Mircea Platon: Guvern de profesionişti

Am bifat căsuţe pe formularele UE şi FMI crezând că astfel vom bifa şi o ţară. În loc ca integrarea (profitul) să vină ca urmare a dezvoltării noastre (pasiunii pentru „lucrul bine făcut” – idee transformată în lozincă electorală şi compromisă ca atare), ni s-⁠a promis că dezvoltarea va fi o consecinţă a urmăririi „profitului” integrării. Şi e şi normal să fim astfel duşi cu zăhărelul, pentru că, dacă am fi putut să creştem cum vrem noi, poate că nici nu am mai fi vrut să ne integrăm

O cincime din medicamentele vândute astăzi pe piaţa mondială se bazează pe principiile şi tehnicile lui Sir James Black, laureat Nobel pentru chimie, părintele farmacologiei analitice şi inventatorul a două dintre cele mai folosite clase de medicamente, prescrise printre altele la tratarea hipertensiunii şi a ulcerului gastric. Aceste rezultate au fost posibile şi datorită faptului că, în anii ‘70, Sir James Black a părăsit firma ICI după ce uriaşa corporaţie i-⁠a cerut să acorde mai puţină importanţă cercetării şi să se concentreze pe promovarea comercială şi pe găsirea de metode de maximizare a profiturilor companiei. După ce a părăsit ICI, Sir James Black a continuat să facă cercetare şi să inventeze noi medicamente, care au adus profit companiiilor unde a lucrat ulterior plecării de la ICI. ICI, focusată pe maximizarea profitului şi pe comercializarea patentelor pe care le deţinea deja, a mers din ce în ce mai prost, până când a fost în cele din urmă absorbită de o companie olandeză.

Samsarii au pierdut. Sir James, profesionistul, a câştigat. Logica profitului a pierdut în faţa dedicaţiei profesionistului. Sir James explica acest lucru prin ceea ce numea principiul „oblicităţii”, care spune că succesul (şi financiar) nu e un rezultat al căutării profitului, ci al pasiunii pentru lucrul desăvârşit. Gândirea economică (sau politică) axată doar pe maximizarea profitului nu aduce profit, avertizează şi economistul britanic John Kay în Obliquity (Profile Books, 2010).

Cum se aplică acest lucru la România? În cazul nostru, după dezastrul comunist, am trecut prin 25 de ani de falsă raţionalitate politică şi economică axată pe maximizarea profitului politic şi economic al guvernanţilor noştri interni şi externi (pentru că nu suntem conduşi doar de la Bucureşti). România nu a fost condusă după logica profesionistului, ci după logica birocratului şi a arivistului. Proiectele noastre politice au fost croite după logica „integrării” în diferite organisme şi după logica formei care creează fondul. Am bifat căsuţe pe formularele UE şi FMI crezând că astfel vom bifa şi o ţară. În loc ca integrarea (profitul) să vină ca urmare a dezvoltării noastre (pasiunii pentru „lucrul bine făcut” – idee transformată în lozincă electorală şi compromisă ca atare), ni s-⁠a promis că dezvoltarea va fi o consecinţă a urmăririi „profitului” integrării. Şi e şi normal să fim astfel duşi cu zăhărelul, pentru că, dacă am fi putut să creştem cum vrem noi, poate că nici nu am mai fi vrut să ne integrăm. Ca şi ICI, am devenit o simplă divizie a unor plăsmuiri multinaţionale din cauză că am funcţionat după logica profitului.

Profesionistul e cel care îşi face meseria bine chiar şi când nu îl vede nimeni. Conducătorii noştri fură chiar şi în văzul lumii. Ca atare, se pliază perfect pe logica unui sistem bazat pe maximizarea profitului. Din păcate, acest tip de maximizare a profitului se poate obţine doar cu preţul distrugerii caracterului. Şi principiul oblicităţii ne spune că nu poţi obţine profit durabil (sustenabil, cum se spune astăzi) fără caracter. De aceea, epoca firmelor şi elitei căpuşă apune. Acest tip de prost-⁠modernitate face loc unei reabilitări a categoriei, premoderne în esenţă, a profesionistului, a omului care trăieşte şi munceşte după un cod, a omului de onoare profesională şi personală. Profesionist era şi samuraiul, profesionistă era şi spălătoreasa lordului Peter Wimsey, care îi dădea acestuia cămăşile spălate, apretate şi călcate cum trebuie. Şi profesionist e şi ţăranul Ilie Alexoaie (n. 1929), din Roma, Botoşani, care a stat 22 de ani ascuns de comuniştii care i-⁠au arestat tatăl şi care i-⁠au luat pământul. După ce a lucrat între 1971 şi 1989 la CAP, Ilie Alexoaie şi-⁠a recăpătat după 1990 cele trei hectare şi jumătate de pământ pe care a început să le lucreze cu o pasiune sporită de anii de prigoană, după cum notează Cassian Maria Spiridon în volumul Vieţi controlate (Ed. Junimea, 2009).

Profesionistul are onoarea muncii lui, pe care o face nu (doar) pentru că îi aduce profit, ci pentru că asta îi e vocaţia. Ca atare, logica reciclării profesionale şi ideologice perpetue îi e străină. Iar sistemul politico-⁠economic global actual se bazează tocmai pe oameni şi pe capitaluri alunecoase. Profesioniştilor, logica acestui capitalism retardat le opune reprofesioniştii: oamenii preocupaţi cu perpetua reinvenţie de sine şi cu reeducarea sau recalificarea altora.

Ne trebuie, deci, un guvern de profesionişti? Da, ne trebuie. Dar să nu uităm că profesionistul îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce are de dus la bun sfârşit. Şi că standardele care îl legitimează pe profesionist fac imposibilă orice facilă „uniune naţională” sub semnul lui „pupat toţi Piaţa Independenţii”. Profesionistul ştie că stabilitatea e o consecinţă, oblică, a libertăţii. A libertăţii şi a bucuriei de a face un lucru bun şi frumos. Din păcate, logica de cadre a României comuniste şi EUropene a făcut ca fiecare om frumos să fie parazitat de urâţi, fiecare idee generoasă să fie mânjită de carierişti, fiecărui puric, care sare în înaltul cerului, deşi e potcovit cu necazurile naţionale, să-⁠i corespundă câte doi păduchi.