Putem asculta melodiile lui Serge Gainsbourg la 30 de ani după moartea lui, fără să ne simţim vinovaţi? Întrebarea a reapărut recent în presa franceză. Printre altele, a fost vorba despre videoclipul cântecului lui Gainsbourg Lemon Incest, în care Gainsbourg stă întins cu bustul gol pe un pat lângă fiica sa pe jumătate goală, Charlotte Gainsbourg, care avea doar 13 ani la acea vreme. Charlotte cântă: „Sărutările tale sunt atât de dulci şi dragostea pe care nu o vom face niciodată împreună este cea mai frumoasă, cea mai puternică, cea mai pură, cea mai îmbătătoare, cea mai rară, cea mai tulburătoare”. Cântecul a provocat un scandal enorm când a fost lansat în 1986, Gainsbourg fiind acuzat că glorifică incestul. Gainsbourg a explicat mai târziu că a fost doar o provocare.
Omul capricios, cu urechi mari şi ochi trişti, care în viaţa sa privată a cucerit cele mai frumoase cântăreţe şi actriţe de film din Franţa şi care a băut şi a fumat aproape constant, a murit din cauza celui de‑al cincilea infarct în 1991, la 63 de ani. Gainsbourg era deseori exasperant, mai ales când simţea că cineva îi stă în cale, dar cu cântecele sale senzuale şi profund existenţiale a cucerit inimile unei întregi lumi.
Acum se vorbeşte din nou despre el în Franţa. Casa lui legendară de pe Rue de Verneuil din districtul Saint‑Germain‑des‑Prés din Paris, o casă demnă să fie a unui faraon de muzică populară, plină de trofee, de cărţi şi mobile fin de siècle, unde şi‑a petrecut o mare parte a vieţii şi a compus când nu a băut toată noaptea cu intelectualitatea franceză, tocmai s‑a deschis pentru public. Doar foarte puţini vizitatori au permisiunea de a intra pe zi. Chiar şi jurnaliştii sunt lăsaţi să intre cu ţârâita, ceea ce garantează muzeului o prezenţă mediatică mult mai lungă.
Gainsbourg a trăit aici cu faimoasa Jane Birkin – care a murit în iulie anul acesta – până la despărţirea lor, cu fiica lor Charlotte şi cu sora ei vitregă mai mare. Plimbarea prin această casă labirintică, întunecată, cu pereţi acoperiţi cu catifea neagră, seamănă cu plimbarea într‑un vis la răscruce între un bordel, o lojă masonică, un anticariat şi templul unei zeităţi decedate care e şi mai prezentă datorită absenţei sale. Firul roşul este vocea tremurătoare a Charlottei Gainsbourg, care îţi suflă blând şi emoţionant prin căşti amintirile despre tatăl ei, descris ca o „figură singuratică, ce detesta singurătatea”. Lui Freud i‑ar fi plăcut cu siguranţă această expoziţie fantomatică „à la recherche des temps perdus”.
În prima cameră, salonul lui Serge, eşti întâmpinat de o pardoseală cu gresie alb‑negru, un mobilier în stil Empire, păpuşi anatomice, busturi feminine, celebrul său pian cu coadă Steinway, o sumedenie de obiecte stranii, partituri şi afişe cu versuri din paradoxala sa melodie preferată Je t’aime, moi non plus. Un divan oriental, fotografii cu vedete goale, inclusiv o poză magnifică în care Jane Birkin zace goală pe un pat lângă Brigitte Bardot la fel de goală.
Pe o masă de sticlă: scrumieră şi flori uscate. Pe tejgheaua unui bar sunt câteva ţigări, sticle de whisky şi un bilet de metrou folosit. E ca şi cum Gainsbourg tocmai ar fi ieşit repede din cameră ca să caute gheaţă pentru băuturi. Numai că este, bineînţeles, mai puţin fum. Dar chiar şi fără fum, simţi nevoia în această atmosferă crepusculară să te afunzi într‑unul dintre cele mai adânci fotolii. Vizitatorii sunt bineînţeles împiedicaţi să facă acest lucru, de pereţii de sticlă şi de vocea Charlottei, care ne îndrumă mai departe prin casă, bucătăria cu un frigider transparent, poze cu Marilyn Monroe agăţate în casa scărilor. La etaj se poate admira garderoba lui spartană: câteva cămăşi, blugi, două‑trei sacouri prăfuite şi iconicii săi pantofi Repetto albi. Un birou mic, dar cald şi cu aspect englezesc este decorat cu un tablou ciudat cu trei gheişe îmbrăcate în roşu. Autorii săi preferaţi domină raftul de cărţi: Baudelaire, Huysmans, Apollinaire, Conan Doyle.
Camera lui Jane Birkin este plină de păpuşi pe care Serge le‑a adunat după despărţire. Fiecare se confruntă cu durerea în felul său. Cel mai spectaculos moment al turului este probabil baia, unde un candelabru imens de cristal atârnă din tavan chiar deasupra căzii. Ocupă aproape jumătate din cameră, având mai mult dimensiunea potrivită unui castel decât a unei băi. Membrii familiei trebuie să se fi lovit cu capul aici de multe ori în drum spre cadă. Este o referire la Kristalnacht şi inconturnabila vinovăţie faţă de acest popor necăjit? Serge Gainsbourg, care provenea dintr‑o familie evreiască rusă din ceea ce este acum Ucraina, povesteşte într‑o carte că atunci când naziştii au distribuit Stelele lui David în Parisul ocupat, el s‑a înghesuit prin toată lumea înşirată şi a ajuns în fruntea cozii, pentru a depăşi umilinţa.
Toată viaţa, Serge a lucrat cu propria sa imagine, creându‑şi un alter‑ego: fumătorul şi băutorul Gainsbarre, care era mai puţin afectat de îndoieli decât el însuşi şi, ca un Mefistofel, a însemnat atât răscumpărarea adevăratului Serge, cât şi căderea lui.
În ultima cameră a casei, dormitorul, draperiile sunt trase, pereţii negri, la fel ca şi patul, care este acoperit cu o pătură de blană neagră, în faţa unei mari oglinzi. La picioarele patului, un galion feminin de corabie, veghează asupra mărilor obscure ale senzualităţii, dar şi asupra morţii, căci aici, pe acest pat, şi‑a dat sufletul Gainsbourg. Charlotte povesteşte cum s‑a întins pentru ultima oară lângă trupul lui rece şi îmbălsămat, cum sute de prieteni şi‑au luat rămas-bun în lacrimi şi au cântat cântecul lui sfâşietor, poate cel mai frumos: Je suis venu te dire que je m’en vais/ Am venit să‑ţi spun că plec.
Gainsbourg a plecat, dar, evident, rămâne în sufletele noastre. Peste drum, se poate vizita şi Muzeul Serge Gainsbourg, recent deschis, unde cărţi, scrisori, afişe şi videoclipuri prezintă diferitele faze ale vieţii sale: perioada albastră (1958‑1965), plină de jazz şi melancolie, cu Boris Vian, ritmuri africane, droguri şi poezie romantică. Perioada idolilor (1965‑1969), în care a experimentat versurile libere şi muzica atonală, urmată de o perioadă de decadenţă (1969‑1979), în care dragostea lui pentru Jane Birkin s‑a manifestat în primul său album concept L’Histoire de Melody Nelson, perioada Ecce Homo (1979‑1989), în care el, cu o versiune reggae a Marseillezei, a creat o parodie Sex‑Pistols a patriotismului şi a devenit astfel un erou naţional.
Gaisbourg rămâne inegalabil în rolul lui de dandy dadaist care susţinea că urâţenia este mai importantă decât frumuseţea pentru că durează mai mult şi care s‑a bucurat de atacul de cord pentru că l‑a făcut să descopere că are o inimă. La fel de inegalabil şi în relaţia lui ambivalentă cu femeile, îi plăcea să li se închine într‑un moment şi să le doboare de pe piedestaluri în următorul moment, în conformitate cu tradiţia menestrelilor din Evul Mediu târziu, când iubirea pură, cavalerească, iubirea care „mişcă soarele şi celelalte astre”, trece la o iubire profană, cu elemente obscene, la o modernitate înaintea modernităţii. Întâlnirea lui dezastruoasă cu Whitney Houston într‑o emisiune de televiziune franceză, în care el, beat criţă, i‑a spus „I want to fuck you” este acum un clasic pe YouTube. Iar cântăreaţa France Gall a spus mai târziu că atunci când a cântat melodia lui Les Sucettes la vârsta de 18 ani, nu a înţeles la ce se referă cu adevărat cântecul.
Se pot spune multe despre femeile lui Gainsbourg şi, desigur, câte ceva contra, în mod justificat. Dar clasicul din 1969 Je t’aime, moi non plus este fără îndoială cel mai puternic şi mai complex duet de dragoste scris vreodată. Aici comportamentul lui, anterior destul de vertical, a devenit în sfârşit orizontal.
Merită să redescoperim acest artist complicat. Mai ales în vremurile unei viziuni alb‑negru asupra lumii care este sfâşiată de luptele de gen şi de războaiele culturale, este bine să ne amintim de o persoană a cărei existenţă a fost modelată de luptele interioare pe care le‑a dus împotriva propriilor abisuri. Gainsbourg era strâns legat nu numai de oamenii care îi erau apropiaţi, dar şi de oameni de rând, printre alţii poliţiştii Parisului, care veneau deseori la el, ca să‑i povestească peripeţiile lor prin cloacele societăţii. Gainsbourg avea obiceiul să le ceară insignele, în schimb, pentru spovedaniile şi tainele lor, fiind un adevărat story teller, la fel cât şi un story listener. Gainsbourg a fost într‑un fel cântăreţul lui Nebenmensch (semenul) – concept pe care Freud l‑a folosit ca să explice relaţia faţă de „străinul exterior”, la fel cât şi faţă de „străinul interior”, care e mai puţin fălos decât imaginile idealizate ale amorului nostru propriu. Doar atunci când învăţăm să‑l iubim şi să‑l înţelegem pe străinul din interiorul nostru, putem cu adevărat să ne îmbrăţişăm semenii. Gainsbourg a dus o viaţă la marginea societăţii, ca mulţi alţi artişti şi poeţi francezi maudits, dar a ştiut, ca un adevărat alchimist al artei, să‑şi transforme întreaga lui operă într‑o artă totală. Cum zicea Baudelaire: „Parisul mi‑a dat noroi şi eu l‑am transformat în aur”.
■ Scriitoare, psihanalist şi redactor‑şef la Paletten Art Journal
Sînziana Ravini
