O vorbire zgomotoasă umbreşte rănită spaţiul închis, insula. Mesajul e despre timpul încă permis unui egocentric, într‑o înscenare onirică…
Sunt rare poemele lui Mircea Ciobanu (13 mai 1940‑22 aprilie 1996) iniţiate din perspectiva locutorului, aşadar, în modul subiectivităţii lirice. Poetul spune şi mai rar „eu”, aşa încât rămâne subînţeles, deductibil. Faptul se verifică şi în poezia de stil şi substanţă religioase. Să‑i urmărim Patimile antologice.
Persoana întâi singular vorbeşte şi mai puţin despre o identitate, în limba Scripturilor, prin citat, pastişă, parafrază, toate tratate într‑o stilistică a creativităţii inimitabile. „Cine sunt eu?” este, iar cititorul ştie, o interogaţie recurentă a prozei, dar de bună seamă şi a poeziei autorului. Iată poetul, ori poate doar locutorul, într‑un prezent etern, ca trimis fără loc: „acum/şi pururi sol de nicăieri” (Trei cântece, I). Bănuim că ne vorbeşte din înalt în întâmpinarea lupilor năvălitori pe care îi aşteaptă ori neglijent, ca apostolii, robiţi de somn, ori îmbrăcat, ca Sf. Francisc, în duhul apărător: „Prin cerul încleştat i‑aud/şi‑adorm în duh, ca prins de zale” (Prin cerul încleştat). Cu siguranţă neapărat este cel care nu mai are alternativă de scăpare, ca într‑o înfruntare de oştiri cereşti: „Şi cine se va bate pentru mine?/Nici îngerul, nici fratele” (Nici îngerul). Ia parte la sfinţenia unor lucruri apropiate: „adaug noduri nodurilor sfinte” (Către Uran). Solia, duhul, îngerul, fratele, sfinţenia nu sunt termeni artificiali ori decorativi, dar vii, direcţi, în care locutorul chiar locuieşte. Locutorul este va să zică locuitor.
Prezenţa divină îl locuieşte pe locutor ori îi este apropiată. Poemul se vorbeşte pe sine în acest regim de invocare sau adresare. „De ce m‑aş apăra? Lumina nu e/de partea mea decât în somn –
şi‑atunci/e doar cenuşa verde care suie/din scorburile putredelor lunci.//De‑ar fi întuneric, Doamne (s. m.). Ca o plagă,/pe insulă, o umbră de gomon/arată vremea cât rămâne‑ntreagă/bolnavului de sine histrion” (Arena). Textul poetic se spune pe sine cu sinceră s(u)punere. Smerenia nu vine din comuniune. Lumina există dincolo de veghe, în duhul cuprins, iată, din nou, de somn – de sugestie evanghelică. În somn apare un existent sau o lume de vis, de realitate întoarsă, de unde şi căutarea unei ieşiri spre întuneric. („Numai o vreme, cât o bătaie de pleoapă,/a fost întuneric pe lume (s. m.)”, citim despre aceeaşi tânjire spre întuneric în lungul poem Numai o vreme, cât o bătaie de pleoapă.) O vorbire zgomotoasă umbreşte rănită spaţiul închis, insula. Mesajul e despre timpul încă permis unui egocentric, într‑o înscenare onirică.
Un sfârşit de metamorfoză este tânguit în silnicia acceptată a întoarcerii la sinele muritor: „nici altul, Doamne, nu mă mai pot da,/când gol, când palid, redevin treptat/ce‑am fost când apa, soarele şi lutul/o sarcină cu moartea mea purtau/în numele descreşterii, amin” (În numele descreşterii).
Ultima incintă este o rugăciune a celui care se vrea „ales”, venind spre „chivot”, pentru a fi născut din nou („spre tine mă preschimb”), în comuniune de suferinţă cu divinitatea („cu glasul meu de‑acum să geamă Domnul”).
Praguri face trecere către un Dumnezeu mai curând nedesprins din Scripturi, într‑o rugăciune ca un psalm pentru un altul în (nu prin) care locutorul aşteaptă să se metamorfozeze. Un portret larg, iscat prin imagini şi acte cumplite. O tainică şi subtilă rugăciune de trezire şi iniţiere. „Acelui ins de ceară dat la răni,/domn casei sale arse şi mulţimii/de fii ucişi, acelui ins cu stoluri/de strigi în jurul frunţii i‑au promis/tăiuşul umed, cleştele şi sarea./Trezeşte‑l, Doamne, inima i‑o umple/cu numere de foc, învaţă‑l pânda/şi goana pân‑la porţi – iar mie lasă‑mi/o zi măcar înfăţişarea lui.”
Moartea apare mereu, din text în text; iată, acum, un nenumit Crist, dispărut dincolo de nori, provoacă închipuirea unui martor necompătimitor, ameninţat de scenariul dominat de răzbunare şi jertfă: „cel ucis în apă nu se‑arată/şi norii lasă‑n urma lor vedenii. (…)/N‑am plâns de mult, e timpul, şi se‑ntâmplă/un semn de sus c‑ar trebui să plâng,/or, degetele duse pân‑la pleoapă/se‑ntorc uscate; şi‑aş vrea să‑l văd/privindu‑mă din lacrimă – de‑acolo/de unde‑n vânt se tremură; de unde/răsfrântul cer răzbună, ia‑napoi/şi nu mai dă, dar cere fum de jertfă” (E timpul).
La ceasul acesta imaginează o nocturnă mortuară, înţeleaptă (privegheată de prezbiteri, „bărbaţii bătrâni”) şi blândă, despre o extincţie fertilă, de renaştere tratată franciscan („mugurii morţii plesnind”).
Nenumitul Isus, ispitit de diavol în pustie, dar îndurând foamea („nu voi porunci/acestor pietre‑n pâine să se schimbe”) şi adormirea, la tot opunând cuvântul tot mai ferm („limpezi vorbe”), patronează poezia Trimisule.
Într‑un stil, ca de obicei, original şi pregnant, pastişând cu excelenţă creatoare limba biblică, în lexic şi sintaxă, Între cheiuri aduce dovezile puternic înlănţuite, împotriva ispitei („Marele şarpe v‑aşteaptă. La sânii femeii/tinerii solzi i se‑aprind…”), tot prin puterea limbajului („bine cuvântă cu limba”), în apropierea finală de „hotarul Eufratei”, a Betleemului sorginţii Fiului Trimis. Pentru referinţă biblică, cf. Mica, 5:2: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.”
Nimic de propiţiere ori sacru, o simplă adresare există, la o lectură de suprafaţă, în „norii seacă/şi pier spre noi, Maria”, din Vama de sânge.
Cea fără nume în Geneza, nevasta lui Lot, este apropiată şi apropriată în Oraşul aflat ca „maica Lot”, identificată acum chiar cu stâlpul de sare, în care fusese metamorfozată în Scriptură, ca pedeapsă că privise în urmă spre nelegiuita cetate Gomora. „Stă la pândă‑n/aburii amiezii, care mint,/şi‑n bătaia flăcării răsfrântă,//stă la porţi, întoarsă dinspre câmp,/maica Lot a stâlpului de sare./ Silnic şoldul ei deschide strâmb/pasul vinovat de nemişcare.” Scenariul poematic e aici schimbat, cum se şi cuvine estetic, fiind totodată extins, cu elemente neatestate în izvorul biblic. Femeia vede câmpul, nu cetatea Gomora. Ce face nu se realizează conştient, dar silnic, „maica Lot” este trădată de piciorul deodată încremenit, cu puţin înaintea transformării ei.
Un vers: „Ce scrie în cărţile vechi?” (Vântul Ahab) poate fi emblematic pentru interesul livresc, deopotrivă religios şi laic, al poetului.
Săgetarea unui cerb, numit la modul franciscan „fratele cerb”, însă fără paradoxul înfrăţirii cu adversarul – lupul ori moartea – e asemănată cu cea a lui Absalom, cel ucis cu trei săgeţi, după ce supravieţuise spânzurării într‑un crâng. „Ieri într‑un crâng desfrunzit,/singur, la ceasul al treilea,//ieri a murit într‑un crâng/fratele, fratele cerb – /ca Absalom a murit/pe sub arbori sticloşi” (Elegie). Pentru principiul vaselor comunicante, între poetic şi epic, mă opresc aici cu o remarcă: crângul, numit la început chiar astfel, apoi ca topos real, Pădurea Verde, de la Timişoara, apare în ciclul romanesc intitulat Istorii. Pentru poezia tocmai discutată, aduc aminte ca fiind de reţinut din Scriptură că regele David impusese ca fiul său cel frumos şi iubit, Absalom, să nu fie ucis, cerând să nu fie atins cu mâinile. Îl uciseseră însă de departe săgeţile. În Istorii, personajul central, constructorul Gheorghe Palada, urmărit pe toate căile conştiinţei de moarte, cere de mai multe ori unora dintre cei întâlniţi să rămână departe de el, cu formula scurtă „Nu mă atinge!”
Cărţile vechi scriu prin mâna poetului şi‑n poemele acestea: „idolul de lemn/se‑nlănţuie la ora lunii//cu dansul inutil” (Paloare). Termenii Genezei sunt supuşi altei ordini şi interpretări: „lut răstălmăcit la chip” (Soră). Anotimpul târziu poate legifera: „Cele din urmă porunci/toamna le dă cu zăbavă” (Sirynx). Un timp deopotrivă larg şi fragmentat, ca cel biblic, evanghelic, învăluie în poezia Armură: „O vreme şi‑altă vreme va pluti/prin treceri grave‑n rază şi căldură,/va rătăci pe diguri cenuşii/insinuând contururi de armură.”
Sfinţenia ia chip tragic, ameninţător, infernal, de suferinţă viscerală apocaliptică, de holocaust: „sângele, răcit în unghii,/şi‑a dat sudoarea de apoi (…)/Vremelnic, lucrurile‑nvie, ca morţii‑n flăcări, şi mă‑nec//de umbra rugului – cu frică:/de rug – cu scrâşnete din dinţi;/de fumul care se ridică/al drepţilor, temuţi părinţi” (Dies irae).
Sacrificiul după poruncă este zădărnicit, învins de viaţa care nu se lasă ucisă: „unde turma/rămasă vie sub altar se‑ntoarce/cu ochi acum şi pururi mustrători” (Numărătoarea).
Altă păţanie şi pătimire, eroică, mortală, se petrece tot în somn. Termenii Scripturii, hula şi zeciuiala, sunt acum (Ninsori de sare) doar împrumutaţi, aşadar deturnaţi, iar retoric – metaforici: „în somn să nu mai spun că, tras pe roată/din creştet până‑n tălpi, sub hula ploii,/dau morţii zeciuiala de‑ntuneric”. Hula este în Câmp alb repusă în contextul ei natural, de vechi legământ între Dumnezeu şi om: „spre hula/ măsurilor lăsate‑n seama lui? (…)/întâi mă jur pe cercurile lumii…”.
Duhul deplasat (metaforic), în Ev, ia deopotrivă fiinţă: „Din talpa lui/se naşte însuşi duhul lunecării,/fără ecou sub el adună trepte.”
Locutorul se vede îndepărtat de misterul sacrificial, dedus parcă din lectura Scripturii: „Până mâine/rugul va sta drept în mijlocul pieţii,/nu voi şti până mâine//taina cui se petrece napoia/genunchele cui sternul cui îl apasă/cine împarte la sorţi haina cui/cine se‑ascunde/şi‑adună dovezi înapoia/catapetesmei fierbinţi/nu voi şti” (Rug în amiază). Doar îndepărtat, depune mărturie, despre cele ascunse, precum „taina celui ridicat în scripet” (Alai).
Mircea Ciobanu a scris poeme relevante pentru poetica religiozităţii, revelatoare, în sens apocaliptic, făţiş sau ascuns, existenţial şi mistic.
Marian Victor Buciu
Mă bucur să citesc un eseu pertinent- despre Mircea Ciobanu, poet, în primul rând. O conștiință sfredelitoare și neliniștită, care a iubit structurile riguros adunate/ ale poeziilor cu puține cuvinte, dar, mai cu seamă, revelatorii.
Le-a iubit, le-a preferat poemelor ample, după cum a operat cu linia tăioasă a sintagmelor surprinzătoare, cu simboluri ale esențelor/ apa, sarea, femeia, sângele, focul, vântul aflate în rezonanță cu ideea sacrificiului. Al inițierilor. Cu Credința Creștină spre care tindea prin mijloacele artei sale. Diferit, de la o vârstă la alta.
Privesc acest portret în fotografie/ și îl regăsesc pe scriitorul Mircea Ciobanu – cu privirea scânteietoare, cu zâmbetul enigmatic, dar deschis spre toți cei care îi împărtășeau pasiunea pentru poezie.
Cu poezia trebuie să începem orice am face, în fiecare zi. Era deviza sa. Știu că scria noaptea, pe pervazul ferestrei, stând în picioare.
M-am bucurat de prezența sa, în calitate de editor și mai ales de sfătuitor sub forma de proverbe și sentințe tare încurcate, enigmatice. I am înțeles greu și poezia, mai greu, încă, proza, pe urmă – am simțit că au venit ele – înspre mine.
Ar trebui să spun că Mircea Ciobanu este și că va rămâne unul dintre oamenii cărora le voi purta recunoștință. pentru Poet și pentru familia sa- de artiști împliniți în vocația lor..
Mă bucur că, din când în când, memoria mentorului care a fost Mircea Ciobanu/ se ridică din uitare. printr-un comentariu evocator, ca acesta recent postat, în septembrie/ la Contemporanul, prin analiza câte unui vers de profundă/stringentă/actualitate pentru zilele în care ne este dat să trăim. Nu vă cunosc, dar vă mulțumesc, cu atât mai mult, pentru materialul oferit spre lectură. Așadar, Memento Mircea Ciobanu, poetul enigmelor./ Tatiana Rădulescu – în calitatea de modest martor al acestui fermecător om de litere, de artist devotat poeziei. Am fost poet/ în vremea lui Ahab.