În 1949, apărea la Paris, în colecţia Les Cahiers Européens, cartea lui Pamfil Şeicaru, ДОТЛА, cu subtitlul Rien que des cendres, una dintre cele mai pătrunzătoare opere ale exilului românesc, al cărei nucleu ideatic prevestitor se află concentrat exemplar într‑un fragment din studiul Basarabia, publicat, în serial, de jurnalistul de la „Timpul” în 1878. În lucrarea sa, Pamfil Şeicaru nu face vreo trimitere la Eminescu, filiaţia fiind, fără îndoială, de ordinul ontologic al matricei stilistice. „Dotla” era porunca‑fulger pe care o adresau hanii mongoli la plecarea în războaiele de jaf, ordinul însemnând să rămână doar cenuşa. Ziaristul scria, nu întâmplător, cuvântul ДОТЛА cu litere ruseşti, scrutând cu o forţă de previziune uimitoare tot ce se va întâmpla cu Ţara căzută sub hoardele sovietice, considerând violenţa bolşevismului ca descinzând direct din cea a tradiţiei mongoloide a ţarismului, aşa cum o radiografiase Eminescu: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind‑o de mlădoşenie şi dându‑i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa‑numitele misiuni istorice care‑şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.
În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce‑i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i‑a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru”[1]. Eminescu şi Şeicaru sunt confirmaţi, la rândul lor, în cartea de răsunet a unor istorici germani contemporani, autorii volumului Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin (2012), tradusă din germană, la noi, în 2014, op coordonat de Uwe Klußman şi Dietmar Pieper[2]. Semnează studii nu mai puţin de 22 de istorici[3].
Şeicaru spera, desigur, la o trezire a intelectualităţi şi a oamenilor politici ai Occidentului în faţa expansiunii imperiului sovietic, în vreme ce Stalin era departe de a fi fost mulţumit cu doar
jumătate din Berlin şi cu Europa Centrală şi Estică, aşa cum a demonstrat, cu probele pe masă, Viktor Suvorov, căci acapararea întregii Europe era, pentru generalissim, etapa cea mai importantă în extinderea revoluţiei mondiale spre Africa şi Asia[4]. Cartea lui Pamfil Şeicaru îl confirmă, avant la lettre, pe fostul ofiţer GRU. De precizat că investigaţia jurnalistului şi omului politic român n‑a avut ecou în Franţa lui 1949, fiindcă intelighenţia de acolo, în frunte cu Sartre, stătea bine înfăşurată în admiraţia pentru marxism‑leninismul sovietic biruitor. Aşa încât ДОТЛА. Dosarul unei ţări satelit va reapărea abia după 47 de ani, în traducerea lui Badea Nicolescu, la Editura `Fronde`, Alba Iulia – Paris, în colecţia Pagini interzise (1996), atât de interzise, încât pare scrisă cu litere de foc, în stare să răscolească dramatic memoria istoriografiei româneşti şi europene, fiind poate mai subversiv actuală decât ne imaginăm.
În aceste note de lectură, voi zăbovi asupra şirului de trădări naţionale şi occidentale care au dus la destinul de satelit al României şi al celorlalte state central‑estice, începând, la noi, cu nefastul an 1940 (urmare directă a monstruosului Pact Molotov‑Ribbentrop din 1939), desăvârşit sub comunism şi continuat, post factum, sub umbrela protectoare a corectitudinii politice şi a asasinilor economici (Naomi Klein, John Perkins[5]). Primul capitol începe cu constatarea: „Europa occidentală a ignorat, dintotdeauna, estul Europei”. Pentru Occident, adevărata Europă începe de la Viena, restul trezind interesul doar atunci când izbucneşte un război între marile puteri, agenţii de propagandă descoperind brusc „vechi legături de prietenie, uneori chiar afinităţi de rasă şi creează, pentru populaţia naivă a acestor regiuni, un întreg arsenal de înşelare, cu unica preocupare de a recruta câteva zeci de divizii de luptă, fiindcă suburbiile Europei ştiu să se bată” (Ibidem). În rest, statele acestea nu constituie decât o anexă de piaţă utilă, aşa‑zis „liberă”. Dă, între altele, exemplul ţărilor baltice supuse unei acţiuni de exterminare, dar şi masacrul de la Katyn, apoi invazia hoardelor asiatice asupra Basarabiei şi Bucovinei nordice, în ceea ce Paul Goma a numit „săptămâna roşie”[6]. Surpriza e că marile puteri occidentale, în frunte cu Statele Unite şi Anglia, dovedesc „un penibil complex de inferioritate faţă de Rusia Sovietică”, încât Winston Churchill a ajuns să spună enormitatea că „nu admite absolut nimic ce ar putea atinge susceptibilitatea lui Stalin”. „Noi – conchide Şeicaru – culegem astăzi funestele rezultate ale acestei frici”. Nici când omul politic ceh Ian Masaryk a fost ucis, Occidentul n‑a fost în stare să înţeleagă că Moscova ameninţa libertatea statelor vecine, bunăvoinţa pentru Stalin fiind primordială, deşi statele de centură au fost dintotdeauna „zidul de apărare al Occidentului împotriva veşnicei invazii a barbarilor veniţi din stepa rusă” (p. 13). În 1945, Walter Lippman arăta limpede primejdia, după conferinţele de la Teheran şi Yalta, în cartea Obiectivele de război ale Statelor Unite, dar Occidentul n‑a trecut de frica faţă de Stalin, ceea ce arată cât de himerică a fost inteligenţa politică a Europei şi Americii. La rându‑le, politicienii români au învăţat foarte greu că „Rusia nu‑şi respectă în nici un fel angajamentele”.
La ce‑au folosit popoarele de sacrificiu Occidentului?: „Aceste popoare constituie rezervele Europei prin tineretul lor, prin zdrobitoarea predominanţă a elementului ţărănesc, ce continuă să ducă o existenţă patriarhală al cărei echilibru moral atinge seninătatea deplină. Trebuie să se ţină seama, în acelaşi timp, de factorul demografic”. În Uniunea Europeană de după Războiul Rece, lucrurile nu s‑au schimbat vizibil. Factorul demografic constituie sursa mâinii de lucru ieftine pentru Occident şi încă o formă tacită de apărare în faţa teribilei probleme a altui tip de invazie afro‑asiatică, cea a migranţilor care ameninţă, de astă dată, înseşi fundamentele civilizaţiei şi culturii europene supuse unui înfricoşător fenomen al urii de sine, în numele „corectitudinii politice”, încât un istoric din Est, cunoscător al Vestului, în care şi‑a trăit exilul, Neagu Djuvara, avertiza, ca altădată Emil Cioran, la sfârşitul lui 2010, într‑un interviu apărut în revista „Cultura”: „…considerăm că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baştină şi a culturii europene este deschiderea largă a porţilor Europei hoardelor barbare şi hămesite de foame din Asia şi Africa, hoarde care vor transforma Europa creştină, civilizată şi prosperă de astăzi în Euro‑Indo‑Arabia de mâine, în care urmaşii noştri vor putea, probabil, supravieţui pentru câteva generaţii în «rezervaţii»… Iar noi, europenii de rând, stăm cu braţele încrucişate şi ne văicărim de toate ticăloşiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Aşa încât ne merităm soarta, spre ruşinea noastră, a tuturor!” Şi: „Gândiţi‑vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo‑europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un «atac» al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să‑l umple”. Este aici o probă alarmantă a urii de sine a Europei, o probă de realpolitik ignorată de decidenţii Uniunii Europene, arătând uriaşa slăbiciune a politicii şi diplomaţiei occidentale. Şi nu putem decât să‑i dăm dreptate lui Pamfil Şeicaru că Europa Centrală şi de Est pare a fi şi azi singura care mai rezistă barbariei asiatice: „Energiile estului european împiedică Occidentul să se anchilozeze şi să se lase invadat de scepticismul inerent formelor de civilizaţie prea rafinate”. Şi: „Europa nu poate fi salvată prin artificii de propagandă, printr‑o retorică de circumstanţă care glorifică principii în care toată lumea a încetat să mai creadă. (…) În spatele acestei faţade, ce se ascunde, dacă nu absenţa oricărei credinţe, a oricărui ideal?”.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] M. Eminescu, Opere, X, Bucureşti, Editura Academiei, 1989, p. 73‑74.
[2] A se vedea şi Ion Iachim, O istorie a expansiunilor ruseşti, ediţia a treia revăzută şi completată, Editura Pontos, Chişinău, 2009.
[3] Iată lista completă a autorilor: Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Karen Andersen, Benjamin Bidder, Georg Bönisch, Christine von Brühl, Annette Bruhns, Carmen Eller, Christoph Gunkel, Nils Klawitter„ Walter Mayr, Jörg R. Mettke, Joachim Mohr, Christian Neff, Jan Puhl, Norbert F. Pötzl, Johannes Saltzwedwl, Mathias Schepp, Eva‑Maria Schnurr, Mathias Schreiber, Michael Sontheimer, Rainer Traub.
[4] A se vedea îndeobşte Viktor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă. Cine a declanşat al Doilea Război Mondial?, Iaşi, Editura Polirom, 1995, 2010.
[5] Vezi John Perkins, Confesiunile unui asasin economic, Berrett-Koehler Publishers, 2004; Naomi Klein, Doctrina şocului: naşterea capitalismului dezastrelor, trad. din engleză, de Bogdan Lepădatu şi Ciprian Şiulea, Editura Vellant, Bucureşti, 2008.
[6] Paul Goma, Săptămâna roşie. 28 iunie – 3 iulie 1940, opt ediţii (2003-2010). Tenta antisemită constituie partea vulnerabilă a demersului său, excesele unor grupuri de minoritari comunişti neputând fi extinse la majoritatea evreilor din Basarabia şi din nordul Bucovinei. De altfel, nici Paul Goma nu generalizează. Fără politica agresivă a bolşevismului, constată şi Pamfil Şeicaru, tragediile n-ar fi putut avea loc.
Theodor Codreanu
