Scriu pentru că nu pot altfel, din responsabilitate faţă de mine însumi şi de plăcere. Nu am vocaţie de pui de cuc, nimerit într‑un cuib care nu‑mi aparţine, dar sunt suficient de lucid să recunosc că alţii nu se pot desprinde de obstinaţia de a mă considera ca atare, străin de cultura în care m‑am format, neîncetând să mi‑o tot spună. M‑am cam săturat să citesc cronicari care, după douăzeci volume de critică şi eseu presărate de‑a lungul a peste patruzeci de ani de activitate literară, continuă să se mire că există o nepotrivire între numele pe care mi l‑am păstrat şi limba culturii în care mă manifest, ceea ce înseamnă, deduc ei, că lucrurile nu sunt tocmai curate. Am povestit în vreo două rânduri întâmplarea mea telefonică preferată, legată de un „monstru sacru” al literaturii noastre de azi, care m‑a sunat pe nepusă‑masă (nu vorbisem şi nu ne întâlnisem niciodată înainte) ca să se intereseze de identitatea traducătorului cu care lucrez şi să‑l felicite pentru bravurile sale stilistice. Adrian Marino, de care am fost apropiat, s‑a blocat definitiv în formula „transetnicului”, dincolo de care nu a putut trece. Alţii n‑au ajuns nici până acolo; nu le poţi avea pe toate, chiar dacă te străduieşti.
Statutul de intrus privit pe sub sprâncene a avut însă, în cazul meu, şi avantajele sale, fiindcă mi‑a îngăduit să iau distanţă şi să mă uit la spectacolul din jur cu un zâmbet senin, strecurat în colţul gurii. De pornit, în adolescenţa mea pre‑echinoxistă, am făcut‑o la fel, ştiind că, din cauza stereotipiilor adânc întipărite în prejudecăţile celor ce mă înconjoară, trebuie să‑mi abordez cariera din perspectiva omului care îşi rezervă mereu planul secund al scenei. Viaţa m‑a obligat, în câteva rânduri fără ieşire, să fac pasul nedorit înainte, fiind admonestat pe loc de nuleiuşa socială numită numerus clausus. M‑am ţinut, aşadar, în spatele reflectoarelor, dobândind în acest fel o libertate pe care lupta pentru privilegii sau funcţii mi‑ar fi atrofiat‑o. Scrisul meu se hrăneşte din disponibilitatea pentru ariergardă şi nu doresc altceva decât să fiu lăsat în pace, să ridic turnuri de cărţi în jurul meu şi să le savurez pe îndelete. Am avut un câine care stătea mereu alături de mine, cu burta pe carte. Cred că înţelegea instinctiv ce se petrece, mai nuanţat chiar decât bipezii care mă evaluau placid, punând etichetele cele mai aiuritoare. Între altele, căţelul respectiv m‑a
ajutat să nu devin nevrotic; dacă aş fi lăsat asta pe mâna semenilor mei, cred că deveneam neurastenic.
De felul meu sunt un senzorial răspopit, atras de utopia voluptăţilor livreşti rafinate. Sunt în stare să stau două săptămâni să înţeleg care e rolul prăjiturilor în opera lui Thomas Mann, şi cel puţin cinci pentru a pricepe de ce îi plăcea atât de mult lui Umberto Eco ceaţa. Am hotărât că mă pot strecura şi eu în lumea savuroasă a eseului după ce i‑am descoperit pe tematişti. Are Jean‑Pierre Richard un eseu zâmbitor, construit exclusiv din paradoxuri scânteietoare, care porneşte de la o prezumţie pe care toţi cei care 
au capul pe umeri o contestă, şi anume că Baudelaire a avut structura unui om fericit. Strict logic, ipoteza reprezintă un scurtcircuit mental tipic, vecin cu întâlnirea dintre o umbrelă şi o maşină de cusut pe o masă de operaţie, invocată de Lautréamont, sau cu hotărârea patafizicienilor de a‑şi alege un Mare Maestru în persoana înţeleaptă a unui crocodil. Realul, ca atare, e doar deprimant; devine însă interesant prin insolitare.
Mi‑l pot imagina pe Jean‑Pierre Richard jubilând la fiecare nou detaliu pe care‑l propunea, întrucât, în ultimă instanţă, menirea eseistului este aceea de a crea sinteze bizare, prin intermediul cărora marginile cenuşii ale verosimilului sunt dinamitate. Complicitatea cu Jean‑Pierre Richard a devenit, în timp, utopia mea se
cretă, pe care a cenzurat‑o parţial doar disciplina riguroasă a studiilor academice. Mă trezesc însă şi acolo că scap frâiele din mână în direcţia unor speculaţii atent controlate, răsplata venind, de regulă, sub forma mustrărilor încruntate transmise de către ascultători sau cititori, semn că, indiferent de ce ar crede puriştii sau vestalele corectitudinii academice, există în fiecare dintre noi o „paradigmă feminină a auditoriului” (Liiceanu dixit), eseul nefăcând decât s‑o activeze într‑o direcţie eretică, voluptuoasă.
Nu scriu cu gândul la ce vor spune criticii despre aproximaţiile mele, dar sufăr ca un căţeluş nemângâiat atunci când – şi cam aceasta este regula… – nu mă comentează. Mi s‑a remarcat, totuşi, apetenţa pentru erudiţie, pentru ludic şi pentru livresc, unii au observat că citesc anormal de multe cărţi înainte de a pune primul cuvânt pe ecranul computerului, că nu scriu nici o cronică fără să fi parcurs în prealabil, de câteva ori, cartea despre care urmează să mă pronunţ (cel mai adesea descriptiv, cu empatie), dar ceea ce aş fi dorit să se precizeze – mai ales în privinţa Civilizaţiilor de sticlă şi a câtorva eseuri de pionierat tematic pe ansamblul „comerţului” de idei din spaţiul autohton – este faptul că volumele mele comunică concatenant între ele, schiţând, pe măsura realizării lor, o reţea subtilă de microsinteze aflate în stadiul eternizat de w
orks in progress. Unele dintre acestea sunt reluate apoi, redimensionate pentru a deveni cărţi tematice autonome, pe când altele sunt – nemeritat, poate – abandonate. De fascinat, pe mine mă fascinează acestea din urmă.
Ajuns la vârsta primei senectuţi selective, descopăr că n‑am făcut altceva de ani buni decât să mă tot prind din urmă, sperând că va veni un timp în care voi avea suficient răgaz să strâng la un loc toate aceste reziduuri. Acum, mă îndoiesc că voi mai putea, ceea ce mă duce la gândul, la constatarea că am devenit un constructor în jurul căruia rămân presărate o mulţime de edificii gata ruinate, lăsate în paragină înainte de a fi fost finalizate.
Îi e dat oricărui creator să descopere, de‑a lungul deambulărilor sale, una sau mai multe imagini identitare. Câteva dintre acestea au pregnanţa unor relevaţii. Îmi amintesc că, lucrând la o microsinteză despre grădini, am fost fascinat timp de mai multe săptămâni de follies, ajungând să le caut, pe Internet, de‑a lungul şi de‑a latul întregii Marii Britanii. The folly este un accesoriu arhitectural gratuit, lipsit de relevanţă practică imediată, plantat în colţul unei grădini englezeşti cu rolul de a insera o „poantă”, de a genera un efect estetic anacronic, cauzat de o discrepanţă. Multe dintre ele sunt parodic‑gotice, dar regula de bază este aceea de a plasa o ruină niciodată finalizată pe linia de fugă a unui gazon perfect ireal, de care numai englezii sunt în stare.
Nu cred că e cazul să uit de mine însumi acum şi să încep să glosez pe marginea multiplelor semnificaţii pe care inserţia aceasta artificială le înmagazinează, fiind suficient să spunem, cu titlu de
informaţie sumară, că ele se adună evantai în metafora timpului care se scurge, în ecuaţia jucăuşă a extincţiei. Cred că, dacă ar fi cu tot dinadinsul să caut o reprezentare de‑a mea în oglindă, m‑aş opri la o folly, suspendată undeva la lizierea unei culturi pentru care am rămas un intrus considerat prezumţios, de‑a pururi neîmplinit şi inexplicabil.
N‑aş putea să închei, totuşi, rândurile de faţă înainte de a vă povesti – dacă tot suntem la ora confidenţelor – şi cea mai bizară experienţă pe care am avut‑o în calitate de autor, şi care n‑a făcut decât să mă ungă la inimă, fiindcă mi‑a confirmat suspiciunea că miza jocului nu o reprezintă, în ultimă instanţă, înfrângerea Timpului prin orgoliul unui nume lăsat într‑o bibliotecă, ci anonimizarea. Un prieten foarte bun, inginer, cu care schimb regulat mesaje pe calea unei reţele de socializare, mi‑a trimis la un moment dat un text pe care l‑a caracterizat ca fiind „foarte mişto”, care şi lui, la rândul său, i se transmisese. I‑am răspuns pe loc că‑l ştiu, că‑l citisem. Contrariat şi neîncrezător, a întrebat de unde. Eu l‑am scris, i‑am răspuns cu vocea aproape stinsă, a fost publicat în Observator Cultural. Păi, circulă pe Internet fără numele autorului, a replicat el judicios. Am simţit, pentru prima oară în viaţa mea, o împlinire similară cu aceea a unui şaman amazonian, intrat pe covorul roşu în lucrarea câtorva antropologi occidentali reputaţi: no name, doar aura. Aici trebuie ajuns.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
