Îndelung discutam despre orice; mai ales după susținerea doctoratului, V. Fanache căuta să sintetizeze întâmplări, evenimente sau tipologii. Îi intrase în sânge existența livrescă, probabil mai mult decât se așteptase. Nu uit când, ieșind de la BCU, el anunță că mă așteaptă la „Maimuța Plângătoare”. Restaurantul cu numele de neignorat n‑avea cine știe ce meniu sau posibilități, nici nu conta că se afla în relativa apropiere de bibliotecă, ci pentru că, cu așa nume, n‑aveam cum să ratăm personaje. Am fost în localul cu nume simpatic ani de‑a rândul. De fiecare dată când se potrivea un grup care vocifera, profesorul mă oprea, așteptând, răbdător, să iasă replica din gura cuiva. Necivilizații, am înțeles atunci, puteau produce revelații în colecționarii de replici bune de ironizat. Nu am simțit că sunt însoțit de o personalitate de care mă despărțeau multe, întâi de toate, câteva decenii bune. Nicidecum. Pentru că V. Fanache crea, sentimental și uman, o apropiere căreia îi simțeai intensitatea la modul intelectual. Eram prieteni, așadar, pentru că el nu accepta distanțele. Nici măcar simularea paternității. Față de mine, nu se ferea să se manifeste așa cum era, cu bune și rele, la vedere.
Momentelor, indiferent că erau purtătoare de ficțiune sau promiteau scenarii caragialiene, nu le puteai rezista. Când se simțea în largul lui, V. Fanache era un spectacol în sine. La fel de impresionant răsplătea martorii și când polemiza cu o doamnă care‑l înfrunta, acceptând să lupte cu armele ironiei.
La fel de încântat era Vasile Fanache și în configurațiile sale cu prieteni intelectuali, atunci când Ion Vlad, Constantin Cubleșan, Ion Pop, Mircea Popa, Petru Poantă, Gheorghe Grigurcu, Gheorghe Perian și alții se manifestau în largul lor, fără tăceri calculate sau retorici interesate. Ar fi puțin spus că avea cultul prieteniei, pentru că V. Fanache diviniza, cred, conceptele de prietenie și fidelitate. Acceptat în preajma lui, oricine se simțea privilegiat, afectiv și intelectual, fără niciun interes. Lipsit de gratuități și dedicat formelor clasice de ajutorare, profesorul și prietenul se găseau într‑un dialog efervescent.
De cealaltă parte, V. Fanache trăia actul pedagogic cu o vocație pe care unii o aplaudau, alții o detestau. Cale de mijloc n‑am întâlnit în evaluarea lui pedagogică. Trecând de o anumită bornă biografică, profesorul nu mai trăia urgența acelei utopii în care admirăm pe toată lumea și toți se înțeleg fără să se înțeleagă. Nu. Prefera distanțele impuse, de la bun‑început, și selectarea celor față de care merita să‑și bată capul. Cine era lipsit de simțul umorului și n‑avea disponibilitate pentru autoironie nu prea avea ce să caute în anturajul său. Odată câștigat ca prieten, nu ascundea nimic. Ipohondru cât să nu cadă în polemici dezavantajoase, V. Fanache îți spunea toate misterele. Sensibil și ferm, profesorul și prietenul căutau compania celuilalt asemenea unei dependențe. Cerea și respecta singurătatea, dar nevoia de socializare îi fractura adesea dorința de asceză. Personaj el însuși caragialian, avea nevoie de lume, de urbanitate, ca de un Dumnezeu multiplu. Ideal pentru firea lui cred că era însoțitorul, călăuza nemărturisită, cum îl definește Foucault, o lege invizibilă. În cele din urmă, un loc al adevărului.
V. Fanache era un mare ironist copleșit de un uriaș sentimental. Când dezbătea idei, întinerea. Niciodată, în niciun context profesional nu invita colegi cu care să nu împărtășească idealuri sau respectul profesional. Selectiv și fidel, V. Fanache accepta să trădeze doar ideile pentru altele, superioare, care să‑l motiveze. Neîndoios, fusese întreaga viață un căutător al ideilor majore, pe care să le tezaurizeze. Așa cum îi plăceau obiectele frumoase, vechi, la fel procesa și noțiunile. Fiecare elaborare a sa era însoțită de zâmbete și bună‑dispoziție, chiar și atunci când condițiile erau neprielnice, iar temele, întunecate. Metoda sa critică semăna cu cea din meseriile meticuloase: limpezimea era construită cu infinită răbdare și logică, astfel încât nimic să nu amenințe rezultatul, produsul finit.
Ființă de lumină, furnizor de calm și echilibru, interesat de orice amănunt care poate modifica în sens înalt condiția umană, colecționar de detalii casante, V. Fanache își pregătea în societate intimitatea de acasă. Am convingerea că nota ideile cu nerăbdare, căutând, în proiectele sale pe termen lung, unde anume să potrivească cutare semnalare. Cred că ura orice judecată bazată pe faptul că nu mai există nimic de interpretat. Mă fascina curiozitatea lui în privința oricărei teme din actualitate. Puteam discuta despre cutare tânăr scriitor, apoi să trecem la un autor străin pe care‑l antipatiza sau diviniza, după caz. Oricum, V. Fanache scria numai despre ce‑i plăcea. La fel ca în viața reală, nu pierdea timpul și energiile cu texte condamnate la uitare.
Avea, desigur, fixațiile lui. Cred că există o viață a normelor autoimpuse. Din această viață, nu ieșea și dacă știa că n‑are dreptate. Erau momentele cele mai comice: când persiști în eroare știind, de la bun început, că ești pe calea greșită. Pe măsură ce făcea pe avocatul nu știu cărui subiect, din mers, el simțea că se adâncește în eroare, iar știind asta și partenerul de dialog, cei doi intră într‑un soi de complicitate ironică, superioară. N‑aș ști cum s‑o definesc. Însă cred că, în polemicile noastre, acest tip de eroare‑în‑ofensivă ne definea. Ca și cum am fi provocat‑o, de la un timp, numai ca să‑l stârnim pe celălalt. Altădată, nu mai știu cine ajunsese să‑l cunoască și tot ce ceruse în schimb, spre stupoarea celui în cauză, era o anecdotă sau o povestire cu tâlc. Dacă Caragiale ar fi putut să‑și aleagă un dublu, un eu social peste timp, V. Fanache, cu tot cu numele lui parcă predestinat, i‑ar fi fost prima alegere. Utopia vieții lui cred că a fost, în literatură, să întâlnească pe cineva la fel de cuprinzător ca Nenea Iancu și la fel de atras de metafizica interdiscursivă precum Lucian Blaga.
Prea socialul, pe de‑o parte, și ultra transcendentul, de alta, iată cei doi îngeri care odihneau pe umerii lui V. Fanache. Restul nu mai contează. Bacovia era cumva între ei: o concesie lirică, zona de intermediere superioară.
În ultimii săi ani se transformase într‑un copil mare. Fără să‑și ascundă slăbiciunile. Când boala îl obliga să rămână în afara socializărilor, aștepta sunetul telefonului cu bucurie. Se întâmplă ca exact în așteptarea celorlalți să intervină obligații care mereu par în contratimp. La cât de mult a iubit conceptul de tăcere, mai ales după ce descoperise că filosofia în sine traversa operele scriitorilor preferați, la fel de intens a învățat el însuși să o trăiască. Deși, aproape o viață, el o destituise. Când ar fi vrut să râdă copios, să audă jocurile de cuvinte prinse în idei care îl înviorau, trupul l‑a obligat să învețe jocul tăcerii.
Nu mă îndoiesc că, spre sfârșit, începuse să iubească tăcerea. Îi rămăsese privirea senină, cu acel albastru intimidant, mai ales când te învăluia cu prietenie și afecțiune nestrămutate. Pozele alb‑negru, din tinerețea lui, spun prea puțin. Ca un reflex, îl protejau autoironia și umorul, zâmbetul său care ascundea întotdeauna mai mult.
Antisocial iubind lumea urbanizată, homofob idolatrizând umanismul, misogin adorând femeia. Furnicarul social îl frământa asemenea unui cercetător care poate înțelege sensul prin non‑sensul colectiv. Până la capătul tăcerii, V. Fanache fusese un dependent de lume și prietenie, un connaisseur al diferențelor specifice, al excepțiilor și poantelor cu semnătură transcendentă.
După moartea lui, mă trezeam zâmbind când descopeream ceva ce știam că, discutând cu profesorul, îl va amuza peste poate. Viața tăcerii începe, probabil, când adunăm sensuri și decupăm realități pentru cineva anume și constatăm inutilitatea lor. Absența. Rămâi cu toate și, fără destinatar, ele își pierd deodată substanța. Cu privirea lui calmă și blajină, adorator al Celuilalt, împovărat cu dependența continuă de reflexivitate, prin timpul împărtășit cu rost, Vasile Fanache scria despre lume ca despre un singur individ, dar unul atât de sofisticat încât urându‑l sistematic ajungi să‑l iubești definitiv.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheț
