Conştiinţa este materie, energie, în stare intactă, ilimitată, atopică.
„O definiţie simplă a conştiinţei: singura energie nedegradabilă, care merge de nicăieri către nicăieri”.
De reţinut aici seducţia unui alchimism cuantic, liniştea interioară fiind athanorul care realizează „potenţialitatea realului”. Rareori vorbeşte B. Nicolescu despre real, interesat peste poate de Realitate, notată cu majusculă, îndeosebi de nivelele ei. Alchimismul cuantic este echivalentul harului din doctrina creştină. „Darul suprem al omului – trabssubstanţialitatea”. Omul nu are chip dumnezeiesc, însă cosmic. „Adevărata noastră faţă este cosmică.” Redescopăr şi aici o onto-retorică (fiinţă şi limbaj persuasiv) circumscrisă cosmologic. „În inima fiinţei există literele Naturii.” Limbajul natural este nexul fiinţei, fiinţa 
devine esenţialmente limbaj. Un limbaj fără limbă, însă, pre-lingvistic, deşi se pretinde trans-lingvistic. Li se cere cuvintelor, şi aici, ca să tacă. Se recomandă ca ele să fie (ex)terminate, dar într-un mod sacrificial şi sacral. „Sacrificarea cuvintelor: să le faci să fie sacre”. Se tună şi se fulgeră din nou împotriva jocului verbal.
Cugetătorul tainic şi paşnic nu-şi poate da propriu-zis viaţa fără de moarte, dar îşi hotărăşte felul în care ar accepta ca să fie înmormântat: sub cărţile necitite. Dar de ce acest refugiu în nelectură şi de ce nu îngroparea în cărţile cunoscute? Poate ca să nu fie prins de gândirea previzibilă, neapărat prinsă în logică binară? Fiinţa aspirată este aceea dispensată de gândire, livrată într-o formă – incluzând şi componenta retorică – de ontologie absolută, pură, epurată reflexiv, puerilă. „În privirea unui copil se află tot universul. Pentru că el nu gândeşte. El este”. Psihologie circumscrisă inconştientului copilăresc, transuman, şi nu celui omenesc, colectiv. Eul ontologic absolutizat este totodată acelaşi cu eul dezontologizat: „eu nu sunt”, constată eul care caută Simorg-ul, regele păsărilor din poemul filosofic Conferinţa păsărilor al poetului persan Attar din sec. 12, amintit repetat în lucrările autorului nostru. „Toţi suntem călători ai Necunoscutului, în căutarea regelui nostru uitat, Simorgul”. Om şi rege – iar nu Dumnezeu – pierdut; condiţie poetico-filosofică, iar nu teologico-religioasă. „Simorgul este propriul nostru chip luminat de tripla lumină a Naturii în oglinda Marelui Nedeterminat”. Reamintire, poate doar aparent ocolită, a (h)ermetismului, a lui Mallarmé şi Ion Barbu. Erotizarea fiinţei, a divinului, are pentru mine, în ordine poetică, literară, ceva suprarealist, mi-l aduce aminte de pildă pe Gherasim Luca.
Eul deplin ontologic este scos din timp, spaţiu, paradigme gramaticale. „Dincolo de singular şi plural: trans-prezenţa”. Delocarea sinelui este autentificare prin înstrăinare: „Mă caut pretutindeni unde nu sunt”; „Semnul căutării împlinite: să ajungi nicăieri”. Marea sa seducţie este în „conştientul infinit”. Conştiinţa este materie, energie, în stare intactă, ilimitată, atopică. „O definiţie simplă a conştiinţei: singura energie nedegradabilă, care merge de nicăieri către nicăieri”. Eul natural se (re)cunoaşte într-o totală necunoaştere de sine şi se autentifică într-o deplină alienare, socială, de familiaritate universală, cosmică. „Străin din naştere, lumea mea este Natura”. Iată forma sa de nelumire, care nu este aceea predicată la modul creştin. „Nu simt nevoia de a crede. Să fiu credincios Naturii mi-ajunge. Visez la o lume aflată în căutarea propriei sale Naturi”. Lumea fizică, aşadar, fizicianul îşi ţine partea… Apără mutanţii, fiind el însuşi un mutant, după cum scrie în prefaţă M. Camus: „Să nu ne temem de cuvinte: autorul Teoremelor poetice este un «mutant» în ordinea de cunoaştere ştiinţifică şi filosofică.” Prefaţatorul, cum vedem, arată o anumită reţinere, el scrie „mutant” cu ghilimele. Precauţia nu mai există la filosoful neofizic, cuantic. „Nu trebuie să lovim mutanţii: nu fac decât să urmeze legea cuantică”. Eul cuantic este, iată, mutantul, el se arată în propria lege, ajunge legislator şi legislat. Percepe şi pricepe (înţelege) viaţa, fiinţa, persoana ca aflate în interval: „Ceea ce mă face să trăiesc: ceea ce se află între imagini, între cuvinte, între gânduri. În vidul gândirii, în vidul sentimentului, în vidul corpului, se iveşte plenitudinea vieţii”. Vidul plin, cuantic, trebuie să înţelegem, fireşte.
Adaugă şi aici, la final, câteva noi elemente de schiţă (trans?)etică, fundamentată tot în logica terţiului tainic inclus. Sinceritatea este recomandată de la grădiniţă, întrucât ea conduce la trăirea legilor cosmice. Constată că minciuna se ţine mereu de noi şi ne îndeamnă să nu fim barbari, în logică binară, cu cei care ne-o vor spune. Elogiază cu recunoştinţă prietenia, atenţia, tăcerea, chiar hazardul, liber pentru cine se lasă cuprins de atenţie. La timp vine doar ne-timpul. Responsabilitatea (trans)etică – se-nţelege, ca adecvare şi nu ca anulare a eticului – este comunicarea sau, mai precis, comuniunea în secretul paşnic. „Cea mai înaltă răspundere: transmiterea misterului”. Doar calea poetică asigură recunoaşterea de sine. „Cel mai mare mister poetic: a-şi vedea pentru prima oară propria faţă”. Conlucrarea activă cu Dumnezeu se dispensează de smerenie. „Cum să-l ajutăm pe Dumnezeu?” nu e o întrebare conformist creştinească. Logica ternară, vizionară, este situată la antipodul logicii formale, a identificării. „Ne-identificarea este celălalt nume al viziunii”. Maieutica nu îi devine o provocare. Dar trebuie arătat că această maieutică nu este aceeaşi cu a lui Socrate. „Să te cunoşti pe tine însuţi – ce paradox ciudat! Poţi oare să te cunoşti pe tine însuţi fără să fii cunoscut?” Eul – poate doar când este desprins din logica terţiului tainic inclus – se arată limitat de dificultatea de a alege, iar aici poate ar fi cazul să scot o clipă capul şi să notez: da, consunăm pe deplin; însă nu devine dramatică selecţia, ea apare chiar ca o realizare etică pentru el, înstrăinatul de lume şi unitul cu cosmosul, şi rămâne „o atitudine de demnitate elementară”.
