Exces de personalitate?

În perioada stării de urgenţă trecusem printr‑o experienţă kafkiană, aproape. După două săptămâni de izolare completă, în care am pendulat între masa de scris şi grădină, la un moment dat, am completat formularul impus de autorităţi şi am decis să ies, deşi era departe de a fi necesară acea evadare. Era primăvară, totul murmura în adâncuri. Totul te îndemna să ieşi, să pleci, să fugi cât colo şi să te bucuri de semnele învierii simţite discret pretutindeni laolaltă cu începuturile de astenie specifice anotimpurilor de trecere ale căror hotare devin din ce în ce mai laxe, din ce în ce mai anemice. Pe fundalul suitelor de indicii care îndemnau la alunecarea din hibernare, străzile pustii, lipsa oamenilor, zgomotul paşilor pe caldarâm auzit distinct, sunând a pustietate, deveneau şi mai neliniştitoare. Cetatea era pustie. O capitală cu mai bine de trei milioane de locuitori, cuprinsă de inerţie, lipsită de oamenii ei activi de la primele ore ale dimineţii, recunosc, era departe de a figura printre realităţile obişnuite. Artera bucureşteană principală, Calea Victoriei, era cuprinsă de o linişte stranie. Aleile, scuarurile aveau intrările blocate; m‑am întrebat nu o dată din ce motive o fi fost restricţionată intrarea în aceste oaze de verdeaţă, de vreme ce pe stradă îşi etala melancoliile pustietatea.

La intersecţia cu Piaţa Amzei văzusem, la un moment dat, un echipaj de poliţie, apoi, peste un timp, în dreptul Ateneului, un alt echipaj. Părea că se aşteaptă ceva. Unul dintre puţinele detalii care mă făcea să mă abţin să taxez acea pustietate citadină: păsările ce cântau în voie, inundând tot spaţiul. Ţin minte că mă oprisem în toiul incursiunilor mele de mai multe ori, întrebându‑mă dacă oamenii vor reveni pe arterele urbei, dacă…? Contrarierea îşi dădea mâna cu uimirea, începuturile reprimate de spaimă – cu bucuria de a înainta printr‑un văzduh rarefiat cumva. Recunosc faptul că mi‑a luat ceva timp pentru a depăşi liminara anxietate provocată de schimbarea abruptă a peisajului citadin şi a mă bucura din plin de reversul situaţiei: aerul curat, cântecul păsărilor, atmosfera rarefiată, ce îndemnau toate laolaltă la întoarcerea spre forul lăuntric, spre descoperirea acestui fragment de realitate dintr‑un unghi diferit.

Întreaga planetă este, în continuare, chemată parcă – somată era să zic – să‑şi schimbe stilul, să se oprească din alergătura bezmetică, din trecerea în viteză pe lângă lucrurile cu adevărat importante şi să se întoarcă în regim de urgenţă spre interioritatea unde să se regăsească, să redescopere valorile dintotdeauna care ne legimitează umanitatea. Cât s‑a înţeles şi s‑a aplicat din lecţiile date de criza globală (reală, exagerată, inundată de campanii de dezinformare – urmează să aflăm)? Probabil că exact cât s‑a înţeles şi s‑a aplicat din lecţiile date în trecut de alte pandemii, unele dintre acestea incomparabil mai dure.

După circa doi ani de criză sanitară şi un regim existenţial restrictiv la nivelul întregii planete, cele câteva drumuri în afara Bucureştiului, iar pe urmă peste hotarele ţării, îşi arătau faţa generoasă. Redescopeream libertatea de mişcare, care rămâne a fi, de bună seamă, un dar, iar în condiţiile meseriei de scriitor e vitală. Obişnuit să recurgă la izolare şi singurătate ca la o seamă de condiţii obligatorii exersării profesiei de scriitor, sufletul se simţea – în acele circumstanţe restrictive transformate în binecuvântare – ca o pasăre rară, închisă într‑o colivie şi cu atât mai dornică să fugă, pentru a rămâne ea însăşi. De aici, evadările – scurte, e adevărat – în parcurile şi pădurile din apropiere; de aici, drumurile făcute scrupulos, cu acribia unui peregrin versat, care îşi calculează traseele pe jumătate amuzat, pe jumătate vag‑pornit, din când în când, contra sedentarismului, bucuros de orice deviere de la drumul stabilit ca de o trăsnaie de pomină, menită să‑ţi amintească faptul că lucrurile cu adevărat importante, adesea, sparg tiparele, aruncă în aer barierele, pentru a savura tot ce iese din matca firescului şi poartă patina emoţiei, a simplităţii şi măreţiei.

Eram, aşadar, atât de bucuroşi că plecăm, în sfârşit, în sfârşit, că mai toate condiţiile neprielnice sunt date, pur şi simplu, la o parte, limitările, interdicţiile – treacă de la noi, măcar o parte din acestea, sunt anulate, şi, o, Doamne, suntem liberi, cât de cât liberi… – încât bucuria se topise cât ai clipi şi se transformase, fără să dea vreun semn, în euforie. N‑am închis un ochi, uitându‑mă ba la cerul abundent înstelat, ba la rafturile cu cărţi din care se cuvenea să aleg şi să iau cu mine, în bagaje, ba la străzile pustii, ce lunecau prin noapte, ba la ceasul electronic, al cărui minutar se mişca, straniu, când fanstastic de repede, când aidoma unui melc ieşit din ascunzişul secret după o ploaie torenţială. Ora trei dimineaţa anunţa plecarea şi o luasem din loc, bucuroşi, fericiţi, de parcă în acea noapte urma să se producă un eveniment epocal, descoperirea vreunei planete sau altceva în acest sens. Trezia lunecată în picoteală, oboseala pulverizată de o acută senzaţie de fericire, schimbul de replici referitoare la răcoarea benefică a nopţii după jariştea de peste zi etc., tot acel labirint sufletesc prin ale cărui hăţişuri lunecam, savurând totul, se perinda parcă pe fundalul acelei nopţi ce se transforma, sub ochii noştri tăcuţi, atenţi şi miraţi, lunecând dintr‑o beznă lăţită pe ulicioare, străzi, bulevarde scăldate într‑un întuneric devenit, încet‑treptat, lăptos – semn că se apropia răsăritul. Cineva dintre noi exclamase, la un moment dat, fermecat: răsare soarele, uitaţi‑vă, atenţie! Câmpiile ordonate, bine lucrate, lanurile de grâu abia adunat, floarea-soarelui, oceanele de levănţică, fâşiile generoase de pădure, succedate, iarăşi şi iarăşi, de grâul abia treierat, floarea-soarelui vangoghiniană, mările de levănţică, urmate de galbenul promiţător al rapiţei, deal‑vale, vale‑deal… Totul era inundat de o lumină lăptoasă, devenită, apoi, roşiatică, iar pe urmă de un grena puternic.

Linişte. Ţipenie. Lipsa oamenilor uimea, iarăşi şi iarăşi. Era ca şi când plecaseră cu toţii într‑o direcţie necunoscută, de unde nu se ştie dacă se vor mai întoarce vreodată. Ceea ce crea un soi de aşteptare din timp în timp tensionată, pe de o parte, iar pe de alta, te îndemna să profiţi de opririle scurte şi popasurile făcute la biserici, catedrale sau, pur şi simplu, pe marginea acelor bogăţii de păduri, lanuri, dealuri, văi, promisiuni de munţi, pentru a te reculege preţ de câteva minute şi a sta ochi în ochi cu Dumnezeu, adunând de pretutindeni exact ceea ce găseşti înlăuntru: dragoste, sănătate, bunăstare, har, entuziasm, prosperitate şi bogăţii, vise şi pregânduri de împlinire, şi presimţind binecuvântări şi triumfuri şi mai mari, şi mai profunde. Cred că şi de la natură – sau, poate, în primul rând, de la ea – învăţăm simplitatea şi, în clipe alese, culegem forţa de a te reîntoarce înlăuntrul tău în chip firesc şi iute, aşa cum îşi desfac larg aripile uriaşe albatroşii şi se pregătesc pentru a desena cupole în văzduh zvelţii delfini. Când mă refer la aceste lucruri, mă gândesc – în timp ce ascult ţipătul pescăruşilor care se aude în camera în care scriu (de unde şi până unde aici? se întreabă cineva drag inimii mele şi răspunsul curge simplu: ne aflăm între lacuri) – la obsesia mîşkiniană de a contempla frumuseţea. Şi nu orice tip de frumuseţe, ci aceea care e crescută şi formată din apele blând învolburate ale suferinţei, căci – afirmă prinţul dotat cu harul de a vedea prin oameni – exclusiv acest tip de frumuseţe, fiind o şcoală a vieţii, sfetnic, timonă, liman, mesager venit dinspre zei, te ajută să te stăpâneşti, stăpânind astfel, cu un strop de noroc, lumea. Apoi, mă gândesc la acea idee winckelmanniană, care revine neostenit în scrierile sale, gând exprimat limpede şi profund, care ne înlesneşte accesul spre frumuseţea văzută ca dibuire inspirată şi entuziastă (conform originii greceşti a acestui cuvânt: locuită de zeu, deci, aleasă cumva într‑un scop superior) a desăvârşirii divine, „frumuseţea supremă” avându‑şi originea, începutul şi vârfurile, afirmă gânditorul admirat – între alte spirite auguste – de Goethe şi Hegel, în Dumnezeu. Unde să o contempli? În minutele în care te afli faţă în faţă cu tine însuţi, în faţa unui tablou, în muzee, catedrale sau în natură. De aici îndemnul aceluiaşi gânditor german la care ne referim: Joachim Winckelmann. Într‑un acces de perspicacitate cu un accent profetic, redescoperind Grecia Antică, neamţul acesta admirat şi disputat îşi îndeamnă contemporanii să recurgă la imitarea naturii, îmboldit pesemne de chemările aristotelice. Întorcându‑te cu faţa spre natură, ai şansa de a prinde ritmurile proprii, iar adâncindu‑te în forul lăuntric, beneficiezi de prilejul de a sesiza de la un punct încolo ceva profund legat de intimitatea a ceea ce numim univers: universul în miniatură care eşti tu pentru tine însuţi şi universul prin care ai norocul de a trece, împărţindu‑te între harul de a regăsi izvoarele iubirii în tine însuţi şi urmărind felul în care acestea se revarsă în ceilalţi dintr‑un exces de personalitate, ar fi spus Friedrich Nietzsche. Oare? Cum să defineşti excesul de personalitate? Cum să descrii felul în care sporeşti, creşti, te formezi, strunjindu‑te la nesfârşit şi participând fără voia ta, aproape, la acea savantă întreprindere numită construcţie de sine, care în clipe de graţie se revarsă aidoma unui fluviu montan, cuprins de o fierbere liniştită?

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi