Aula Academiei R. P. Române din toamna lui 1961 găzduia adunarea de doliu în memoria lui Mihail Sadoveanu; în prezidiu, alături de preşedintele Academiei de‑atunci, filosoful Athanase Joja, se găsesc ministrul Învăţământului, Ilie Murgescu, vicepreşedintele Academiei – Iorgu Iordan, reprezentantul Uniunii Scriitorilor – Zaharia Stancu şi alţii. După discursurile oficialităţilor, din partea studenţilor, vorbeşte Mircea Martin. Nu ştiu dacă, în Aula Academiei, tânărul visa să facă parte cândva dintre membrii ei. Momentul solemn şi locaţia simbolică depăşeau siguranţa timidului filolog. Astăzi, privind îndărăt, nu mă îndoiesc că academicianul Mircea Martin reia episodul din memorie citind relaţii simbolice. Foarte interesant este grupajul Gazetei literare, din decembrie, acelaşi 1961. Ancheta revistei îndeamnă cititori şi studenţi să răspundă la opt întrebări, despre film, literatură, preferinţe şi aşa mai departe. Student în anul V, Mircea Martin dovedeşte că este la zi cu lecturile, iar opţiunile lui sunt mature şi corecte, un spirit critic, neconcesiv, încă de‑atunci. Despre filme, de pildă, spune că le urmăreşte, dacă sunt realizate după opere literare şi „de multe ori am fost dezamăgit”, respinge literatura SF, neconsiderând‑o un gen, preferând poezia. Optează pentru Eminescu, Arghezi, Rebreanu, Camil Petrescu, alege Setea lui Popovici dintre romanele contemporane, iar dintre tineri mizează pe Nichita Stănescu, Jebeleanu, Cassian, A.E. Baconsky şi Ilie Constantin. Cu încredere şi nerăbdare, el aşteaptă romane închinate „noii intelectualităţi”. Se vede bine că tânărul vrea să fie… bătrân în idei, să ardă etapele, e ambiţios, însă timpul istoric nu‑i oferă alternative, nici material literar pe măsură. Critica de identificare nu‑i apăruse întâmplător între preocupări.
Sensibil şi ferm, pasional‑ironist şi totodată carismatic, gata să producă vâltori în ideile consacrate şi în spiritele inflexibile, derivând idealist noutatea culturală, Mircea Martin filtrează proximităţile lui Dasein în critica literară cu entuziasmul cu care ajută tinerii, aşa încât mulţi pot da seamă că le‑a vegheat destinele intelectuale lipsit de egoul drăcesc al îmbătrâniţilor între pereţi tapaţi cu oglinzi. De asemenea, ministru simbolic, neoficial, al educaţiei filologice prin manualele şi tratatele coordonate, întristat de carenţele vizionare din polemici, Mircea Martin se retrage în singurătate ca într‑o disciplină de negare a intenţiei. Lehamitea e convertită în noţiuni însoţite de fraze clare, de necombătut. După dezamăgirile contemporane, el valorizează formulele noi, care‑l înseninează. Necontestat, criticul conceptelor din ultimul sfert de veac şi‑a articulat înţelegerea într‑un fel de fenomenologie ontologică. Validitatea ei o caută în volume şi articole până astăzi, dedicat lumilor abstracte cu pasiunea unui Don Juan mereu la prima‑îndrăgostire conceptuală. Bucuria ecuaţiilor din limbajul critic n‑are egal afară poate de naşterea altui concept ce se dovedeşte mai cuprinzător decât s‑ar aştepta creatorul său. Înscris pe calea unui asemenea proces de autodefinire, Mircea Martin structurează cu zeul lucidităţii aproape.
Nedumereşte ce spun criticii despre el. Ori exagerat noţional, fie situându‑l în portretistica standardizată, în noima următoare: dacă extragem numele din articolele dedicate, putem pune în loc orice nume de critic, limbajul e neschimbat. Prefer, de aceea, omologiile conceptuale, exagerările din vocaţie teoretică.
Odinioară, ceea ce se numea gândire sălbatică i se potriveşte tânărului Mircea Martin – practicând metode structuraliste fără să se lase sedus de sistematizările finale. Trăgând linie, cursurile universitare, conferinţele, jurizările lui au creat şcoli de teorie. N‑a scris niciodată la modul sistematic cronică de întâmpinare. Semnând articole în revistele literare, el produce eseuri şi capitole
viitoare. Conducând Cenaclul Universitas şi altele, el lua temperatura ideilor tinerilor scriitori, interesat adeseori mai mult de opiniile lor decât cele recunoscute.
Două mari distincţii au făcut carieră printre epigonii şi admiratorii criticului: în primul rând, cea dintre geometrie şi fineţe: primul termen reclamă o serie de concepte precum propensiune raţional‑asociativă şi voinţă totalizant‑abstractizantă; iar fineţea – sentiment, propensiune diferenţiatoare, interes pentru unicitate în confruntarea cu (i)reductibilul. Criticul trebuie să urmeze armonizarea celor două concepte în dialog cu teoreticienii, mai ales străini. Orientat spre textele autohtone, inclusiv monografic, Mircea Martin caută, nu fără satisfacţie, echivocitatea din conflictele conceptuale. Activează dialectic complexele. Buletinul autorilor e stilul, mizând pe dicţiunea ideilor. Premisa este filosofică şi teologică, mai apoi literară: singurătatea. Critica e izolare şi singurătate, numai aşa criticul poate dialoga cu conştiinţa operei; important rămâne cum scrii, nu temele, nici măcar subiectul.
Din singurătatea ce refuză cronica de întâmpinare, dar şi tradiţia istoriei literare, el ştie că profesiunea criticii teoretice constă, întâi de toate, în rezultatele din propriul laborator. De aici şi urgenţa sau ambianţa singurătăţii. Artist în felul său reflexiv‑conciliant, Mircea Martin califică alchimia noţiunilor, activează conştiinţa de sine a autorilor. Mai mult decât orice, el interdisciplinează. Seamănă cu ceea ce putem numi un bibliograf alchimist al conceptelor unind temele cu epoca şi singurătatea lecturii. Aproape imposibil îi este să conceapă critica în absenţa singurătăţii. De fapt, criticii noştri, destui, au scris în mijlocul autorilor vizaţi, unii, la masă cu ei, boemi şi mobili, fericiţi de aprecierea directă, înălţătoare, a celor analizaţi. Critic al intrasemnificării, Mircea Martin nu ignoră primatul textului, deşi majoritatea cercetătorilor de astăzi preferă contextele, necitind texte. Critica contextelor e joc comod cu termenii, baloane de săpun, fără să greutatea termenilor, fără baze etice.
A doua mare distincţie la care criticul revine constant se face între radicalitate şi gândirea nuanţată. Redusă la radicalism – cu care e adesea confundată –, radicalitatea e absolutizantă, excesiv‑neconcesivă, categorică‑neconciliantă, antrenează gesturi tranşante, apelează la verbe „casante” şi conduce intransigenţa spre intoleranţă; intratabilă, ea respinge alternativele. Radicalism mai înseamnă „impuls absolutizant”, rigiditate şi dogmatism. La rândul ei, gândirea nuanţată este opusul radicalismului: moderată, mobilă, flexibilă, adaptabilă şi concesivă, problematizează interogativ sau dilematic. Mircea Martin atrage atenţia că nu nuanţele trebuie radicalizate, ci radicalitatea trebuie nuanţată. Cea din urmă este „reverenţa pe care luciditatea o face unui adevăr pe care radicalitatea singură riscă să‑l deformeze prin însăşi impetuozitatea exerciţiului său. De fapt, nuanţa este reverenţa pe care orice gânditor s‑ar cuveni s‑o facă unui adevăr al cărui singur deţinător se va fi crezut o clipă – în apexul radicalității? Comune erau erorile ism-elor din interiorul modernității & postmodernității, profesorul Martin și-a alcătuit un proiect din substituirile lor folosite greșit în discursurile contemporane. Filosofia din critică înseamnă pentru el angajare; prin urmare, anticipând corect diviziunile și erorile, Martin explică diferențele dintre radicalisme și nuanțe ce acoperă mistificări și ideologii. Între radicalismele afirmativ-idealizante și negativ-distructive, teoreticianul precizează că angajarea trebuie să excludă ideologicul; altminteri, cei implicați în actul critic riscă să fie nu atrași, ci înghițiți de absolutisme, ceea ce duce la dizolvarea criticii.
Altă distincție înțeleasă în fel și chip este cea dintre revizitare și dicțiunea ideilor. Prima se suprapune cu relativizarea și nuanțarea/fixarea. A doua provoacă scriitura ideilor. Nostalgic al exprimării coerenței, sedus de verdictele științifice aplicate limbajului, aș spune că Mircea Martin și-a construit de-a lungul deceniilor propria utopie: ţii – că este”. Comune erau erorile ism‑elor din interiorul modernităţii & postmodernităţii, profesorul Martin şi‑a alcătuit un proiect din substituirile lor folosite greşit în discursurile contemporane. Filosofia din critică înseamnă pentru el angajare; prin urmare, anticipând corect diviziunile şi erorile, Martin explică diferenţele dintre radicalisme şi nuanţe ce acoperă mistificări şi ideologii. Între radicalismele afirmativ‑idealizante şi negativ‑distructive, teoreticianul precizează că angajarea trebuie să excludă ideologicul; altminteri, cei implicaţi în actul critic riscă să fie nu atraşi, ci înghiţiţi de absolutisme, ceea ce duce la dizolvarea criticii.
Altă distincţie înţeleasă în fel şi chip este cea dintre revizitare şi dicţiunea ideilor. Prima se suprapune cu relativizarea şi nuanţarea/fixarea. A doua provoacă scriitura ideilor. Nostalgic al exprimării coerenţei, sedus de verdictele ştiinţifice aplicate limbajului, aş spune că Mircea Martin şi‑a construit de‑a lungul deceniilor propria utopie: unificarea capriciilor din concepte. Rivalităţile capricioase dintre teorii şi noţiuni îl provoacă pe Mircea Martin să‑şi asume rolul de ordonator al noţiunilor într‑o lume ideală, în care nu se teme că naturaleţea din dez‑ordinea ideilor dăunează.
Profesioniştii criticii trebuie respectaţi de autori, iar între critici, Marcel Raymond câştigă afinitatea spirituală pe care îşi întemeiază identificarea criticul român. Din diferenţele ideilor, el, criticul, îşi construieşte autenticitatea. Sigur că, elegant, precaut, Mircea Martin nu nominalizează: în demonstraţiile lui apar adeseori formulări de tipul „autori cunoscuţi”, „critici literari” etc. Războinic fără identificările adversarilor, generalizând opoziţiile, cred că Mircea Martin nu respectă programele critice autohton de la Vianu încoace – asamblate prea aleatoriu şi prin intermedieri, lipsite de sisteme coerente, cu metode discutabile. Aş paria că admiră câţiva exilaţi de‑ai noştri, cel mult. Sensibil în interpretări, având calităţi pentru analiza poeziei în nuanţe solide, Mircea Martin spune că putem concepe o poezie fără filosofie, nu şi invers – o filosofie fără poezie. Fireşte că se poate, mulţi au şi realizat‑o, însă străini de succes pe termen lung. Într‑adevăr, este nevoie de unificarea armonioasă dintre cele două arte, altminteri, schimburile dintre ele se precipită şi duc deopotrivă la neînţelegerea poeziei şi a discursului filosofic.
Dacă ar fi renunţat la diplomaţia generalistă, la amendarea colectivă din abstract sau din oficiu, am fi avut polemici interesante, desfăşurate de‑a lungul deceniile trecute. Stridenta inadecvare conceptuală, crasa incultură critică, filosofică şi logică în genere dovedite de mulţi critici şi istorici literari din prima linie a vizibilităţii meritau sancţionate. Stupoarea mea, de decenii, este că citim critici cu totul străini de literaturile din afara spaţiului românesc, care nu citesc autori străini, care resping teoriile critice – de cele mai multe ori, neasimilate – trăgând cu gloanţe oarbe din spatele criticilor noaştri din urmă cu un secol… Renunţând la starea de graţie teoretică, Mircea Martin putea clarifica imposturile postdecembriste. A preferat, în schimb, să construiască, să educe generaţiile de profesori, critici şi cercetători, astfel încât, astăzi, nu cred să câştige respectul breslei vreun tom care să nu cântărească un gram de cultură mare.
Mircea Martin îşi trăieşte utopia în solitudine, crede în ea până la capăt, dar nu e de‑a‑ntregul singur: lângă el există numeroşi scriitori şi gânditori cu care interferează la nivelul nuanţelor, cum ar fi şi distincţia, extrem de subtilă, dintre interioritate şi idealitate. Multe judecăţi ale lui Martin despre criticii de expresie franceză pot concura cu succes în spaţiul academic din Hexagon. Sigur că, adaptate spaţiului nostru, sintagme precum „estetism socialist” ar fi avut viaţă lungă şi prin integrarea în mediul ideilor franceze, unde utopia socialistă nu lipseşte din dezbateri de mai bine de un secol.
Lipsit de complexe şi nerefuzând capcanele pentru plăcerea dezbaterii, gata să bulverseze prin formulări de şah‑mat oponenţii de idei, Mircea Martin caută prin sistemele lui un centru spiritual fără radicalisme, însă radicalizând infra‑nuanţele, să le numim aşa, de vreme ce ele se mişcă dinspre nuclee la extremele sensurilor pozitive sau toxice. Geometrizând astfel, din urmele lor între structuri şi concepte se evidenţiază un teritoriu al ideilor. În Eseuri de hermeneutică, Ricoeur vorbea despre extremităţile hermeneuticilor slujindu‑se de sintagma „dublului sens”, despre care nota că urmăreşte descifrarea unei „mişcări existenţiale, a unei anumite condiţii ontologice a omului, prin mijlocirea sporului de sens legat de un eveniment care, în literalitatea lui, se află în lumea observaţiei istorice. Aici, dublul sens e detectorul unei poziţii din interiorul fiinţei”. O necesitate asemănătoare urmează Mircea Martin dislocând hermeneutic acel sens din discursurile ce detectează pulsul corect din interiorul său. O numesc teritorialitate interioară, la care orice filolog visează să ajungă în secret, indiferent de arta şi direcţiile asumate. Teritorialitatea aceasta ascunde interogaţii adeseori apocaliptice şi un nucleu paradiziac. Grea sarcină pentru cel ce alcătuieşte biblioteca ideală din suma tomurilor de critică. Cine ar citi critica criticii în paradis? Ce singurătate privilegiază? Ce public are? Cât de onest e dialogul cu cei interesaţi? Dar cu cei in domeniile înrudite? Câţi ar lua pe o insulă, dintre toate cărţile, un tratat de critica criticii? De bună seamă, angajarea lui Mircea Martin în tipul de operă în care se găseşte de atâtea decenii seamănă cu aventura unui globe‑trotter care aleargă, rafinează de unul singur – fără resurse nelimitate –, face înconjurul lumii, cu modestie nedisimulată realizează întoarcerile, iar experienţa culturală dobândeşte un public restrâns, dacă nu pe cale de dispariţie. Cu toate acestea, el crede mai mult ca oricând în obiectul muncii sale. Riguros participativ, Mircea Martin identifică obiectul muncii cu viaţa însăşi, conceptele se adâncesc în filosofie, ideile deturnează pasional sensurile până la revelaţii personale. De‑acolo începe autoportretul.
Spune‑mi cum trăieşti ideile ca să‑ţi spun ce scriitor eşti ca să‑ţi spun ce scriitor eşti sau cine eşti! Aşa ar trebui să sune mottoul personal al lui Mircea Martin.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
