Expresie vitalistă a tăcerii voluntare, poezia lui Louise Glück inaugurează materia din contur şi somează gândul din spaţiul alb, din vidul în care se mărturisesc omisiunile ideale şi scăpările intenţionate…
Taman când scenariul din Complotul împotriva Americii de Philip Roth pare a deveni realitate, juriul suedez onorează o scriitoare americană. Nădejdea că lumea dezvrăjită s‑ar însenina prin poezie? Nu cred că vestea proaspetei nobelizate a deturnat mediile inflamate de problemele zilei. După cum puţin probabil era ca poezia lui Louise Glück să provoace seisme în mediile literare. Deşi cariera ei a depăşit jumătate de secol! În România e cvasinecunoscută. N‑a prins în solul poeţilor noştri, fertilizat până la deşertificare cu poezia excentrică a neoexpresionistelor. Fireşte că lucrurile trebuie că nu stau diferit în alte ţări. Însă, pentru cunoscători, ea a fost mereu un reper; nu de prim‑plan, căci, deşi decorată cu toate premiile celebre, modestia ei şi stilul de viaţă i‑au asigurat discreţia necesară.
Totul începe la 13 ani, când, anorexică şi introvertită, adolescenta încheie prima carte de poezie, ocolind vocaţia prin teatru şi actorie, pentru a reveni la prima dragoste – meseria de dascăl, căreia i se dăruieşte cu rară pasiune. Fascinaţia debutează odată cu sunetul poeziei. Blindată lăuntric, ea absoarbe astfel materialul poetic, recuperând interioritatea răvăşită de tragediile din familie. Visează să fie un suflet descătuşat de trup, iar când realizează că autoscopia n‑are nimic autodistructiv, ea presimte poezia întrupată ca binecuvântare şi eliberare. „Curajoşii sunt răbdători” – spune ea –, ei fiind totodată „preoţii răsăritului/ lei pe metereze”. Virtutea răbdării şi un soi de autocontrol lucid ajută nu doar pedagogiei, cât unui mecanism al destinului (poeta preferă să se
mute în Vermont, unde ajunge la un colocviu, iar locul i se pare al ei, dintotdeauna). Pe de altă parte, vocaţia pedagogică i‑a adus şi satisfacţii; laolaltă cu ucenicii‑poeţi, ea crea transferuri lirice prin dialog maieutic, proces din care ea însăşi iese transfigurată.
În orice caz, interpreţii poeziei au situat‑o în zone de confluenţă dintre ecofeminism, psihofeminism şi un bogat teritoriu al experienţei feminităţii. Aş spune că se identifică frecvent în lirica ei o copleşitoare simultaneitate a feminităţilor. Ca într‑o matrioşkă de euri ale feminităţii: bunica, mama, fiica, amanta, copila nenăscută, toate înlănţuite în perspective pre‑simbolice. Ca şi cum dialogul pre‑naşterii cu urmaşele evocă o foame spirituală de negăsit altundeva decât în Femeia totală. Ceva asemănător cu aglomerările eurilor din tablourile lui Klimt.
Cu toate acestea, scriitoarea respinge eticheta de feministă. Dimpotrivă, de la bun început, ea gândeşte critic limbajul poeziei – uneori, ca un critic de sistem – remarcându‑se prin eseuri memorabile. Cine citeşte cu atenţie analizele de mici dimensiuni, precum Against Sincerity, observă cum, interpretând, ea dezvăluie o bună parte din propriul program, ce presupune şi dialectica modelelor. Mărturisesc că n‑am rezonat cu ideile ei despre asocierea adevărului cu teroarea în poezie, nici cu identificările eurilor din poezie. Prea puţin spre deloc aminteşte poeţii francezi şi exclusivist pe anglo‑americani.
Două momente biografice delimitează bornele evoluţiei interioare din poezia ei: moartea surorii şi revelaţia că despărţirea de tirania trupului o avantajează (creator şi uman). Când spune, de pildă, „pământul mă înfrânge”, versul reclamă dubla situare, înspre moartea din familie şi în trupul‑pământ. În acelaşi timp, eliberarea se insinuează natural: „Trupul meu se întinde ca o lacrimă pe hârtie” – iată un vers cât un crez! Simplitatea memorabilă a analogiilor din poezia lui Louise Glück este un amestec imprevizibil de Whitman şi Rilke, în care vibrează candoarea epică a lui Berryman.
Desfăcând versurile ei elaborate, pregătite tactic de introduceri aparent banale, vom descoperi serii de nuclee simbolice cu forţă metaforizantă; când aţipeşte în maşină, poeta ridică miza: ea ar fi „adormită ca îngerii în cimitirele nisipoase”… După cum se poate observa numai din câteva versuri, poeta caută imaginile de forţă. Vizionarismul lui Louise Glück are mereu rădăcini într‑un fel de radicalitate temperată. Ea face din discursul onest un sistem de semne, aş zice, obligatoriu pentru decantarea personalităţii din poezie. Remarcabilă îmi pare şi persuasiunea ei pentru „limitările contagioase” – cum sunt distincţiile dintre teamă şi prilej sau cele despre adevăr ca inimă a poeziei.
Daţi‑mi voie să mă întorc la filoanele traumatizante. Ele generează ceea ce ea numeşte viaţa nouă. Care se transferă prin canale mitice şi reinterpretări inedite. În poezia ei revin întotdeauna, într‑o formă sau alta, ca un soi de travesti traumatic, stadiile feminităţii; din ele nu lipsesc amestecul anecdotic şi cel organic, nici banalul cu abstractizări parodice. Aşa încât anotimpurile interferează cu ingredientele din bucătăria mamei, într‑un spectacol al resorbirii miraculoase. Deşi orficul ţâşneşte de pretutindeni, poeta lasă impresia că e gata oricând să renunţe la starea sublimă, să‑şi reprime extazul banal şi să se scufunde în tăcere. Cum se întâmplă în poemele din Vita Nova, când decide să ignore sunetele naturii; viziunea nu se poate proiecta decât scindată, ca o dez‑însoţire, nu neapărat o trădare: „Eram tânără. Însoţeam/ metroul cu volumaşul meu/ ca să mă apăr de/ lumea neschimbată? Nu eşti singură, rosti poemul,/ în tunelul întunecat” (Averno, 4). Ecourile timpurii ale trupului străin de raţiune se topesc în imaginarul culturii iudaice, magmatice. Totul începe – mărturiseşte în acelaşi volum – în „anumite copile”: „Teama de moarte, sub chipul ei/ dăruit înfometării/ pentru că trupul femeii/ e un mormânt ce se mulţumeşte/ cu orice. (…) Simţeam/ ce simt acum, alăturând cuvintele – /E aceeaşi nevoie de perfecţiune,/ faţă de care moartea pare un simplu produs de duzină” (The Deviation/ Abaterea).
Expresie vitalistă a tăcerii voluntare, poezia lui Louise Glück inaugurează materia din contur şi somează gândul din spaţiul alb, din vidul în care se mărturisesc omisiunile ideale şi scăpările intenţionate. Ia naştere astfel un concert livresc al afirmării dereglărilor esenţiale. Confesiunea organizează scenarii ale desprinderii de încremenire, prin lansarea într‑o cultivată abisalitate.
Refuzând sensul terapeutic al scrisului, dar îmbrăţişând disciplinarea depresiei – un act pragmatic, zice poeta, nu unul moral – de vreme ce unica posibilitate (avantajoasă) a suferinţei este să‑ţi dăruieşti înlăuntrul. Poetica Louisei Glück înseamnă a da sens răspărului, a califica partea nevăzută a răspunsului refuzat de toţi. A favoriza secundarul din răspunsurile înalte. În Adult Grief, se înscenează, aproape aforistic, memorialul unei suferinţe fără antidot (pentru că adultul n‑are încotro şi trebuie să‑şi confrunte temerile): „Îndeajuns de nesăbuit cât să iubeşti numai un loc,/ acum eşti un om al străzii, un orfan/ din înşiruirea de adăposturi./ Nu te‑ai pregătit suficient./ Înaintea ochilor tăi, doi indivizi îmbătrâneau./ Ţi‑aş fi putut spune că se apropiau două morţi. /Niciun părinte n‑a fost vreodată/ ţinut în viaţă de iubirea copilului”. Poemul se încheie, ca multe altele, în cheie oraculară: ca să creşti, fie şi ca un lichen pe mormânt, „trebuie să‑ţi permiţi să distrugi totul”.
Mica apocalipsă din poezia Louisei Glück este întreţinută de alteritate. Cred că cea din urmă funcţionează pentru poezia ei asemenea unui spaţiu tranziţional, cum spune Durand lui „Totdeauna” (responsabil cu „intensitatea clipei”). Memoria alterităţii din poezia lui Louise Glück este o sumă a fervorilor; ele sunt alimentate de traumele din familie – un fel de climat hibernal –, de religie şi mitologie. Irealitatea concretului se petrece în note de introspecţie ludică, vibrând într‑o fiinţă proaspătă, trezită într‑o stranie supravieţuire: „Nu‑s de încredere. Pentru că o rană a inimii/ este totodată una a minţii” (The Untrustworthy Speaker /Vorbitorul îndoielnic). Poezia saturniană, cu alte cuvinte, în care fiinţa compromisă în propria minte („invizibilă şi periculoasă”) găseşte în ceilalţi pacienţi ai luptei interioare nişte „mincinoşi care trebuie luaţi în seamă pentru adevăr”. În acelaşi timp, revelaţia condiţiei de transparenţă socială are şi beneficii: „N‑aveam nimic/ şi totuşi mă transformam/ ca un costum, amorţeala mea/ dispăruse. Apoi/ năvăli foamea” (Mutable Earth/ Pământul mobil”).
Amestecând biografismul cu trama iudaic‑mitologică, executând înşurubări arhetipale, Louise Glück inaugurează mereu o fiinţă străpunsă de venele pline cu cerneală, aşa cum vocea, vizionarismul şi experimentul senzorial‑livresc atestă, aş zice, o triplă maternitate: traumatică, arhetipală şi viscerală.
Când translaţiile acestei provocatoare unităţi se realizează, poezia ei interoghează totul din perspective neaşteptate. („În familia noastră, toţi iubesc florile./ de aceea mormintele sunt aşa ciudate”) De la spectacolul mic, al naturii, la cel grandios, al traumei vindecătoare, Louise Glück încalcă poruncile ca Psyche: priveşte ceea ce nimeni nu mai vede.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar
Marius Miheţ
