Prozator harnic, în ofensivă, adunând – în ultima vreme – o bogată recoltă de cronici, Andrei Breabăn ne‑a oferit recent un nou roman, înscris unui proiect de largă respiraţie istorică. Poarta Războiului Sfânt (Belgrad, 1456), apărut la Cronedit (2023), o editură ieşeană păstorită de Valeriu Stancu, prefaţat de Ioan Holban, este, de fapt, al cincilea volum din Epopeea Ştefaniană, un ciclu epic la care trudeşte împătimitul romancier. Aici, Iancu de Hunedoara, o figură istorică neglijată (în manuale şi în literatură), devine eroul timpului, coagulând firele naraţiunii. Fiindcă el, alături de părintele Ion de Capistrano, trimisul Papei, „predicând Cruciada”, exprimă „sufletul Cruciadei”, încercând să lămurească principii creştini că Belgradul este „poarta” spre inima Europei; căderea cetăţii deschide cale liberă temutului Mahomed, noul Cezar al lumii. Într‑o întâlnire de taină cu protejatul său, Ştefan, viitorul domn al Moldovei, Iancu, sătul de milogeală, înţelege prea bine că doar „adunate laolaltă”, împreună cu Vlad al Valahiei, oştile ar putea birui. Mai îngrijit stilistic faţă de precedentele apariţii, de un polemism discret, apărând însemnele identitare („după datină”, precum în primul capitol, descriind o nuntă oşenească), cu o bună alternanţă şi dinamică a planurilor narative, excelând în portretistică, romanul, aproape filmic în scenele de luptă, se citeşte fluent, aducând în prim‑plan personaje care se reţin: de la Mahomed cel tăcut, „un erudit al timpului său”, visând – după izbânda de la Constantinopole – să petreacă Ramadanul la Buda, la strategul Iancu ori curajoasa Catinca, pândită de nenoroc, pierzându‑şi mirele (ucis de oamenii nemeşului Zapolya) şi apoi pe Titus Dugovici în bătălia belgrădeană. Sau Dumbravă, judele de Aliceni şi, desigur, tânărul Ştefan, observând că Iancu, trimiţând scrisori în toate părţile, încerca să apere creştinătatea „împotriva voinţei ei”.
Fişând o întinsă bibliografie, atent la ceremonialul diplomatic şi fastul oriental, prozatorul vădeşte „o obiectivitate responsabilă”, nota Emil Lungeanu. Totuşi, pe alocuri, maniheismul (pe suport eticist) scoate capul, fisurând pactul verosimilităţii, în numele idealizării şi al eroizării. Dar, ne întrebăm, se poate scrie roman istoric fără excese mitologizante? Putem pescui câteva inadvertenţe, dar Andrei Breabăn se ţine de document; şi unde apar goluri, ficţionalizează cu graţie, lansând ipoteze îndrăzneţe („aplecarea tainică spre creştinism” a lui Mahomed, de pildă). Sau prezenţa tânărului Ştefan, alături de Iancu în bătălie, deşi arhivele nu confirmă. Rezultă, însă, „un roman avântat” (observa C. Dram), o istorie romanţată, o scriitură alertă, strunind discursul dialogic. Şi un autor care, debutând în 2017, a erupt, dovedindu‑se prolific şi eficient, reînviind un trecut eroic (proze istorice, legende, eseuri, antologii, culegeri de folclor etc.). Jurist (retras din activitate), fascinat de istorie, condei neobosit, impresionant prin abundenta producţie prozastică (nu doar romanescă), Andrei Breabăn s‑a angajat, ca arhitect textual de modă veche, într‑un proiect de anvergură, reînviind epic o epocă frământată din istoria Moldovei. Marea sa pasiune, se înţelege, rămâne romanul istoric, aducând la lumină trecutul, cu lecţiile lui (neînvăţate). Un risc asumat vom spune, fiind vorba de o specie „evitată”, cum recunoştea într‑un interviu. Sau „compromisă”, după alte voci, obligând la „resetare”. Oricum, nu prea pe gustul cititorului de azi, mereu grăbit, descurajat – pe fundalul subculturalizării freatice din societatea mediatică – de masivitatea unor apariţii, ispitit mai degrabă de romanele de aventuri. Din dragoste de neam, Andrei Breabăn scrie cu „pana sufletului”. Iar literatura, spunea uitatul Paul Anghel, cel atras de „monumentalism”, izvodind uriaşul ciclu Zăpezile de‑acum un veac, în zece volume, este o ramură a istoriei neamului.
Aşa fiind, după ce întocmise un ghid turistic, de succes, „presărat cu legende” (vezi Mânăstirile din Bucovina, 2017, respectiv Constelaţia mânăstirilor, 2018), după ce frecventase cenacluri sucevene (Maşina cu poeţi, de pildă, sau Cenaclul de iniţiere literară), Andrei Breabăn, cel împătimit de istorie va cerceta, coborând în arhive, vremea lui Decebal, zamolxianismul, legendele Kogaionului (în două volume, 2019) pentru a poposi, tot într‑un diptic, în Regatul Muşatinilor (2020). Ca eseist, se războieşte cu „antiromânismul românesc” şi va zăbovi asupra triunghiului magic (Putna, Ştefan cel Mare, Eminescu), încercând „a opri timpul”. Urmând îndemnul lui Iorga, marele istoric cerând scriitorimii să reînvie figurile unor domnitori‑eroi ai medievalităţii noastre, şi Andrei Breabăn va stărui, după câteva titluri pregătitoare, asupra glorioasei perioade ştefaniene într‑o frescă de mari dimensiuni, conjugând conţinutul istoric (strict evenimenţial) cu imaginarul (posibil), vădind, cu elan descriptiv, plăcerea dialogului şi a portretizării. Dacă Visul Măriei Sale (2021) deschidea ciclul ştefanian, alte apariţii, sfidând cronologia, pregăteau, spuneam, terenul desfăşurărilor prozastice. Vitejii Măriei Sale (2020), La Porţile Destinului (2020), Domnii paralele (2021) până la mai proaspătul volum Castelul de pe Nistru (2022) dezvoltă, printr‑un sisific efort documentaristic, o epocă frământată, instabilă din istoria moldavă, trasă în rama unui istorism romantic de rang epopeic.
Dacă Din vremea lui Ştefan Vodă (2021) aduna, fără economie de superlative, eseuri, tradiţii şi legende româneşti coagulate în jurul unui erou popular, aceeaşi retorică înaltă slujeşte şi eforturilor romaneşti, decriptând epoca, în uriaşe pânze epice, „pe înţelesul tuturor”. Andrei Breabăn nu complică inutil naraţiunea, nu agreează paradigma postmodernistă, dar – provocat de atâtea necunoscute, acolo unde izvoarele arhivistice tac – provoacă şi jonglează cu ipoteze verosimile (călugăria la mânăstirea Zografu, stagiul italic la condotieri, mitul Dracula etc.). Cei şase ani care „lipsesc” întreţin un imaginar fabulos în Visul Măriei Sale; Ştefan „vede” asasinarea tatălui la Răoseni (Reuseni), e mânat de dorinţa de a‑l răzbuna şi, însoţit de boierul Vlaicul (fratele mamei sale), porneşte în lungul drum al pribegiei pentru a deprinde, la dorinţa doamnei Oltea, „meşteşugul armelor”. O călătorie iniţiatică, un veritabil roman de aventuri, viitorul voievod, ucenicind, în maturizare alertă, cunoscând, în popasurile sale (Muntele Athos, Constantinopole, Caffa, Roman, Hunedoara), oameni (trădări, răpiri, lupte interne, sfaturi de taină) şi vremuri tulburi, prilej de interesante analize geo‑politice din partea autorului. Care suplineşte „muţenia” documentelor cu spectaculoase fantezii narative. Cum ar fi întâlnirea (imaginată) a celor trei (Iancu şi cei doi prinţi, Vlad Drago şi Ştefan, firi inimoase, aparent opuse) în castelul Huniazilor, punând la cale visul românităţii; sau întâlnirea (în vis) cu Sfântul Gheorghe. De fapt, Vitejii Măriei Sale (2020, în două volume) dezvăluia tinereţea lui Ştefan, deja stăpân în Ţara Moldovei, „pomăzuit” la Direptate, legătura cu cneaghina Maruşca, dorind, printre atâtea fapte de arme şi intrigi, întâmpinând pericolul otoman, strălucirea Moldovei.
Apărut în 2021, dipticul Domnii paralele (Două săbii într‑o teacă, respectiv Cavalerul negru) ne întoarce în timp, reconstituind anii pregătitori. În bătălia de la Mohile (1455) a biruit Petru Voievod, numit Aron, cum zice Letopiseţul, rezolvând o veche rivalitate, cu sorţi schimbători. Iar Castelul de pe Nistru (2022), roman prefaţat de Ioan Holban, urmăreşte tocmai soarta buiacului Alexăndrel, cel învins, strunit de ambiţioasa sa mamă, Maryna, „pitit” la Cetatea Albă a pârcălabului Stanciul, încă sperând în ajutorul Craiului Cazimir al leşilor, în disputa cu Petru Aron (Cavalerul Negru). Cu acroşante insule narative, pe fundalul unei Moldove sleite, măcinată de rivalităţi, răvăşită de vremuri tulburi, după moartea lui Alexandru cel Bun.
E de remarcat că materialul istoric beneficiază de o situare precisă în timp, populat cu figuri cu existenţă reală, atestată; prin „limba” volumelor, ciclul conservă culoarea de epocă, chiar dacă, uneori, răsar neglijenţe. Interesat de atmosferă şi ceremonial, Andrei Breabăn oferă, nota Ioan Holban, tablouri de epocă „lucrate în filigran”. S‑ar cuveni subliniată forţa portretistică a autorului, închegând chipuri memorabile, imensa absorbţie informaţională sau, în cazul spaţiilor „mute”, suplinitor, investiţia ficţională, salvând pactul verosimilităţii. E o reconstituire de tip frescă, reînviind trecutul, cu desfăşurare cinematografică, aruncându‑ne în vâltoarea evenimentelor. Credincios unei formule tradiţionale, de frazare sadoveniană, forţând alerteţea, Andrei Breabăn nu şi‑a propus „resetarea” romanului istoric. Dar intervine corectiv, deseori, investigând arhivele, culegând informaţii noi, desluşind textura epocii, stabilind conexiuni ingenioase. În fond, ceea ce numim generic roman istoric, dincolo de codul prozastic variabil, înseamnă, esenţial, o mişcare gravitaţională în jurul unei teme‑obsesie: tema puterii. Nu e oare istoria, cu jocurile ei sângeroase, putere la trecut? Aşa judecând, adâncind problematica umană (frământări, obsesii, angoase) prin sondarea psihologiilor, a tectonicii sufleteşti în luptele pentru putere, putem citi orice roman istoric ca roman politic, aşezându‑l pe o altă orbită problematică. Şi recâştigând, poate, încrederea noilor cititori.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
