Departe de a fi o poetă de renume mondial, cum e prezentată mai nou – hazardat! –, Marta Petreu nu e demnă să intre în Academia Română. Argumentul? Viața, cărțile și cariera ei din ultimii treizeci de ani.
Am sprijinit‑o cu cartea ei de versuri Poeme nerușinate, apărută în 1993 la Editura Albatros. În același an i‑am decernat, la Gala Premiilor Contemporanul, Premiul „George Bacovia” pentru poezie. O poezie feminină, cu accente intelectualiste, cu clare, evidente note senzuale, care părea să ofere un anumit tip de originalitate în anarhia creatoare a acelor vremuri a generației zisă optzeci. În volumele următoare, poeta clujeană introduce accente eclesiastice și scrie psalmi cu o notă evident blasfematorie.
Am sprijinit‑o, la începuturi, și cu revista Apostrof, în care dna Petreu voia – sau cel puțin pretindea – să susțină valorile românești. Dar acest lucru nu s‑a întâmplat. În următorii ani, și prin propria ei creație, dar și prin relațiile pe care le‑a cultivat în lumea literară, dna Petreu a încercat cu obrăznicie să înjosească valorile europene și naționale. Vezi cartea ei despre Emil Cioran în tinerețe: Cioran sau un trecut deocheat, tradusă și publicată în SUA cu titlul An Infamous Past: E. M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania/ Un trecut infam: E.M. Cioran și ascensiunea fascismului în România, cuvânt înainte de Norman Manea, traducere de Bogdan Aldea, Ivan R. Dee, Chicago, 2005.
Pentru o minte lucidă, care cunoaște cât de cât trecutul politic, cultural și literar al Europei din anii treizeci nu e ușor să discearnă carierele unor tineri filosofi și scriitori ai vremii. În anii aceia Emil Cioran traversează Germania, care sărbătorea la scară națională alegerea lui Hitler, prin vot democratic, popular, în calitate de cancelar, sprijinit de Partidul Social‑Democrat German. După aceea Cioran vizitează Franța, făcând lungi excursii pe bicicletă, în Sud, și se stabilește definitiv acolo. Ar fi de‑a dreptul injust, dacă nu chiar oneros să confundăm unele accente din articolele sale politice – de care apoi s‑a despărțit categoric – cu accente nete de admirație, comune multor tineri filosofi și scriitori din Franța și România anilor ’30. Aerul acelui moment era benefic și, totodată, extrem de pernicios pentru generațiile de tineri ca, de pildă, Joseph Lemaître, ultracatolicul Charles Maurras, Pierre Drieux La Rochelle sau Louis‑Ferdinand Céline – corifei ai filosofiei franceze, net contemporani cu membrii generației române tinere: Mircea Eliade, Constantin Noica, Lucian Blaga, Emil Cioran, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu ș.a.
A veni astăzi și a pune accente pripite și nesusținute pe unele entuziasme de moment ale unor creiere ilustre ale filosofiei franceze sau românești, cum o face dna Petreu, este, evident, semnul unei pofte sau grabe carieristice nedemne de pretențiile d‑sale. A‑l alătura pe splendidul și extrem originalul tânăr filosof din mărginimea Sibiului propagandiștilor extremei fasciste reprezintă un abuz penibil, dacă nu un semn de carierism cultural josnic. Un trecut infam: E.M. Cioran și ascensiunea fascismului în România (?!) și Cioran sau un trecut deocheat constituie o insultă la adresa marelui scriitor și filosof român. Cine îndrăznește astăzi pe continentul european să lege de „fascism” și „infamie” opera și viața unuia dintre cei mai originali filosofi români – prietenul meu, Emil Cioran, cunoscut la Paris în anii șaptezeci! – care, refugiindu‑se în anii tulburi ai războiului în Franța, a publicat acolo – în Franța – eseuri de un radicalism intelectual rar, afirmându‑se în mediul de vârf al lumii literare franceze drept un spirit de o factură sceptică, extrem originală?!
Nu mai vrem să adăugăm la toate acestea afirmațiile total hazardate ale poetei de la Cluj – filosof în orele ei libere – în care pledează, ca unul din ultimii propagandiști anarhici antieuropeni, pentru o „altă Europă” – nu a națiunilor! Ne jenăm să mai comentăm, în continuare, astfel de aberații, care nu se înscriu în tradiția noastră culturală și identitară, susținută, promovată și apărată de Academia Română; unii dintre marii noștri strămoși, de la Iorga, Pârvan, Cioran sau Lucian Blaga, ar roși dacă le‑ar auzi.
Ieșirea criticului și poetului Ion (Jean) Pop la recenta adunare generală a Academiei Române mi se pare nesocotită. E un act pe care eu nu pot să‑l înțeleg, comis de un excelent și demn profesor de literatură de la Universitatea din Cluj.
Mă bucură și îi sunt recunoscător domnului acad. Victor Voicu, medic, savant, președinte al Secției de Medicină a Academiei Române, că a luat o atitudine de un înalt nivel uman și profesional, care ne reapropie și ne leagă, încă o dată, de prietenii și colegii noștri, demni ucenici ai lui Hippocrate.
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
