Potrivit Ioanei Pârvulescu, scrierea (Prevestirea, roman, Humanitas, 2020) a fost generată de prenumele ei „tradus” în engleză, Iona, nume biblic de bărbat. Fără niciun echivoc de gen, romanul e dedicat bărbaţilor, acelora care sunt şi taţi. Iona ben Amithai e numit după tată, Iona însemnând porumbelul. Un nume, în definitiv, purtat în numele lui Dumnezeu.
Titlul, Prevestirea, evidenţiază misiunea profetică de dinaintea Bunăvestirii. Romanciera însăşi, într‑un prolog, orientează lectura etic, eroic, existenţial, apăsând asupra curajului profetului Iona de a‑l înfrunta pe Dumnezeu şi de a învinge moartea înainte de Iisus. În acest sens (re)scrie o „poveste completă”. Nu însă şi încheiată, în vocea uneia dintre povestitoare: „Povestea a rămas în coadă de peşte, ceea ce, dragii mei, cred că e un sfârşit foarte nimerit în cazul de faţă.” În coadă de peşte, ceea ce nu înseamnă, se precizează polemic, „O poveste pescărească”, cum o numea J. Barnes, în Istoria lumii….
Neascultător, fugar, Iona trăieşte din plin timpul în care „o frică fără nume a pus stăpânire pe el”. Frica e pentru om un zeu aidoma lăcomiei şi cruzimii. Bărbăţia e mai ales curaj. Însoţitorul lui Iona, unchiul său Iacob, îl instruieşte pe Mical: „noi, bărbaţii, trebuie să fim tari, vreau să te obişnuiesc cu viaţa, încearcă să râzi de ea, ca să nu râdă ea de tine”. Râsul, moral şi vital, trece dincolo de viaţa altfel trecătoare. Iraţionalul îndrăzneţ devine proba vie. „Ştii doar că viaţa nu e raţională şi, din păcate, nici oamenii”, îi spune Izabelei una dintre povestitoare. Iona nu e, el doar devine (e transformat, metamorfozat în) prevestitor. „ – De ce, de cine ţi‑a fost frică? întrebă iarăşi căpitanul. – Să prevestesc. Mi‑e frică. La Ninive, 40 de zile până la pieire.” (De semnalat aici că Iona înţelege că „Toate metamorfozele se petrec noaptea” şi chiar că Elişa: „se transformase din copil în tânăr”.) Îi trebuie timp acestui om cumsecade, neascuns, curat, milos din fire, ca să numească un rău necunoscut întrucât e netrăit. „ – Mă duc la Ninive. Vestesc pieirea. Sunt răi. Au inimile netăiate împrejur.” N‑ar vrea nici să‑şi părăsească familia ori casa. Mama, căreia îi poartă grija vieţii şi a morţii omeneşti, n‑a născut un profet, dar un fiu ca oricare altul. Ea e mama: împotrivitoare a căii şi voii Domnului, cu atât mai acerbă cu cât cunoaşte bine toată situaţia în care îi e pus fiul. Fără
nimic diabolic, voinţa îi cere să aibă ea ultimul cuvânt. „Nu vreau să fie un ales, nu vreau să fie înghiţit de tot felul de monştri din mare şi scuipat afară, să moară şi să învie, să albească într‑o zi, nu vreau să meargă la Ninive cu prevestiri groaznice, îl vreau aici, lângă mine, să sape via, s‑o ude, s‑o culeagă, să vină acasă în fiecare seară, să‑mi văd nepoţii, şi să fie mulţi, şi el, băiatul meu, să fie om ca toţi oamenii! Să fie ultimul chip pe care să‑l văd înainte să mor!”
Iona rosteşte deloc patetic ori personal termenele de pocăinţă din postura celui care „fac(e) binele”, salvând fie şi doar pe femeia vicleană cu zeii locului, Emmita, care intuieşte că el nu e singur, nici sigur, „preocupat doar de prevestire.” Nici pe ea n‑o convinge Iona: „nu cred în prevestirea ta…”. Cum să fi crezut? Iona, primind acum mesajul pedepsitor, „Nu‑şi mai dorea decât să vadă dezastru…”, „Înţelese că asta era creaţia vieţii lui.” Care‑i dădea „un rost pe lume”, primind moartea.
Moartea e o încercare înspre potrivire. „Mama, frumoasa soţie a lui Aminthai, îi spusese că fiecare om încearcă în viaţă mai multe morţi, ca pe cingători sau pe sandale, până o nimereşte pe cea care i se potriveşte.” Iacob repetă urarea moarte bună în loc de noapte bună. Împovărat de stimularea călătoriei celor doi, se‑ntreabă: „Oare moartea cea năprasnică era dezlegarea şi însemna da?” La sfârşitul misiunii de prevestire, Iona, obosit, vrea doar să moară. Corăbierii înţeleg în felul lor comic‑recunoscător încă neîmplinita jertfă salvatoare a evreului: „Şi ne‑a salvat pe toţi! N‑a murit degeaba omu’.” Căpitanul corabiei nu‑l va uita pe Iona: „Îmi pare rău că n‑am apucat să‑i mulţumesc: dacă nu se jertfea el, eram cu toţii morţi acum, iar fetiţa mea ar fi zăcut undeva pe fundul mării.”
Naraţiunea, fără limită de cunoaştere („Mult mai târziu abia, s‑a gândit Iona că…”), e succesivă şi plurală, auzită şi condusă din secolul 21, locuit de frică şi rău, înapoi, de un lung şir de povestitoare, de după Iona: Esther, Dinah, Hulda, Rebecca, Ruth etc., până la cel care „a scris povestea la patru veacuri după moartea lui Iona”. Povestirea e păstrată numai în memorie femeilor. Cu siguranţa că „povestea lui Iona” va ajunge „crezută de toţi”, mai mult decât orice carte a Bibliei. Simultaneitatea temporală e şi ea livrescă, nu doar Biblia, între referinţe sunt şi Sade, cu Justine, Amos Oz ori J. Barnes.
Limbajul abil sau de putere e terenul de luptă al personajelor. „Zeii au o limbă ciudată.” Cuvintele corăbierilor survin „încălecate unele peste altele”. Belus, mâna dreaptă a regelui din Ninive, rosteşte cu glas coborât „cumplite lucruri”, avertizând: „Aici, la mine, evreule, oamenii se tem de cuvinte.” Rabona şopteşte că „la Ninive oamenii se tem de umbre şi de cuvinte”. „Iacob avea şi alte calităţi în afară de întorsul vorbelor cu limba, în gură.” Aminthai „rostogolea cuvintele ca pe bolovani”, dar erau cuvinte adevărate. Şi „Iona rostogolea vorbele ca pe bolovani”, citim la sfârşit despre cel mult timp tăcut. El îl aude pe Dumnezeu, dar nu‑i ascultă vorbele. „Iubea vocea, dar uneori îi ura cuvintele.” Ştie: „Vorbele nu au valoare decât dacă Dumnezeu le umple coaja cu duhul lui.” Iona tace fiindu‑i „frică de cuvinte”, de puterea lor factuală: „cuvinte pe care le aruncam la întâmplare deveneau realitate”. Urmarea îl înfricoşează. „Vorbele mele mă apasă.” E omul bun al nerostirii cu rost. „Iona nu voia să rostească cuvântul «mori», ca să nu‑l facă să fie.” „Cuvintele lui nu aveau putere” să salveze, învie, dărâme. La un pas de tragedie, alege un fel de jertfire smerită: „să‑şi vadă, la urmă, cuvântul împlinit, şi‑apoi să moară”.
(Ne)înţelegerea însoţeşte cuvântarea. Oamenii trăiesc în neînţelegere. Despre tatăl ei şi vindecătorul Iacob, Esther mărturiseşte că „Nu se pot închipui oameni mai deosebiţi ca fire, şi poate tocmai de‑asta se iubeau mult, şi totuşi nu se înţelegeau deloc bine.” Nu există înţelegere între bătrân şi copilul Elişa, inocentul cu duhul („Dacă ar fi întâlnit‑o, n‑ar fi înţeles‑o”; e vorba de vinovăţie). Esther, odată însărcinată, „totul căpăta înţeles, eram în altă viaţă”. Iacob ştia „că ce nu poţi afla de la bărbaţi în toată firea ştiu femeile, copiii şi servitorii”. El „începea să înţeleagă ce‑l făcuse pe Iona să fie atât de ciudat de la plecarea lor din Gat‑Hefer până în clipa de faţă”. Iona, om „ursuz, bun la pescuit şi cu vorbă răstită, care‑i făcuse şapte copii fără s‑o fi mângâiat niciodată”, „nu înţelegea cum poţi să cazi din apă în apă, în borta apei, în burta ei. Nu ştia ce i s‑a întâmplat.” Puterea cuvintelor „se trage din puterea lui Dumnezeu, care depăşeşte înţelegerea omului”. Dumnezeu îşi face simţită prezenţa prin vocea rareori transmisă oamenilor, fapt în sine destul pentru incredulitate. „Cine să‑l creadă că a vorbit cu Dumnezeu, sau, mai bine zis, că Dumnezeu a vorbit cu el?” Dar Iona descoperă că vocea Domnului o înlocuieşte şi‑o împuterniceşte pe‑a sa. „Le vorbise cu vocea vocii. (…) Îi vibrează vocea chiar când şopteşte, chiar când tace.” Iacob îi devine martor. „Dumnezeu vrea ceva cu tine”, îi spune el. Iona îşi aproprie/apropriază vocea. „S‑a rugat de trei ori. Prima dată s‑a rugat de dragul vocii (…). A doua oară s‑a rugat scurt de tot pentru iertare: Poţi să ierţi? Mă ierţi? Poţi totul. (…) A treia oară s‑a rugat pentru el şi pentru viaţa lui.” A primit răspuns părintesc: „Te aud. Mă strigi. Şi primul Iona e de ostoire şi al doilea e de mustrare şi al treilea de îmbărbătare. Iona! Iona! Iona! Ca odinioară, ca prima oară./ Şi vocea mamei mele este ecoul tău. Mă strigă, Doamne. O mai fi trăind mama mea pământească?” Iona uimeşte căpătând o „voce nepământeană”.
E cunoscut că Domnul urăşte „limba mincinoasă” după blasfemie, că a trimis Leviatanul celest spre salvare. Căpitanul corabiei, înfricoşat, se roagă „Dumnezeului lui Iona. Pentru Iona. Şi pentru ei toţi.” Unii corăbieri „câştigaseră un nou Dumnezeu în cerul lor”. Lui Iona, scufundat în mare, „Trupul îi devenise atât de greu, de parcă de el s‑ar fi agăţat Dumnezeu însuşi ţinând în mână întreaga lume.”
Încă spre sfârşitul povestirii, fără îndemnul la blasfemie al nevestei lui Iov, Esther se revoltă întrebător: „De ce vrea Dumnezeu să‑l iubim doar pe El? De ce atâta pedeapsă pe lume?” Şi galileanul (înainte de Iisus Hristos) Iona, „om cu duh”, trece oarecum prin Iov, reproşând Domnului: „de ce mai faci oameni buni, ca să‑i umileşti, în lumea asta plină de răutate?” Fireşte, Dumnezeu are mereu „ultimul cuvânt”.
Bibliografia despre Iona şi epoca sa mărturiseşte despre natura documentar‑livrescă a scrierii. Lectura Prevestirii, concomitent umană şi divină, pare orientată (şi) prin Iacob, care „citea pe chipurile oamenilor cum citea şi versetele sacre.” Uneori, povestea/romanul se pigmentează erotic.
După un Iona teatral (M. Sorescu), avem în literatura română unul romanesc, Prevestirea, o poveste tinerească, matură, inocentă, înţeleaptă.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
