sau altul, în afară de a sublinia că a lucrat pentru KGB şi s-a comportat în acord cu scopurile şi interesele sovietice.”2 Şi asta nu doar până la fuga în America, ci, mai ales, după aceea! Aici poate fi invocat şi exemplul defectorului polonez Ryszard Kuklinski (cu toate că acesta n-a făcut poliţie politică precum Pacepa!). Întrebat cum îl consideră pe Kuklinski, Adam Michnik a răspuns: poate erou al CIA, nicicum al Poloniei! Mă îndoiesc că Pacepa ar putea fi numit măcar aşa.
Înclin să cred, de aceea, că nu este vorba de „trădare” în cazul Pacepa. Posibil să fie ceva mai mult, cum ne previne generalul de brigadă (r) Aurel I. Rogojan, într-o conferinţă din 26 mai 2010, susţinută la Oradea, sub titlul: Securitatea naţională şi cultul trădării la români. Afacerea Pacepa. În postmodernitate, trădătorii, în virtutea eufemismelor vehiculate de „corectitudinea politică”, se numesc „defectori”. Or, termenul românesc cel mai fidel pentru trădare, după d-l general Rogojan, este hiclenie, vechi de când lumea. El e folosit şi de Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, pentru a da culoare şi substanţă arhetipului Hameleonul, cel mai pregnant personaj al hicleniilor din literatura universală de după Iago al lui Shakespeare.
Dar mai bine s-o luăm de la un capăt, acela al creării legendei „eroului anticomunist”.
Şi eu am fost impresionat de faimoasa lui carte Orizonturi roşii, în 1987-1988, când am citit-o „clandestin”, fiindu-mi împrumutată de vecina Elena Holicov, profesoară de istorie, soţia prestigiosului dr. chirurg Constantin Holicov. Ba, mi-am făcut extrase care coincideau, într-o măsură, cu atmosfera sufocantă, concentraţionară, din romanul meu Varvarienii, care a fost condamnat să rămână o carte de sertar. Vizam, între altele, sistemul draconic de supraveghere a cetăţenilor României de către Securitate. Era vremea când trebuia să duci, la sfârşitul sau începutul fiecărui an, probe cu fonturile maşinii de scris. Eu anticipam că „varvarianismul” va cuceri lumea întreagă, că Varvara/România este avangarda al cărei spirit va acoperi întregul glob şi nu m-am înşelat. Sistemul de supraveghere a populaţiei de către regimul Ceauşescu este, astăzi, o jucărie primitivă pe lângă deţinerea controlului planetar de către marile puteri, care sunt atât de puţine, încât până şi „cancelarul de fier”, Angela Merkel este un biet pion la cheremul celor care interceptează şi supraveghează tot. Aşa că „fuga” lui Pacepa, în 1978, în Statele Unite, via Germania Federală, devine plasmă din plasma romanului Varvarienii, bietul general nefiind altceva decât un mesager al Marelui Duh, cel care l-a substituit pe Hristos după ce creştinismul a fost aruncat la coşul de gunoi al istoriei, începând cu Secolul Luminilor. Se putea altfel decât bezna erijându-se în „lumină”? De unde venea puterea iradiantă a Marelui Duh? Direct din ţara Antihristului, de la seminaristul ortodox Djugaşvili care i-a moştenit pe dioscurii Lenin şi Troţki, Stalin rămânând ateul nr. 1 al lumii, iar Troţki, evadat în Occident, pentru ca să desăvârşească acolo contaminarea planetară. Între Lenin şi Troţki stă arcul voltaic al celor patru stadii ale partidului comunist, stadii fixate de mentorul lui Mihail Gorbaciov, Iuri Andropov. Nu voi înceta să le reamintesc: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic. Mai mult, revine la putere sub masca anticomunismului. La capăt, te întrebi dacă nu cumva clişeul că democraţia occidentală a câştigat Războiul Rece nu este cea mai hicleană iluzie a lumii de azi, dacă nu cumva adevăratul câştigător, la nivel doctrinar, este doar simbolic Iuri Andropov, care a văzut cu un ceas mai devreme că sistemul comunist nu poate supravieţui în hainele lui clasice, fiindcă de pe urma profetismului său au beneficiat marile carteluri şi finanţele mondiale, adică aceleaşi care i-au finanţat lui Lenin revoluţia bolşevică şi cu care naivul Nicolae Ceauşescu s-a iluzionat că poate lupta, împovărând populaţia spre a achita datoriile către FMI.
Mă întreb dacă nu cumva Ion Mihai Pacepa, ca mesager al Antihistului comunist, n-a parcurs, simbolic, drumul celor patru stadii, de la Moscova, la Bucureşti, la Köln şi la Washington. De altfel, el a mărturisit că a fost, într-un fel, discipol al lui Iuri Andropov, cu care s-a întâlnit şi a cooperat. Acest fapt este deosebit de tulburător şi de semnificativ, fiindcă istoria relaţiilor dintre Moscova şi Washington este aceea de la Brejnev la Gorbaciov, ultimul – elevul lui Andropov şi omul providenţial al desăvârşirii stadiale a comunismului, lăudat cu asupra de măsură de regele comunismului financiar şi maestru al loviturilor de bursă, George Soros. De ce România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu n-a putut intra în această ecuaţie cu patru necunoscute? Fiindcă cei doi lideri n-au putut ieşi din altă ecuaţie, cea a istoriei naţionale, marcată fundamental de relaţiile cu Moscova, începând cu anul 1812, când s-a produs raptul Basarabiei, printr-o uriaşă mistificare istorică. Incapabil să gândească din perspectiva „largă”, andropoviană, a comunismului, Nicolae Ceauşescu a „încremenit” într-o formă hibridă de comunism, numită, depreciativ, de ideologii kominternişti, dar şi de cei actuali, naţional-comunism, o veritabilă struţo-cămilă, care a pariat pe independenţa naţională, începând cu scoaterea armatei sovietice din ţară, în 1958, cu Declaraţia din aprilie, 1964, a lui Gheorghiu-Dej, şi continuând cu politica lui Nicolae Ceauşescu, ajunsă la apogeu în 1968, prin reacţia faţă de invazia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, dar şi prin momentul crucial din 1978, când România a zădărnicit aprobarea noului Statut al Tratatului prin care Uniunea Sovietică îşi aroga, în caz de război, suprimarea suveranităţii celorlalte state şi preluarea întregii puteri. Nu este deloc o pură întâmplare că tocmai la 28 iunie 1978 (26 iunie, după Watts, fiindcă nemţii l-au ţinut captiv 72 de ore înainte de a-l preda americanilor) s-a produs „defecţiunea” Pacepa, la scurt timp de la ratarea şansei istorice oferite de preşedintele Jimmy Carter lui Nicolae Ceauşescu, în aprilie, cu prilejul vizitei oficiale în S.U.A., aceea de a face un pas decisiv de la economia comunistă la aceea de piaţă, prin înscrierea industriei româneşti pe bursă. În noaptea de la Blair House, locul cazării delegaţiei române, s-a decis destinul României, destin care a cântărit prin izbânda Cabinetului II, protectorul generalului Pacepa (şi el prezent în delegaţie!), asupra Cabinetului I3. Atunci, din cauza vehementei opoziţii a Elenei, Nicolae Ceauşescu a refuzat oferta preşedintelui american. Alarmată de perspectivă, Moscova a înţeles că este momentul să dea lovitura de graţie rebelei Românii. În caz că Bucureştiul ar fi făcut cotitura istorică, părăsind sistemul, fusese pregătită o invazie de felul celei din Cehoslovacia. Dar n-a mai fost nevoie, fiindcă absurdul puterii bicefale4 instaurate în sânul partidului comunist şi-a făcut efectul pe deplin. Cu toate acestea, România nu prezenta nici o garanţie la Kremlin şi în locul unei invazii s-a produs cutremurul la nivelul serviciilor secrete – fuga lui Pacepa.
1. Referinţe la hicleniile lui Vladimir Tismăneanu se găsesc în cartea lui Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Bucureşti, Editura Compania, 2011, îndeobşte cap. „Cazul Volodea” sau ce vor să ştie americanii, dar şi în alt cap.: Tismăneanu şi Patapievici: sub zodia noilor kominformişti.
2. Larry L. Watts, „Dacă cineva comite acte de trădare o dată, îi va fi uşor să o facă din nou”, interviu acordat lui Nicolae Balint, în „Curentul Internaţional”, 29 octombrie 2013.
3. Cf. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, pp. 702-708.
4. A se vedea cap. Puterea bicefală din cartea noastră A doua schimbare la faţă, Editura Scara, Bucureşti, 2013.
