Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, traducere de Diana Geacăr, Editura Vellant, 2023
Cum spune naratorul din Disperare, există o predispoziţie înnăscută pentru exerciţiile facultăţilor creatoare. Unii le au şi nu ştiu, alţii le provoacă ori le mimează. În romanul amintit (ecranizat, apropo, cu decenii în urmă, dar uitat cu totul), găsim şi ideea că visul de aur al oricărui scriitor este să‑şi transforme cititorul în spectator. De ce? Pentru că, aşa cum ultimii urmaşi au existenţe fragile, şi personajele literare, oricât le îmbălsămăm, ele repetă tipologii. Travestit în narator, Nabokov crede că ar fi ideală hrănirea personajului sub supravegherea autorului, iar cel din urmă să ţină seamă de cititor. Numai din „sângele viu” al cititorului se transferă hrană ademenitoare şi protagoniştilor. Desigur, ar fi nevoie de multă artă picturală şi aproape deloc de tehnică. Cred că Nabokov scrie un curs de literatură după ce, asemenea naratorilor săi autentici, se observă multă vreme din afară. Eseurile critice despre Austen, Dickens, Flaubert, Stevenson, Proust, Kafka şi Joyce au farmec în momentele când Nabokov uită cui se adresează. Luptându‑se cu identitatea lingvistică şi cu imaginarul occidentalizat, scriitorul demonstrează că literatura poate fi citită şi ca o imensă, abisală tablă de şah, pe care o cunoaşte asemenea unui maestru care ajunge să joace numai cu mintea lui. Nabokov citeşte marii autori ca o carte de şah, deconspirând strategii ca şi cum ar aparţine marilor maeştri. Extrem de lucid chiar şi în banalităţi, hiperraţionalul Nabokov încearcă totdeauna să‑şi ascundă slăbiciunile, pe care doar literatura le elimină sau le expune definitiv.
James Joyce, Ulise, traducere de Rareş Moldovan, Editura Polirom, 2023
Câştigătorul neoficial al premiului pentru cel mai necitit autor canonic, Joyce este retradus de Rareş Moldovan cu acribia franciscanilor de odinioară; el salvează cititorul regândind ritmurile ludice, jocurile lingvistice şi nuanţele livreşti, oglinzile care se sparg şi cele care se topesc în altele, secundare. Joyce scrie parcă cu gândul la temperaturile înalte şi la cele neserioase la care poate coborî mitul în ochii modernilor. În doze mici, experienţele lui Stephen Dedalus din istoria zilei înseamnă mereu să intre în conflict cu relicvele ideilor miniaturale ce se manifestă atomic la orice iniţiativă, prin gânduri neînsemnate, dar cu potenţial toxic. Joyce nu deschide lumea, cum s‑a zis, ci o închide într‑o centrifugă de laborator, care e, aparent, capitala Dublin. În toate, Ulise al lui Joyce ilustrează parodia lumii ca totalitate cuantică. La fel cum într‑o particulă cuantică intră caracteristici opuse şi diverse, aşa şi eroii lui Joyce agonizează cu pretenţia euforiei, iar lumea, ei bine, lumea nu e altceva decât un muzeu absurd de provincie care justifică tot ceea ce‑l depăşeşte.
De savurat cu atenţie pasajele de narcotism erotizant trăite de Stephen‑Leopold şi monologul lui Molly Bloom în comparaţie cu versiunea lui Mircea Ivănescu, cea consacrată.
Pentru cercetători şi pasionaţii traductologiei, versiunile şi metodele pot oferi plăceri şi dureri însemnate.
Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii, ediţie revăzută şi adăugită, traducere de Mona Antohi, Editura Humanitas, 2023
Analizând ediţia din urmă cu două decenii, Mircea Iorgulescu afirma că Matei Călinescu oferă indirect şi „o lecţie de păstrare a cumpătului”… Recunosc că n‑am priceput niciodată ce înseamnă asta. Am încredinţarea că criticul român stabilit în Statele Unite putea să spună şi să scrie orice i‑ar fi trecut prin minte; desigur, prin construcţii stilistice elegante. Dincolo de toate tehnicile şi ideile lui Matei Călinescu din celelalte volume, evocările îmi par, dimpotrivă, radicale în onestitate, neconcesive şi adesea teoretizante, dar nu ca să se spele pe mâini când e cazul, ci să realizeze structurile personalităţilor aşa cum simte la finele anilor ’90. Admirând la Culianu intelectul şi imaginarul, nu‑i înghite ficţiunile. Şi notează fără să ezite. Aşa cum eclectismul lui Culianu făcea furori, la fel, criticul nu ascunde admiraţia critică pentru Eliade. Până unde poate înainta, retrospectiv, memoria, fără să se cenzureze? Imberba mea interogaţie găseşte în mărturia lui Matei Călinescu un posibil reper, atunci când notează că „orice cenzură e kafkiană, iar cenzura totală e total kafkiană”. Luaţi judecata lui Călinescu drept intriga principală de la care se derulează evocările critice despre cele două personalităţi. Dar nu numai, pentru că, prin cei doi exilaţi, el descoperă şi oglinzile ţării natale. Astfel, România ideilor şi a generaţiilor animă mărturisirile, creşte dispoziţia polemică. Matei Călinescu a plecat prea devreme pentru dezbaterile reale şi prea târziu ca să deschidă mediile academice americane printr‑o… închidere totalitară. El însuşi o personalitate polivalentă, un surghiunit în spaţiu şi timp, dar mai ales în propriul sine, Matei Călinescu respiră când se citeşte în cărţile altora – preluând lectura de sine a lui Proust. Textele din acest volum sunt valoroase prin amestecul de verdicte spontane, amintiri şi formulări critice netrecute prin filtre succesive, poate şi pentru că, deja bolnav, Matei Călinescu se simte liber cu adevărat. Entuziasmat fără mirajul audienţei, Matei Călinescu scrie cu vervă intimă, ca în Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter şi, puţin mai târziu, în Portretul lui M. Instalat în farmecul imprudenţelor confesive şi critice, Matei Călinescu este irezistibil.
Lev Tolstoi, Învierea, traducere de Vasile Leviţchi, Editura Ideea Europeană, 2022
Celebrităţii de dinainte de 1989 şi succesul de public al lui Tolstoi i‑am opus în ultimele decenii nelectura şi realişti subţiri, la modă, sau pe care n‑am avut voie să‑i citim. Fără Tolstoi, puţini prozatori de forţă ar fi apărut după război. Considerat vetust de inculţi, necitit din motive absurde, Tolstoi aduce haosul în ultimul său roman, Învierea. Scriitorul nu mai avea nimic de pierdut la 1900, când apărea romanul: câştigase lumea şi eternitatea artistică, îi lipsea supremaţia lumii de dincolo atacând putrefacţia socio‑politică şi spirituală, generalizate. Scenariul din Învierea radicalizează o posibilă urmare spectaculoasă a romanului dostoievskian din 1866, Crimă şi pedeapsă. Un Raskolnikov bogat reîntâlneşte o Sonia batjocorită şi i se dedică pentru a se mântui împreună. Spăşit, Nehliudov ridică miza. Vinovăţia lui se înclină în faţa deportaţilor, a disidenţilor şi condamnaţilor de orice fel anticipând literatura totalitară ce avea să vină. Învierea e un spectacol stilistic, cu fraze arborescente, tensionate, cu nervoasă expresivitate, o carte despre cruzimea crescută din dragoste şi viciu, din ură şi vinovăţie, din credinţa că iubim dispreţuitor şi păşim somnambulici spre moarte cu siguranţa vieţii.
Mario Vargas Llosa, Războiul sfârşitului lumii, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Humanitas, 2023
„Omul era înalt şi atât de slab, încât părea mereu văzut din profil”, aşa începe acest mare roman, în care fascinează, întâi de toate, perspectiva. Întreaga lume se concentrează în Brazilia, pe fondul evenimentelor majore ce străpung istoria şi atomizarea se prelungeşte la infinit. Perspectivele protagoniştilor – fiecare cu ideologia şi miopia (in)adaptate la realitate şi ficţiune, la utopie şi imediat – evocă starea universală a umanităţii. Epos al barbariei nesfârşite din ADN‑ul individului, parabolă a căderii necontenite a omului, Războiul sfârşitului lumii traversează violenţa cu violenţă, ideologia – cu extremele ei, fanatismul – cu absurd şi abundenţă inter şi intratextuale. Nicidecum inocent, Llosa vede distorsionările ca nimeni altul, confiscă ideea de profunzime şi dilată planurile, aşa încât protagoniştii se zbat în acvariul istoriei până extincţia apare deopotrivă salvatoare şi incoerentă. Pentru cititorii pragmatici, care vor o alternativă la Un veac de singurătate, romanul lui Llosa are de toate. Citindu‑l, naivitatea dispare, dar şi orice speranţă.
Karl Ove Knausgård, Lupta mea. Cartea a treia. Insula copilăriei, traducere de Roxana‑Ema Dreve, Editura Litera, 2021
Marele depresiv scandinav, Karl Ove Knausgård, reia tema oedipică prin sute de pagini amăgitoare despre copilărie şi decapitările speranţei, psihologia rememorărilor are fluiditate şi, dacă te desprinzi de naraţiune, greu se reface conexiunea. E ca şi cum ai intra în camera unui individ care îşi dictează viaţa la reportofon şi nu mai poţi ieşi din ascunzătoare; captiv, treci din disperare în stări contradictorii, prizonieratul se transformă într‑o stare de spirit. Farmecul lui Karl Ove Knausgård din ciclul Lupta mea stă în suprema sinceritate cu care‑şi exilează pudoarea şi făţărnicia specifică scriitorilor. Naratorul se asigură că cititorul reţine trama confesiunii, anume, că un ghetou sărac este copilăria, iar perfidia memoriei este că ar face orice să‑şi mulţumească stăpânul… Autoficţiune sau pur şi simplu autobiografie ficţională, romanul norvegianului te opreşte din ritm adesea, cu justificare. Vorbind despre frică, întrebarea, legitimă, la o vârstă, poate fi: cum miroase frica? Sau cum detectăm înăuntrul nostru sentimentele adevărate, nu cele prelucrate de memoria care, nu‑i aşa?, face ca trecutul să fie întotdeauna mai mult sau mai puţin decât este. Karl Ove Knausgård stă cocoţat pe creştetul lumii şi, fără să privească în jos, retrăieşte copilăria hăituitului de furie ca de‑o fiinţă vie, care ar face orice pentru fantezia supremă a vârstei: moartea. Literatura ca transă poate fi autentică sau nu, depinde cât este dispus cititorul să împrumute din macroanxietatea fluidă din Lupta mea.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
