E adevărat că a mai fost şi o altă cale de a accepta şi suporta această uriaşă veste a originii noastre ilustre ca şi cea a formidabilei posesii teritoriale: exuberanţa ideatică, prea-plinul şi fiorul mesianic, conştiinţa unei superiorităţi sau a unei misii spectaculoase, dincolo de timp şi de proporţiile realului.
Interesante au fost în acest sens amplele şi variatele discuţii în lumea literară şi filosofică românească de după primul răzb
oi; tendinţei şi tendinţelor spre modernitate pe care le trăia viaţa socială şi o parte a economiei, sub infleunţa primilor regi germani şi ai capilor liberali, în frunte, indubitabil, cu acel, cu adevărat, spirit salvator care a fost I.C. Brătianu – i-au urmat şi numeroase şi insistente accente care se opuneau într-un fel acestei deschideri a societăţii româneşti, voci din care avea să se constituie nu numai ceea ce în literatură numim Gândirism, dar şi, ca o excrescenţă violentă şi fals mesianică, mişcarea legionară.
Era, se spunea, nu numai Vocea trecutului, a autenticului acestui popor, dar şi a istoriei. Cultul satului românesc cu întreaga sa coloratură şi supra-structură, din care un Lucian Blaga a făcut poezie şi filosofie, propunând frumosul clişeu al spaţiului mioritic, sau forme de înţelegere precum ideea boicotului istoriei; pe când un Nichifor Crainic sau Nae Ionescu, instrumentând acestea şi altele, au chemat, clamoros, tiranic nu rareori, spre o revoltă în numele trecutului. Şi a fiinţei, se înţelege, cea românească.
Prezentul, atunci, în anii douăzeci şi începutul deceniului patru, era înţeles ca o re-deşteptare, dar şi ca o împotrivire, negare a influenţelor străine, care, printre altele, ar fi denaturat esenţa, autenticitatea noastră. Ilustrată nu rareori de clişeul satului românesc care se voia păstrat în fiinţa, organicitatea şi structura sa, semn nu numai al rezistenţei în timp şi secole a neamului nostru, dar şi ca un păstrător, mai mult sau mai puţin încifrat, al norocului, al adevărului şi rostului nostru în lume. În timp.
Nu putem să ne apropiem de aceste derapaje sau voci ale acelui prezent fără să observăm că aproape totdeauna şi oriunde se clamează o minciună sau se afirmă cu prezumţiozitate un anume adevăr, că acesta 
nu ar conţine, oarecum, sensul şi adevărul acelui moment, al acelui timp. Al acelor indivizi, nu mai puţin şcoliţi sau perspicace decât ni se pare a fi. Şi dacă e să urmăm filosofia nietzscheană, afirmând relativitatea sau duplicitatea – dacă vreţi, dialectica binelui şi a răului, putem parafraza, spunând că şi în nu puţine erori importante ale trecutului se ascunde nu numai un adevăr al lor, dar şi un cert adevăr al nostru, pe care îl ocolim sau denaturăm poate tocmai pentru că ne apare împovărat de atâtea prejudecăţi şi clişee ale prezentului. Dar şi în acest caz, va trebui să ne ferim să preluăm cu prea mult entuziasm alte adevăruri, chiar şi pentru simplul motiv că ele, aceste idei sau mesaje sau revelaţii aparţin unui alt prezent. Iar, pentru a scurta demonstraţia, vom spune că prezentul acestor şi acelor fiinţe, să nu uităm, era, printre altele, cutreierat de o uriaşă, incredibilă şi stupefiantă bucurie: re-găsirea tuturor celor ce vorbeau un ciudat idiom latin într-o mare de limbi şi idiomuri slave ca stăpâni ai unui teritoriu bogat şi splendid care a aparţinut mereu altora; bucuroşi, îmbătaţi şi cumva scoşi din fire de acea veste, dar mai ales de acele dovezi şi certitudini pe care le aduceau fiii Bisericii Unite cu Roma, cronicarii şcolii Ardelene, din Biblioteca Vaticanului şi de la coloana lui Traian, cum că am fi nu oarece populaţii risipite la nord de Dunăre şi de-a lungul Carpaţilor, ci cu adevărat de gintă latină, urmaşi, oarecum, ai celui mai mândru şi rezistent imperiu – al continentului şi al istoriei – imperiul Roman.
Pentru a face faţă acestei revelaţii trebuia, în primul rând, să crezi în ea şi în dovezile care se aglomerau, ieşind încet-încet dar cu o anume certitudine din starea de veşnic umilit şi născut pentru a fi victima atâtor imperii, limbi sau culturi şi, doi, să încerci a re-organiza, a re-sistematiza cât de cât ceea ce ştiai sau se ştia despre nu numai istoria, dar şi fiinţa noastră. Şi, pentru acest demers, ca şi pentru altele, cel mai potriviţi sunt, se pare, paşii mici, răbdători şi calmi, prudenţa nefiind exclusă de la acest banchet al insuportabilei bucurii, cea a teritoriului peste care, iată, ne vedeam stăpâni şi înstăpâniţi de decizia de la Trianon, dar şi cea a Originii. Cine, ce individ nu e fericit să-şi găsească părinţii, după ani lungi de orbecăit în acel întuneric social în care mereu alţii te apasă şi te exclud îngâmfaţi de filiaţiilor lor extraordinare?
E adevărat că a mai fost şi o altă cale de a accepta şi suporta această uriaşă veste a orginii noastre ilustre ca şi cea a formidabilei posesii teritoriale: exuberanţa ideatică, prea-plinul şi fiorul mesianic, conştiinţa unei superiorităţi sau a unei misii spectaculoase, dincolo de timp şi de proporţiile realului. Dar de această, a doua cale, ne vom ocupa ceva mai încolo.
O veste bună, spun unii, poate face la fel de mult rău ca şi una rea. Noi nu suntem pregătiţi, psihic vorbind, decât de întâmplări şi şocuri mediocre. În plus, ca să zicem aşa, ne trădează şi ne joacă festa caracterul nostru, se zice latin, adică o anume sangvinitate, precipitare în gând şi acţiuni, care, observăm cu uşurinţă, se opune uneori ferm şi caricatural chiar unora dintre reflexele altor etnii sau rase, să le spunem nordice. Înainte de a percepe şi de a absorbi în profunzime un asemenea nou şoc sau veste, noi avem tentaţia de a-i răspunde pe loc, iute, reacţie care adesea ne face să interpretăm fals calităţile propriului nostru psihic: botezăm perspicacitate ceea ce uneori nu e decât o aproximaţie pripită sau inteligenţă care nu e altceva decât deşteptăciune, adică calitatea unui organism de a fi treaz, sensibil la impulsuri.
Ce să mai vorbim de soluţiile, grave uneori, pe care ni le oferă această reacţie sangvină, precipitată? Uneori, e drept, pe durată scurtă, ele se verifică a fi potrivite, dar rareori, după părerea noastră, pe termen lung. Rezistente în timp, adică şi la impactul cu posibilele şi probabilele şocuri ale timpului. Fără să ne adâncim într-o discutabilă analiză sau filosofie a specificului naţional, vom concluziona totuşi asupra unor date ale firii Românului, observat de noi în decenii lungi în ţară, dar şi a celui aflat în străinătate, una din probele concludente în ce priveşte această scară posibilă a reacţiilor şi comportamentului.
Şi, cum aminteam mai sus, reacţiile individuale le putem observa şi la comunitate, fără să insistăm aici prea mult asupra psihologiei mulţimii, zonă în care s-au exersat nu puţini eseişti şi sociologi la începuturile secolului trecut, mai ales în spaţiul culturii germane. Fără, însă, să simtă într-un fel sau altul sau să aproximeze reacţia propriei lor etnii în faţa unui agitator de geniu, cum a fost Hitler. Şi dezolarea şi o anumită stupefacţie a insului, dar şi a mulţimii germane sau austriece ar trebui să ne consoleze cât de cât în faţa pasivităţii sau a acelei laşităţi româneşti pe care, în timpul ultimei dictaturi comuniste, unii îndrăzneau s-o clameze. (Nu vreau în aceste analize, ca şi în altele pe care le-am făcut, să abordez în nici un caz istoria şi reacţiile unor indivizi sau comunităţi în grila şi sub incidenţa, atât de răspândită încă azi, atât de ispititoare, prin aparenţa ei de raţionalitate, a teoriei marxiste sau neo-marxiste; criza unei societăţi sau a alteia printr-o criză mai generală sau reacţia disproporţionată a unora ca influenţă a mediului, educaţiei etc. Fără să contrazic aceste punct de vedere şi nici teoriile generale, cunoscute, post-darwiniste – dragi mai ales sociologilor americani, atenţi la ceea ce numesc ei behaviorism sau comportamentism – aplicate însă adeseori excesiv, nenuanţat, nepotrivit în unele cazuri comunităţilor umane şi individului ca atare, european sau nu, organism nu numai infinit complex, posesor al unei genetici nu rareori criptice, ascunse şi, pentru aceasta, nu rareori imprevizibile).
■ Fragment
