Nicolae Breban (nume literar al lui Nicolae Alexandru Breban), romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (născut 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940‑1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându‑se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955‑1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, 1957), cu schiţa Doamna din vis. Este, alături de Nichita Stănescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.
În plină epocă de liberalizare, declanşată după celebra „Primăvară de la Praga”, Nicolae Breban este ales membru supleant al CC al PCR. Aflându‑se la Paris, în Le monde, îşi dă demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de începutul dictaturii personale a lui Ceauşescu – una dintre cele mai sălbatice şi primitive dictaturi din Estul Europei. În jurnalul său, intitulat Un român la Paris, Dumitru Ţepeneag – singurul cetăţean român (după Regele Mihai I), căruia i s‑a retras cetăţenia prin decret prezidenţial – nota, referitor la acea radicală ruptură brebaniană cu sistemul ceauşist, următoarele: „22 septembrie 1971. În sfârşit, Le Monde a publicat şi articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (…) 23 septembrie 1971. Ştirea despre demisia lui Breban a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”. În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc şedinţa comună a comitetului organizaţiei de partid şi a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul că” Breban „şi‑a prelungit şederea în străinatate, fără să aibă dezlegare la plecarea din ţară decât pentru o perioadă limitată” şi „se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum şi excluderea sa din rândurile membrilor supleanţi ai CC al PCR şi din rândurile membrilor PCR. În aceeaşi zi, în şedinţa de lucru a CC al PCR, propunerile confraţilor sunt însuşite şi supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. Întors în ţară în luna aprilie, după o călătorie prelungită în Franţa şi R.F. Germania, refuzând însă să se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autorităţile comuniste. Este marginalizat, supravegheat şi împiedicat să mai călătorească în străinătate până în 1975, deşi obţinuse deja şi cetăţenia germană. Înfruntând aceste condiţii potrivnice, el se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa, «singurul meu răspuns posibil, firesc, deşi paradoxal pentru unii»”.
Romanul Bunavestire, apărut, în sfârşit, după lupte acerbe ale autorului cu cenzura, este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972‑1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28‑29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV‑a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX‑lea într‑o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45‑46, 3‑15 ianuarie, 2001).
După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Publică trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii, trilogia stalinismului: Singura cale, Jocul şi fuga, Frica. Alte romane publicate: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Devine Laureat al Premiului Naţional pentru Proză „Ion Creangă” Opera Omnia, decernat la Piatra Neamţ.
Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II‑a, 2006), Cânturi. Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: Stricte amintiri literare. Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară, engleză etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983), Bunavestire (1985), Don Juan (1991).
În timpul democraţiei, în oglindă, aproape, cu atacul declanşat sub dictatură la comanda CC al PCR de Titus Popovici, autorul Buneivestiri devine ţinta „politrucilor vremurilor noi”, şi este acuzat abuziv, calomnios, de faptul că „a fost colaborator al fostei Securităţi”. În data de 6 aprilie 2011, se înregistrează o tentativă de „linşaj public”, pe toate canalele media fiind difuzată ştirea falsă a colaborării romancierului cu securitatea, evident calomnioasă. N. Manolescu îl califică, atunci, pe romancierul Breban „agent de influenţă” (România literară, 9 aprilie 2011). N. Breban îi adresează o Scrisoare deschisă intitulată Ruşine, domnule Manolescu! şi îşi dă demisia din consiliul USR: „Folosind de vreo două decenii revista România literară, sprijinit de amicii apropiaţi de la GDS şi de la CNSAS – scrie N. Breban în această Scrisoare deschisă, adresându‑se direct dlui N. Manolescu, Preşedinte al USR –, ataci memoria, numele şi opera unor scriitori de vârf, condamnaţi de comuniştii stalinişti la ani grei de temniţă, terfeliţi după moartea lor, precum poetul Ion Caraion sau, mai recent, marele cărturar, cunoscut şi elogiat pe două continente, Adrian Marino”. (Mai 2011) Virgil Nemoianu numeşte fenomenul respectiv decimarea elitelor creatoare şi scrie despre politrucii vremurilor noi. (v. România noastră, Editura Muzeul Literaturii Române, 2009) Gabriel Andreescu susţine, în vol. Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Editura Polirom, 2012) că „din perspectiva legii, constatarea «colaborării» lui Breban e o gafă”. „Constatarea «colaborării» lui Breban”, evident calomnioasă, este infirmată prin decizia definitivă şi irevocabilă a instanţei.
În data de 18 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie emite decizia definitivă şi irevocabilă: „Nicolae Breban nu a fost colaborator al Securităţii” şi „respinge acţiunea formulată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ca neîntemeiată”, se arată în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi, calomniaţi, admiraţi şi iubiţi scriitori sub dictatura ceauşistă, dar şi după Revoluţia din 1989.
Din ianuarie 2009, este membru titular al Academiei Române.
Director al revistei Contemporanul. Ideea Europeană, care apare sub egida Academiei Române.
