Istoric
Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică şi ştiinţă, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale şi politice din România şi din străinătate. De asemenea, veţi fi la curent cu apariţiile editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziţie un portofoliu variat de cărţi de calitate, atât romane şi cărţi de beletristică, cât şi volume de filosofie, eseu, poezie şi artă.
Contemporanul promovează cultura, democraţia şi libertatea de exprimare.
The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.
The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.
Contemporanul, revistă de cultură înfiinţată la 1881.
De la bun început, în paginile publicaţiei, înfiinţate la iniţiativa cercurilor socialiste de la Iaşi, erau abordate teme circumscrise culturii, ştiinţei şi politicii. Anul apariţiei revistei, 1881, este un an de importanţă majoră pentru destinul României moderne. Este în primul rând anul proclamării ţării ca regat, şi consacrarea definitivă a statului român ca monarhie constituţională, după ce prin aducerea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, adoptarea Constituţiei din 1866 şi câştigarea Independenţei de stat în 1877-1878, România îşi făcuse intrarea în familia statelor moderne europene.
Titulatura publicaţiei o relua pe cea a revistei ruse Sovremmenik, editată în 1835 la iniţiativa romanticului A.S. Puşkin, cu deosebirea că periodicul rus apărea sub domnia autocratică a ţarului Nicolae I, în timp ce corespondentul său românesc ieşea sub un regim democratic, care favoriza prin lichidarea cenzurii, confruntarea liberă a ideilor, fie politice, fie culturale. Încă de la început, Contemporanul a continuat linia trasată de generaţia paşoptistă, militând pentru ideea de reformă, susţinând emanciparea femeii, încercând să ia iniţiative în direcţia modernizării învăţământului românesc sau popularizând operele valoroase din literatura universală. Până la încetarea apariţiei sale în anul 1891, în paginile revistei vor semna Constantin Dobrogeanu-Gherea, fraţii Nadejde, Sofia Nadejde, Constantin Mille, N. Beldiceanu, I. Paun-Pincio, T.D. Speranţia, O. Carp, A. Stavri, D.A. Teodoru, St. Basarabeanu, Ion Creangă, D. Anghel. De la apariţia primului număr la 1 iulie 1881, la Iaşi, sub egida Cercului socialist din localitate, Contemporanul îşi fixa scopul „de a face cunoscut publicului român cum priveşte ştiinţa contemporană lumea”. (Corneliu Şenchea)
Sufletul revistei era Constantin Dobrogeanu-Gherea, care încerca să dea o direcţie în cultura română, folosind ca tribună revista Contemporanul. Astfel, în eseul „Critica criticei”, apărut în numărul 2 al Contemporanului, din 1887, an. VI, autorul defineşte liniile generatoare ale profesiunii de critic de artă, simţind nevoia să-i traseze câteva canoane, fără de care critica şi-ar ocupa cu greu un loc între ştiinţele umaniste: „Critica trebuie să răspundă, după opinia noastră: de unde vine creaţiunea artistică, ce influenţă va avea ea, cât de sigură şi vastă va fi acea influenţă şi, în sfârşit, prin ce mijloace această creaţiune artistică lucrează asupra noastră? Un răspuns mai mult ori mai puţin amănunţit şi sigur la aceste întrebări rezumă o lucrare critică. Se înţelege că aici am indicat ceea ce ar fi o critică perfectă, ideală, dar dacă critica va face un sfert de sfert din această lucrare, încă va fi o operă meritorie. Apucând drumul criticei contemporane ştiinţifice, vom face cel puţin ceva, pe când urmând drumul vechi, ori nu vom face nimic, ori ceea ce e şi mai rău, vom face ceva anapoda.” Gherea promovează ideea că dezvoltarea criticii trebuie să urmeze dezvoltării societăţii, literaturii şi a artistului. Şi, cu acest prilej, îl combate în acelaşi articol pe Maiorescu, pe care îl recunoaşte totuşi drept reprezentantul cel mai de seamă al criticii româneşti şi-i recunoaşte meritul de a fi descoperit un talent ca Eminescu.
Contemporanul şi-a încetat apariţia în anul 1891 dar linia sa ideologică a fost continuată de alte publicaţii ca Evenimentul literar, Viaţa Românească, sau Literatură şi ştiinţă, ultima condusă tot de Gherea, dar cu o viaţă mai scurtă decât a surorii sale ieşene: 1893-1894. Despre impactul pe care Contemporanul l-a avut asupra lumii intelecuale şi studenţeşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, vorbeşte Constantin Kiriţescu, autorul monumentalei lucrări Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919, în Memoriile sale.
Contimporanul, publicaţie avangardistă
Numele Contemporanul a lansat o tradiţie. Ce altă titulatură ar putea fi mai potrivită pentru a ilustra preocuparea pentru noutăţile în materie de ştiinţă şi cultură, pentru noile curente de idei, decât cea a publicaţiei editată din 1881? Poate că la acelaşi lucru s-au gândit şi iniţiatorii revistei literare de avangardă Contimporanul, apărută în anul 1922 la Bucureşti. Revista a apărut la început ca un săptămânal (3 iunie 1922 – 7 iulie 1923), apoi lunar (aprilie 1924 – ianuarie 1932) şi s-a bucurat de colaborarea unor nume de rezonanţă ale culturii româneşti interbelice: Felix Aderca, Tristan Tzara, Tudor Arghezi, Benjamin Fundoianu, N. Davidescu, Sandu Tudor, Ion San-Giorgiu, Mircea Eliade, Ilarie Voronca, Adrian Maniu, Urmuz, Marcel Iancu. Au mai semnat în paginile revistei şi avangardişti europeni ca Hans Arp, Marinetti sau Hans Richter. În timp, noua publicaţie s-a constituit ca o revistă de frondă intelectuală şi culturală, extremist-modernistă, antitradiţionalistă şi antiacademică. Aşa cum se arată încă din articolul-program semnat de dr. N. Lupu, revista se dorea o continuatoare a „bunicii sale de la finele veacului trecut” (Contemporanul ieşean), articolele politice de orientare democratică fiind destul de numeroase în primele numere. Interesul manifestat de noua publicaţie pentru curentele de avangardă europene îmbrăca o arie foarte largă cuprinzând cubismul, expresionismul, dadaismul, futurismul şi suprarealismul.
Entuziasmul grupării din jurul Contimporanului este evidentă încă de la primele numere. Ion Vinea, în articolul Pentru cetitori şi scriitori (Contimporanul, II, nr. 37-38, 7 apr. 1923), lansa promisiuni ispititoare cu privire la obiectivele noii reviste: „Vom deschide în ţară calea unui curent salubru şi înviorător”, sau „Avem satisfacţia de a anunţa cetitorilor noştri că ne-am asigurat colaborarea efectivă şi inedită a scriitorilor şi naratiştilor conducători ai mişcării noi din întreaga Europă. Vom primi cronici, articole, critice şi literare, desene, clişee, gravuri inedite, din Franţa, Italia, Germania, Olanda, Danemarca, apoi de la grupul scriitorilor unguri refugiaţi la Viena, strânşi în jurul revistei Ma, şi de la artiştii ruşi refugiaţi la Berlin. […] Vom îngriji ca în toate revistele acestor prieteni să apară traduceri din literatura română şi reproduceri după artiştii noştri.” Observăm, în sfârşit, efortul, aspiraţia unei generaţii nu doar de a achiziţiona şi de a imita modelele occidentale în artă, dar şi de a transmite Europei moderne propriile noastre contribuţii la patrimoniul cultural universal. Tristan Tzara este un exemplu edificator în acest sens. Arta în toate manifestările ei! Cam acesta ar fi mesajul celor de la Contimporanul. „Manifestul activist…” pledează în primul rând pentru eliberarea artelor plastice „de sentimentalism, literatură şi anecdotă, expresie a formelor şi a culorilor pure în raport cu ele însele”.
Revista şi-a încetat apariţia în 1932, într-o epocă marcată de violente lupte politice, de ascensiunea mişcărilor de extremă dreaptă, şi de monarhia autoritară a lui Carol al II-lea, deşi nu trebuie uitată contribuţia celorlalte „surori”, revistele Punct, Integral, unu”, Urmuz şi Alge, care au continuat programul agresiv al Contimporanului din primii ani.
Contemporanul, publicaţie real socialistă, săptămânal al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
Din 1946 o altă revistă purtând tot titulatura Contemporanul, apărea în peisajul publicistic românesc. Dar editarea ei se făcea într-o conjunctură nefastă, cu un an înaintea alungării regelui Mihai I şi a instaurării regimului comunist. Deşi s-a dorit prin titlu şi program o continuatoare a tradiţiei lansate în 1881 de revista lui Gherea, noua publicaţie nu a fost, până în anii ’60, decât o caricatură a celorlalte reviste, deoarece apărea ca tribună oficială a comunismului, promovând literatura şi arta „nouă” în spirit proletcultist. Revista a apărut ca săptămânal al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste la Bucureşti, între 1946-1989. Până în anul 1972 a avut subtitlul „Săptămânal politic, social, cultural”. De-a lungul anilor de dictatură proletară, Contemporanul bucureştean i-a avut ca directori pe G. Călinescu (1962-1964), G. Ivaşcu (1964-1966), acesta deţinând şi funcţia de redactor-şef între anii 1957-1964, şi 1966-1971. La conducerea revistei s-au mai aflat Ioan Grigorescu (1964-1966), C. Mitea (1971-1980), D.R. Popescu (1982-1989). Între colaboratorii revistei s-au numărat M. Sadoveanu, Z. Stancu, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Savin Bratu, E. Jebeleanu, Dan Deşliu, I. Vitner, D. Micu (Jurnal de lectură, după 1975), I. D. Bălan, G. Călinescu (Cronica optimistului, 1955-1965), T. Arghezi (poeme, tablete, 1961-1967), Aurel Martin, Camil Petrescu (1956-1959), Al. Piru, George Munteanu, A. Marino, ca şi „noua generaţie” de critici Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gr. Moisil, M. Maliţa (Cronica anului 2000), etc.
Revista a apărut în 1946 sub indicaţia conspirativă „sub conducerea unui comitet”. Era în anul 1946, iar comuniştii, deşi se infiltraseră în toate structurile aparatului de stat, sub aripa Armatei Roşii, nu cuceriseră încă puterea. Abia cu numărul 16 din 1957 se va publica colegiul redacţional, redactor şef fiind George Ivaşcu. Adică la 10 ani după alungarea regelui Mihai I. În primele numere mai întâlnim între colaboratori, pe lângă cei aminţiti mai sus, pe M. R. Paraschivescu, Cezar Petrescu, Felix Aderca, Geo Bogza, şi alţi scriitori şi intelectuali de marcă pe care noul regim i-a constrâns la compromisuri, convertindu-i la noile precepte ideologice. Observăm că unii dintre aceştia erau chiar veterani ai Contimporanului avangardist. Contemporanul şi-a precizat încă de la început linia literar-ideologică şi apartenenţa politică în spiritul dogmatismului proletcultist şi al atitudinii prosovietice, în special prin articolele lui L. Răutu (Orientări în actualitate, nr. 3, oct. 1946; Discuţii asupra artei în Uniunea Sovietică; După discursul lui V.M. Molotov, nr. 8, 7 nov. 1946), Nicolae Moraru (Criza culturii româneşti?, nr. 4, 11 oct. 1946), M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, pag. 105). Interesant este, pentru începuturile Contemporanului proletcultist, cazul lui Ion Vitner care, după ce a cochetat cu literatura în cercurile avangardiste, a devenit unul dintre corifeii cei mai entuziaşti ai proletcultismului. Articolele publicate în Contemporanul sunt edificatoare. Iată câteva exemple. Eminescu devine în viziunea lui Ion Vitner „poetul culorilor sumbre”, „exponent al marii boierimi şi a tendinţelor ei retrograde”, „un caz tipic de intelectual în derută, care în ura sa împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. […] Mesajul său poetic… mesajul unei clase decadente, agonice…” (Poetul culorilor sumbre, în Contemporanul, nr. 40, 27 iulie 1947). Aceeaşi atitudine de respingere faţă de valorile trecutului o manifestă şi în cazul Junimii, al lui Maiorescu, Gherea, Lovinescu, Nichifor Crainic, ultimul etichetat tot într-un articol al Contemporanului „drept un ideolog al fascismului românesc” (M. Niţescu, op. cit. pag. 234). Antioccidentalismul manifestat de Ion Vitner iese clar în evidenţă în articolul Critica occidentală şi confuzia valorilor (în Contemporanul, nr. 65, 19 dec. 1947).
Contemporanul. Ideea Europeană, revistă europeană de cultură, politică şi ştiinţă, neafiliată nici unui partid sau grupări politice.
După 1990, revista apare săptămânal sub titulatura Contemporanul. Ideea Europeană. Subtitlul este adăugat de acad. Nicolae Breban, director al revistei şi constituie numele revistei Ideea Europeană, Bucureşti, 25 iunie 1919 – 1 iulie 1928, care a fost un săptămânal, apoi lunar, fondat de C. Rădulescu-Motru. În această formulă – Contemporanul. Ideea Europeană – vechea revistă, Contemporanul, înfiinţată la 1881, întruneşte, aşadar, două branduri foarte puternice, de un imens prestigiu în istoria culturii române.
Funcţia de redactor şef o deţin prozatorul Florin Sicoie (1990-1998), prozatorul Cătălin Ţârlea (1998-2001), iar din decembrie 2001, Aura Christi, poet, romancier, eseist care transformă revista (din motive financiare) într-un lunar şi adună in jurul acesteia un grup important, relansând-o într-un stil oarecum agresiv, benefic agresiv (anchete incomode, autori incomozi, atipici, turnee europene, naţionale, noneuropene, campanii de presă, principiul director fiind „cea mai bună formă de apărare/lansare este atacul” etc.) în peisajul cultural actual. În paginile publicaţiei semnează curent, unii dintre ei având rubrici permanente, Nicolae Breban, Aura Christi, Nicolae Balotă, Ştefan Borbely, Irina Petraş, Răzvan Voncu, Călin Căliman, Dana Duma, Maria-Ana Tupan, Doina Ruşti, Bogdan Mihai Dascălu, Iosif Sava, Solomon Marcus, Henri Zalis, Gheorghe Schwartz, Geo Vasile, Ion Ianoşi, Janina Ianoşi, Doina Dascălu, Crişu Dascălu.
Viziunea grafică e semnată de graficianul Mircia Dumitrescu.
Contemporanul. Ideea Europeană a lansat câţiva scriitori cum sunt bunăoară Octavian Soviany, Aura Christi, Victor Scoradeţ. Ideea Europeană imprimă o direcţie în literatura română. Scopul acestei instituţii de anvergură europeană este lansarea şi propagarea valorilor democraţiei, susţinerea dialogului multicultural, a valorilor reale ale culturii, literaturii române vii şi integrarea lor în circuitul de valori europene şi universale, într-un context în care literatura şi cultura română sunt tratate cu ostilitate, sunt rău cunoscute în ţară, necunoscute în străinătate. Astfel, Contemporanul. Ideea Europeană se detaşează de nu puţine publicaţii de prim rang, care într-adevăr contează în peisajul cultural românesc, prin independenţa, neînregimentare în nici un partid politic, prin cenzura profesională, în paginile revistei dându-se prioritate actului cultural, cărţii, cronicii literare, eseului, prozei, poeziei de calitate, evenimentului cultural, cronicii de film, cronicii de teatru, dezbaterii de înalt nivel. Contemporanul. Ideea Europeană înseamnă stil, prestigiu, profesionalism, cultul lucrului bine făcut, cultul prieteniei într-o Românie postdecembristă confuză, o Românie care pare că şi-a pierdut valorile reale, şi-a rătăcit reperele.
Scriitorul Aura Christi a adus în cercul alcătuit de această instituţie – „tribul Conte”, după cum este numit – scriitori importanţi, ca de pildă Ştefan Borbely, Nicolae Balotă, Ion Ianoşi (pentru autorul monografiei despre Dostoievski, Aura Christi a dus câteva „războaie” mediatice), dar şi pe tinerii Irina Ciobotaru, Bogdan Mihai Dascălu, Adriana Teodorescu, Diana Cozma etc., cultivând – împotriva curentului existent la ora actuală, în ciuda crizei receptării – modele reale, de nivel european, valori de prim rang. Prin specificul acesteia şi prin diversitatea temelor abordate, Contemporanul. Ideea Europeană este o revistă de cultură care şi-a câştigat un binemeritat prestigiu atât datorită noii direcţiuni, cât mai ales dorinţei de a continua o tradiţie europeană în viaţa culturală a României, începută la finele veacului al XIX-lea, tradiţie care, deşi întreruptă uneori de vitregiile timpurilor, pare a-şi regăsi drumul, într-o societate în care respectul valorilor şi circulaţia liberă a ideilor reprezintă condiţiile atât de necesare integrării noastre în circuitul cultural european.
În pofida instaurării de către mass-media a cultului pentru modele de mâna a doua, la Contemporanul. Ideea Europeană se cultivă modele de prim rang ale literaturii: Lev Tolstoi, F. Dostoievski, Rainer Maria Rilke, Fr. Nietzsche etc.
Revista Contemporanul. Ideea Europeană organizează trei Ediţii ale Colocviului Romanului Românesc: 1998 (Bucureşti), 1999 (Sinaia), 2000 (Slănic Moldova) – o proiectata de romancierul Breban „şcoală a romanului european”, Colocvii avându-i ca invitaţi pe cei mai importanţi creatori din perioada postbelică.
În 2006, în colaborare cu grupul Ideea Europeană şi EuroPress, Contemporanul lansează pe circuitul mass-media Apelul pentru salvarea culturii române vii, care s-a bucurat de adeziunea şi solidaritatea colegilor din presa vorbită şi din presa scrisă naţională şi internaţională. Apelul a adunat 900 de semnături din România, Israel, R. Moldova, SUA, Franţa, Germania etc. În anul 2009, un an extrem de dificil pentru cultura română vie, a fost relansat Apelul pentru salvarea culturii române vii • 2009, sub forma unei Scrisori deschise în atenţia domnului Prim Ministru, Scrisoare rămasă, previzibil, fără nici un răspuns. Modul în care este tratată literatura română vie în România europeană alcătuieşte subiectul multor intervenţii publice, organizate sub sigla Ideea Europeană.
Revista Contemporanul este vizibilă în peisajul cultural actual. Publicaţia colaborează cu Centrul Cultural „Nicolae Iorga” (Ambasada Franţei în România), Casa de Edituri PUF, Gallimard (Franţa), VECE (Rusia), cu Ministerul Afacerilor Externe din Franţa, Ambasada Republicii Azerbaigean în România, Fund for Central and East European Book Project, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului din România, Ministerul Afacerilor Externe din România, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor din Moldova etc.
Revista Contemporanul. Ideea Europeană a organizat dezbateri axate pe modele europene: Lev Tolstoi, F. Dostoievski, Rainer Maria Rilke, Friedrich Nietzsche, Nicolae Balotă, Nicolae Breban etc., situate deliberat între tradiţie şi plină modernitate. Iluziile literaturii române de Eugen Negrici beneficiază de o dezbatere de elită, la care participa Nicolae Breban, Livius Ciocârlie, Aura Christi, Eugen Negrici, Barbu Cioculescu, Paul Cornea, Radu Călin Cristea, Daniel Cristea Enache, Paul Cernat, dezbaterea fiind publicată în nr. 1/2009. Situat în simetrie cu explozivul volum negrician, studiul interdisciplinar brebanian Trădarea criticii (Editura Ideea Europeană, 2009) este dezbatut sub egida Clubului Ideea Europeană de către Eugen Simion, Daniel Cristea Enache, Bogdan Mihai Dascălu, Aura Christi, Ion Ianoşi, Răzvan Voncu. (Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 1/2010) Cele două cărţi-eveniment sunt situate în simetrie şi taxate drept un început de „trezire a spiritului critic amorţit”.
Revista este prezentă, an de an, la Saloane de Carte din ţară, la Târgul Bookfest (Bucureşti) şi, respectiv, la Târgul Naţional Gaudeamus, Caravana Gaudeamus (Cluj, Iaşi, Timişoara, Craiova etc.), Salonul de Carte şi Presă AMPLUS, Tărgul Naţional de Carte LIBRIS. Prezenţa acestei reviste de cultură este remarcată şi la Saloanele de Carte din Franţa, Israel, Italia, Ungaria, Austria, Anglia, Germania etc.
Parteneriate
Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional din România, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Ministerul Afacerilor Externe a României, Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Autoritatea Naţională de Cercetare Ştiinţifică, Institutul Cultural Român, Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor din R. Moldova, Centrul de Studiere a Istoriei Evreilor din România de la Universitatea Ebraică, Cercul Cultural din Ierusalim, Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limba Română, Centrul Cultural din Haifa sub egida H.O.R. Haifa, precum şi cu alte instituţii din ţară şi de peste hotare.
Colaboratori
România, Franţa, Israel, Germania, Grecia, SUA, Elveţia, Rusia ş.a.
Turnee, lecturi publice, dezbateri, conferinţe naţionale, în colaborare cu Fundaţia Culturală Ideea Europeană şi Asociaţia EuroPress (Iaşi, Cluj, Ploieşti, Bucureşti, Timişoara etc.), europene (Salonic, Delphi, Atena) şi noneuropene (Tel Aviv, Ierusalim, Haifa).
Prin programul PromoCult a fost organizat un turneu de conferinţe, polemici şi lecturi publice sub genericul „Scriitorii români şi diaspora. Grecia”.
Parteneri media
Convorbiri literare, Poezia, Dacia literară, Radio România Cultural, TVR Cultural, Agenţia Amosnews, Azi, Radio România Actualităţi, Federaţia Editorilor şi Difuzorilor de Carte din România (FEDCR), Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER, membri: 25 de reviste literare), Asociaţia Revistelor, Publicaţiilor și Editurilor din Europa (ARPE), Mediafax.
Afilieri
Federaţia Editorilor şi Difuzorilor de Carte din România (FEDCR), Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER, membri: 25 de reviste literare), Asociaţia Revistelor, Publicaţiilor și Editurilor din Europa (ARPE).
Ediţii
Romanul Românesc în colocvii (Contemporanul. Ideea Europeană, 2001), Problema evreiască (Editura Europeană, 2006), Banchetul de litere (Dialoguri cu Ana Blandiana, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ion Ianoşi, Gabriela Melinescu, Irina Petraş, Dumitru Radu Popa, Alex Ştefănescu şi Ion Vianu, realizate de Aura Christi, publicate iniţial în Contemporanul. Ideea Europeană, Editura Ideea Europeană, 2006).
Referinţe critice
Norman Manea: Reînfiinţarea revistei Contemporanul a fost, în 1990, în turmentata tranziţie spre democraţie a României, o BUNA VESTIRE… atât din punct de vedere cultural cât şi politic, aş zice, pentru echilibrarea atmosferei de isterie resentimentară care bântuia scena publică. Însuşi subtitlul IDEEA EUROPEANĂ semnaliza, cui vroia să înţeleagă, că privirea trebuie întoarsă de la etnocraţia anilor ’30, care obseda o parte din public şi chiar din elita culturală, spre viitorul european al ţării, în noul mileniu care se apropia. Revista şi-a validat, în deceniile următoare, locul specific şi valoarea în peisajul actual al culturii româneşti. Ea aduce o lărgire constantă a perspectivei interne şi externe prin atenţia pe care o acordă, persistent, mesajului intelectual şi artistic venind dinspre toate generaţiile şi toate timpurile, prin regenerarea desinhibantă, în context contemporan, a unor dezbateri principiale majore, prin promovarea gândirii şi creativităţii substanţiale, în respectul exigenţelor intelectuale.
România nu duce lipsă, astăzi, de edituri şi publicaţii. Se poate vorbi, cred, de o vizibilă şi fastă efervescenţă culturală, chiar dacă inevitabil hibridă, chiar dacă amestecând, nu odată, noutatea facilă şi vandabilă, ca tribut efemerităţii, cu izbânzi fundamentale şi perene. Văzut de departe, cel puţin, dinamismul editorial şi jurnalistic sunt de netăgăduit. Mi se pare extrem de importantă menţinerea acestei presiuni culturale în vremea unui pragmatism venal şi victorios, a vulgarizării rapide şi a rapidei obscurizări a criteriilor spirituale ale existenţei umane. În acest context, revista Contemporanul şi Editura Ideea Europeană are o contribuţie particularizată în „supravieţuirea prin cultură”… În ciuda greutăţilor nu puţine, trecute, prezente şi viitoare, a crizelor de tot felul, aceasta rămâne, vrem – nu vrem, îndreptăţirea noastră. La Bucureşti, la New York şi oriunde.
Basarab Nicolescu: Criza trece, cultura rămâne… Dar este necesară o luciditate a puterilor publice, care să realizeze că economia şi cultura au o egală importanţă. Homo economicus, fără cultură, este sortit dispariţiei. Ce reprezintă revistele, editurile în România europeană a anului 2009? Coloana vertebrală a României în Europa. Unitatea Europei este tot atât de importantă ca diversitatea culturilor din Europa. Cultura europeană nu se poate construi fără păstrarea identităţilor naţionale. Ce loc îi revine în viaţa mea revistei Contemporanul. Ideea Europeană? Un rol important pentru ca să pot continua să cred în România, în destinul ei. Contemporanul. Ideea Europeană are clasă, distincţie, eleganţă, calităţi din ce în ce mai rare în România intelectuală de astăzi. Iar alianţa între un mare scriitor – Nicolae Breban – şi o revistă importantă este o formulă ideală de eficacitate şi persistenţă în timp.
La a douazecea aniversare a revistei, exclam, „pioniereşte”, tot înainte! şi, bineînţeles, la mulţi ani!”
Iulian Boldea: Revista Contemporanul. Ideea europeană, de pildă, este o publicaţie de cultură care şi-a dovedit, în timp, prestigiul şi autoritatea, prin numerele sale dense, prin ţinuta elevată, prin rolul asumat în ansamblul peisajului literar românesc. Nume importante ale culturii româneşti contemporane au publicat în paginile revistei, conferindu-i acesteia pregnanţă şi prestanţă publicistică. După cum revista a contribuit, în egală masură, la lansarea multor scriitori de talent, care s-au afirmat în coloanele ei.
Marian Victor Buciu: Din cei 20 de ani ai Contemporanului înnoit pe linia Ideii europene, i-am fost colaborator aproape un deceniu şi jumatate. De va binevoi, promit să-i fiu in continuare. E revista care, mai mult decât celelalte, mi-a mediat, la propriu, expresia. Iar pentru mine acest fapt rămâne vital.
Leo Butnaru: În primul rând, cred că revista Contemporanul. Ideea Europeană va fi printre cele care va face faţă crizei. Îi urez din tot sufletul aceasta, pentru mine ea rămânând în continuare printre publicaţiile de cultură care, de ani şi ani, îmi menţin interesul atît ca cititor, cît şi ca autor. Sunt sigur că plăsmuitorii acestei reviste de acuprindere panromâneasca, inclusiv basarabeană, vor fi şi de la criza înainte, precum spuneau anticii, apud vexilia – sub (aceleaşi) flamuri: ale literaturii, ale culturii, ale spiritului superior. Sursum corda!
Irina Ciobotaru: În Contemporanul am descoperit imaginea necosmetizată, de o sinceritate frustă, a unui scriitor pentru care fractura dintre epoci nu a însemnat şi o ruptură a sinelui, pentru care diferenţele dintre portretul intim-personal şi cel exterior-social nu şi-au aflat vreodată rostul. Mă refer la Nicolae Breban. Apoi, Contemporanul şi Aura Christi sunt legătura mea (profesoară într-o paşnică, nordică urbe) cu lumea culturală vie, activă, dinamică, uluitor şi paradoxal perseverenţa în a descoperi şi a crea frumosul. Nădăjduiesc că voi citi Contemporanul şi dupa ce această criză îşi va da obstescul sfârşit… Nădăjduiesc că valorile se vor aseza în ierarhii vindecate de anormalitate…
Mariana Criş: Pentru mine revista Contemporanul. Ideea Europeană este lectura mea lunară obligatorie. Am nevoie de gândurile lui Nicolae Balotă, privind literatura universală, de articolele lui Ion Ianoşi, de cronicile Irinei Petraş, ale lui Razvan Voncu, de interviurile şi eseurile Aurei Christi, de editorialele lui Nicolae Breban. Este un miracol cum puteţi, lună de lună, să-mi aduceţi bucuria.
Vasile Dan: Cei mai mulţi redactori-şefi, unii fondatori ai propriilor publicaţii, sunt nişte eroi ai zilelor noastre. Sunt cei de la Apostrof, Euphorion, Timpul, Poesis şi, dacă îmi îngăduiţi, de la Arca. Fireşte, în primul rând de la Contemporanul. Ideea Europeană care are drept spiritus rector o mare valoare a literaturii române, un clasic în viaţă, un stâlp de rezistenţă al literaturii române, Nicolae Breban. La mulţi ani, Contemporanul!
Crişu Dascălu: În aceste timpuri de restrişte, revistele şi editurile sunt constrânse să abdice tot mai mult de la scopurile lor fireşti, spre a-şi asuma rolul, extrem de important, de a rămâne simboluri ale rezistenţei, precum oaze tot mai rare dintr-o sahara în nesfârşită expansiune.
Contemporanul. Ideea europeană este un asemenea refugiu, în care se mai poate respira, un asemenea spaţiu, în care se mai poate spera.
Virgil Diaconu: Revista Contemporanul este şi ea în viaţă şi reuşeşte să îşi menţină coloana vertebrală şi profesionalismul. Îi doresc viaţă lungă.
Dana Duma: Despre locul revistei Contemporanul. Ideea Europeană în viaţa mea, aş spune că înseamnă în primul rând sentimentul apartenenţei la „clanul Conte”, un fel de mândrie de minoritar care simte că poartă un fel de emblemă de nobleţe într-o lume „majoritară” care acceptă fundamentalismul divertismentului şi al pragmatismul vulgar.
Aura Christi: „Din cei douăzeci de ani, de circa şaptesprezece lucrez la Contemporanul. Ideea Europeană, una dintre puţinele instituţii culturale din România de azi, care rezistă – ceea ce nu este nici pe departe lesne de trecut cu vederea. Asist, prin urmare – martor de o luciditate vie, casantă, aidoma altor colaboratori apropiaţi ai publicaţiei noastre – la istoria postdecembristă a acestei prestigioase „foi” de cultură, politică şi ştiinţă. De fapt, noi, cei din tribul Conte – după cum spunem cu toţii grupului de la Contemporanul. Ideea Europeană – politică propriu-zisă nu facem, cu o excepţie: nu ne este străină politica valorii sau, ca să mă autocitez – „Mă citez, mi se face ruşine”; mă apropii un pic de Cioran – ne este familiară dictatura valorii. Nu facem parte, după cum se ştie, din nici un partid; apropiaţii noştri ştiu că suntem „înregimentaţi” în „trupele” de elită ancorate în perimetrul literaturii. Acest lucru de bună seamă se plăteşte; răstimp de douăzeci de ani am fost omişi, tăiaţi de pe diferite liste întocmite de unii iluştri colegi, comentatori ferm convinşi că lumea literară a început şi se va încheia cu augusta lor persoană. Libertatea de a fi tu însuţi, de a refuza angajamentul de ordin politic. Am învăţat foarte multe la Conte. Am învăţat fidelitatea faţă de drumul meu de litere. Fidelitatea faţă de tine însuţi. Neangajarea. Ce înseamnă Vocaţia literară; da, Vocaţia cu „V” mare. (Ştiu că sunt patetică; patetismul însă este câteodată o formă a exactităţii, un mesager al destinului.) Ce înseamnă spirit de echipă. Am învăţat să-mi asum singurătatea, căci – de la Rilke citire – lucrurile mari în singurătate se fac. Din dorinţa de a construi o instituţie temeinică, de a-i spori prestigiul greu de neglijat şi…, da, din singurătate, dintr-o stranie foame de destin, foame de prietenie – da, eu sunt un individ de litere lacom, lacom de prietenie, de lectură, de scris – i-am invitat în paginile revistei, în grupul nostru, pe Ion şi Janina Ianoşi, pe Nicolae Balotă, pe Ştefan Borbely. Am adus în paginile Conte tineri talentaţi cum sunt, bunăoara, Constantina Buleu, Adriana Teodorescu, Irina Ciobotaru, Florin Oprescu, Bogdan Mihai Dascălu.
Aş putea vorbi îndelung despre laboratorul Conte, despre labirinturile prin care ajung – inclusiv dată fiind atitudinea de o ostilitate impardonabilă a statului român faţă de vechile instituţii culturale de mai bine de un secol. Apropo, tot aici, la Conte, am descoperit că sunt un luptător. Cu toţii ştiţi că revista noastră a lansat, în 2006, un Apel pentru salvarea culturii române vii, semnat de circa 900 de personalităţi din întreaga lume. Această revistă există, indubitabil, datorită unui cerc de prieteni, datorită unui cerc de vechi colaboratori, care, iată, se menţin de circa douăzeci de ani. Este o revistă căreia, spuneam şi alte dăţi, îi datorez foarte mult; este o revistă care m-a lansat, pe mine, aşa cum i-a lansat, cu circa două decenii în urmă, pe Octavian Soviany şi pe Victor Scoradeţ. Sunt foarte legată de ea, atât de legată încât cred că face parte din destinul meu de scriitor. Din destinul nostru, de constructori de instituţii culturale. Din dorinţa de a menţine Conte în viaţă, am înfiinţat alte instituţii culturale: Fundaţia Culturală Ideea Europeană, Editura Ideea Europeană – editură greu de expediat în doi timpi şi trei mişcări din actualul peisaj de litere. Am publicat circa 250 de cărţi. Iar revista a ajuns – în seria acad. Nicolae Breban – la numărul 900. În douăzeci de ani, iată, am publicat 900 de numere. Ultimele două numere sunt atipice. Acum câţiva ani, revista Contemporanul. Ideea Europeană a făcut o anchetă, La ce bun reviste literare în vremuri de tranziţie? În 2009, iată – sărbătorind aniversarea a 20 de ani de la lansarea, în primăvara anului 1990, de către acad. Nicolae Breban a seriei noi a revistei Contemporanul (înfiinţată în 1881), serie intitulată de autorul Buneivestiri – Contemporanul. Ideea Europeană – noi, membrii echipei, ai tribului Ideea Europeană, care facem lună de lună revista, noi, cei care am editat circa 250 de cărţi sub siglele Editurilor Ideea Europeană şi, respectiv, EuroPress Group, ne punem aceeaşi întrebare, uşor reformulată: La ce bun reviste literare în vremuri de criză? Apoi, ne punem altă întrebare: La ce bun edituri în vremuri de criză? De bună seamă, domeniul care suferă cel mai mult în aceste vremuri tulburi, de criză reală, despre care unii miliardari susţin că sunt pline de oportunităţi, este cultura, da, cultura română vie; e ştiut faptul că – şi în aceste circumstanţe – o bună parte din penibilul, incalificabilul buget – atenţie, de 0,19 % – alocat culturii române revine patrimoniului… Cultura română vie, literatura română, nefiind deloc – excepţiile, helas, confirmă regula – protejate, sprijinite. Prin comparaţie, Franţa, de pildă, şi-a protejat cultura de taifunul crizei înainte ca acesta să ajungă pe malurile Senei… La fel au procedat şi alte state civilizate, cu o cultură, spre deosebire de cea română, cunoscută în lume. Cum credeţi – mă întrebam formulând întrebările pentru ancheta din 2009 – că îşi vor reveni revistele de cultură, editurile din şocul crizei? Ce reprezintă revistele, editurile în România europeană a anului 2009? Ce loc îi revine în viaţa dvs. revistei Contemporanul. Ideea Europeana? Spre surpriza mea, am primit circa 60 de răspunsuri. Vă mulţumesc, nu m-am aşteptat. Este darul acestei aniversari. Mulţumesc. Nu sunt răspunsuri encomiastice, nici pe departe. Sunt abordate câteva teme extrem de problematice, de… dilematice. Sper ca Ideea Europeana, anul viitor, va publica într-un volum aceste răspunsuri rotunde, coltoase, crispante nu rareori.
Directorul revistei Contemporanul. Ideea europeană, care a creat-o în formula pe care o vedeţi astăzi, este, dupa cum bine ştiţi, domnul academician Nicolae Breban. În iunie 1993 am devenit colaborator al revistei Contemporanul. Ideea Europeană. În septembrie 2001, romancierul Breban mi-a spus: „Tu vei face revista”. L-am privit stupefiată oarecum atunci şi, ţin minte că l-am intrebat: „Eu?!” Conte apărea saptamanal atunci. Mă îndoiam că voi fi in stare, mă îndoiam că voi rezista. Mă îndoiesc şi acum, în ciuda aparenţei arogante, care e o vacantă a orgoliului. Vă mulţumesc că mă suportaţi.”
Nicolae Breban: „Contemporanul, spre uimirea mea, iată, a durat 20 de ani. Am făcut revista, în primii ani, cu un grup de tineri cu care îmi petreceam după-amiezile înainte, sub Ceauşescu, prin diverse pivniţe muzicale, cu Nichita Stănescu – un amic de-al meu, probabil că vă amintiţi de el, pentru că la ora asta nimeni nu mai prea vorbeşte de marele poet, nimeni dintre cei care reprezintă instituţiile oficiale, vreau să zic (i-am dat la o parte cu o brutalitate şi o nonşalanţă rară pe marii creatori de după al doilea război: Preda, Nichita, Dimov, Doinaş şi alţii), cu câţiva băieţi tineri, aşadar, am făcut, la începuturi, revista: cu graficianul Mircia Dumitrescu (care de curând a publicat Caietele lui Eminescu, sub auspiciile Academiei Române), artist plastic preluat din atelierul lui Nichita Stănescu. Mircia stătea într-un colţ, în apartamentul lui Nichita, atunci când l-am cunoscut; şi eu l-am preluat dupa ce a plecat Nichita… La începuturile revistei, alături de mine au fost tinerii Groşan, Traian T. Coşovei, Frăţilă (care a cantat mult pe versurile lui Nichita şi ale lui Bacovia). Sigur, era o echipa puţin improvizată, cu câţiva dintre colaboratorii vechi. Pe foarte puţini i-am pastrat din cei vechi: domnul Căliman, care este aici, Dana Duma, la fel. Mai sunt vreo doi colaboratori din echipa veche care au rămas, pentru ca o mare parte era revoltată contra mea şi a ministrului Pleşu, era nemulţmumită că luam noi revista asta care trebuia privatizată; o parte dintre cei „vechi” ne-a dat şi în judecată. Au mers, săracii, vreo câteva luni, la tribunal, scandalizaţi de faptul că eu m-am aliat cu ministrul şi am luat revista. Unii colaboratori vechi mi-au propus să merg cu ei. Eu am refuzat însă; mă opresc la jumătatea Revoluţiei şi, dacă un prieten al meu e ministru, eu nu ma desolidarizez de el.
Ei bine, sigur că unii s-au revoltat: dl Manolescu s-a revoltat că am luat revista Contemporanul. M-a mirat. I-am explicat atunci, în ’90, că am părăsit cu durere în suflet România literară sub dictatură, când am condus-o. Eram doar de un an redactor-şef al României literare şi mi-am dat demisia la Paris, în Le Monde, ca să dau un semnal contra începutului dictaturii lui Ceauşescu, în ’71, după Tezele din Iulie. Şi-atunci, am părăsit-o cu durere în suflet, pentru că abia pregătisem noul format al revistei, adunasem colaboratorii mei. Îl numisem pe Nichita primul meu adjunct, post în care a şi murit, de altfel. Aveam colaboratori de marca: Noica – prima rubrică a lui Noica! – Matei Călinescu, Balotă şi multă lume bună. În ’90, m-am bucurat, întorcându-mă în România, că pot să fac din nou o revistă de cultură. Deşi nu e un talent al meu sa fac reviste… Talentul meu, dacă îl am, e să scriu romane, şi asta îmi şi place până în ziua de azi. Şi-acum câteva săptămâni, am început un roman; sunt abia la pagina doua sute… [Rasete – n. ed] Da, e o manie care sper că mă va însoţi pănă la sfârşit, cum zice Oscar Wilde: „Singura scuză a unui viciu e să-l admiri până la sfârşit”. Eu o fac. Am norocul să-mi admir acest „viciu”, care probabil că e ceva mai pedepsit decât viciul lecturii.
Am dat revista pe mâna unor tineri; primul redactor-şef, în primii şase ani, a fost dl Florin Sicoe, optzecist (cum se zice astăzi), care scrisese un roman înainte de Revoluţie. După Florin Sicoe i-am predat-o lui Cătălin Ţîrlea, care scrisese un roman interesant (şi care acum se îneacă în diplomaţia română, undeva, prin Suedia). După aceea, Aurei Christi, venită de la Chişinău, pe care am format-o şi am ajutat-o în cariera ei de poet; la ora asta, Aura Christi este unul dintre cei mai buni, cei mai interesanţi şi mai profunzi poeţi contemporani, cred eu; şi mă pricep la poezie, fiindcă în tinereţe am trăit lângă mari poeţi. Deci, aceştia au fost cei trei redactori-şefi. Revista a avut şi căderi, bineînteles; au fost şi valuri nefaste, am fost daţi afară de Ministerul Culturii, de talentatul actor, pe care eu l-am dus în selecţia oficială la Cannes, dl Ion Caramitru, care profitând de lipsa mea din Bucureşti, ne-a transformat publicaţia în „persoană juridică”. Adică a trebuit să începem să plătim chirie; noi plăteam chirie pe jumatate de etaj, acolo, la Contemporanul, ca şi cum făceam mezeluri sau vindeam brânzeturi sau Extasy… Vă reamintesc că România literară, un organ similar (Contemporanul era organul de frunte al Ministerului Culturii, iar organul similar al Uniunii Scriitorilor este România literară), nu plăteşte chirie, stă în câteva camere acolo, la Casa Vernescu. Într-adevar, eu am preferat să nu plătesc chirie, aşa încât s-au acumulat câteva miliarde de lei vechi datorii; am procedat aşa ca să public în continuare revista. După aceea am fost scoşi de acolo, din Casa Presei. Cineva, care era primar atunci la Bucureşti, Traian Basescu se numeşte, ne-a dat un sediu. Iar acum suntem într-un alt sediu.”
Magda Ursache: „Postsocialist, am ricanat când Conte şi-a modificat titlul: o revistă cu două nume? Pe urmă, i-am dat dreptate directorului. Ideea europeană, Bucureşti, 25 iunie 1919 – 1 iulie 1928 a fost săptămânal, apoi lunar, fondat de C. Rădulescu-Motru, care şi-a analizat neamul cu iubirea constructivă. În septembrie 2006, după Apel pentru salvarea culturii române (redirecţionat în van spre Boc, în 2009), am început să iubesc o revista ascultând de regula celor 3 R: respect de sine, respect pentru celălalt, responsabilitate în evaluare. Când paradigma de/des face ravagii în papirosferă (de-construcţie, de-structurare, de-plasare, de-turnare, des-fiinţare, dez-interes), la Conte criteriile de valorizare sunt ferme, sita selectivă e severă. În paginile Contemporanului funcţionează cenzura profesională, singura cenzură pe care o respect; hârtia Conte nu suportă orice. „Contemporanii” ştiu bine că adevarata libertate a cuvântului nu înseamna mistocanie, atac la precursori; Conte nu-şi ignoră înaintaşii, cum o fac violent nihiliştii fără modele, care se cred statui de la debut; la Conte nu scriu critici experţi în valoare adaugată, pentru că revista ţine încă la rolul sanificant al criticii de întâmpinare, cum au făcut-o, la vremea lor, Maiorescu-Lovinescu-Călinescu-Manolescu-Simion. Şi o astfel de publicaţie centenară, din 1881, a fost rasă de la subvenţii!
„Revistele sunt semnul sănătăţii unei societăţi, a unei culturi”, nota Radu Voinescu, redactor şef la Diagonale buzoiene. Semn rău, dacă sunt prea multe revistuici de încropeală şi de gaşcă. Conte poartă „urme groase de labe literare”, griffa Breban, griffa Balotă, griffa Ciocârlie, griffa Basarab Nicolescu, ei înşişi premii pentru cititorii lor. Consecvenţă şi rezistenţă, cinste şi gramatică, iată formula Conte, după dioptriile mele. O revista fără Partid politic ori partidă.
Ce-ar mai fi de adăugat? Am participat la multe premieri. Cel mai scurt discurs pe care l-am auzit a fost al unui iaşiot care a ridicat diploma primită şi a intonat un „E!”. Altul, hilar lucru, ca-n Yashington, a felicitat juriul că s-a „orientat” bine desemnându-l. Eu aş spune că orice premiu (când nu dezbină definitiv) nedreptăţeşte pe cineva. Mulţi „contemporani” l-ar fi putut lua în locul meu. Nu pot decât sa-mi cer scuze faţă de ceilalţi, pe care-i respect citindu-i. Lecturi complice, cum spune Aura Christi. Şi le numesc pe cele doua Irine, Petraş şi Ciobotaru, pe Dana Duma, pe Maria-Ana Tupan, Doina Ruşti, Mariana Criş, Lucia Dărămuş (întai doamnele!), pe Ştefan Borbely, Răzvan Voncu, Marian Victor Buciu, Paul Aretzu, pe toţi cei care se împotrivesc lui „homo economicus, fără cultură” (l-am citat pe Basarab Nicolescu). Strig acum… poate mă aude cineva, că Ecleziastul, şi-mi asum patosul revoltei faţă de o posibilă Sahara absent-culturală, sec-culturală. Şi natura negat, facit indignatio versum.”