Scriitorul pătruns de o reală vocaţie şi capacitate ficţională este sincer, mai ales, nu în confesiuni, ci cu mult mai mult, mai adânc, mai real sincer, în ficţiunile sale, numite generic roman…
După atâtea divagaţii şi, evident, apercepţii şi aproximări nu lipsite de risc, e timpul – mi‑o spune cântarul meu interior, cel rutinat şi cel de meseriaş, autor al unor vechi construcţii epice – de a reveni la ceea ce, oarecum grosolan, numim normalitate. Avem şi noi, maeştrii ficţionari, un fel de auz al cântarului şi al măsurii, vrând, ca atâţia mari creatori de simfonii baroce sau catedrale sublime, gotice, să potrivim şi echilibrăm cât de cât proporţiile oricărei construcţii. În ciuda oricărei teme, oricât de aventuroase, sau fantazări romantice, pentru a încăpea, pur şi simplu, în orizontul firesc al unui psihic apt de înţelegere. Şi de o anume contemplare. Apt de a coborî în ceea ce numim cu un termen insuportabil de generic şi de uzat, cel de social! Socialul din propria mea existenţă, socialul, magma enormă şi, uneori, extrem de obscură, de neverosimilă, prin care şi pe care am traversat‑o ani şi decenii, socialul ce poartă, cum ştim, diverse măşti şi apelaţiuni: eveniment, real sau realitate, întâmplare, firesc sau absurd; şi, de ce nu, uneori, istorie, dacă nu catastrofă sau destin.
Viaţa mea, luată în formele ei cele mai generice şi mai uzuale, viaţa mea, evenimenţială, biografia mea, cum se spune, trecerea mea prin timp, cel dedicat mie şi familiei mele, părinţilor mei, a fost
una, cel mai adesea, mediocră, extrem de previzibilă şi asemănătoare nu puţinora – mai mult sau mai puţin! – doar simţurile mele uneori exacerbate, lipsa sau inapetenţa mea organică pentru o minimă adaptare făcându‑mă să cred şi, nu rareori, să sufăr de o vitregie a vremii şi a oamenilor. E adevărat – şi în aceasta rezidă umorul involuntar al oricărei biografii ce‑şi depăşeşeşte marginile! – că nu puţine suferinţe şi impasuri pe care le‑a trăit adolescentul şi tânărul care am fost mi‑au fost explicate de nu puţini şi m‑am dumirit eu însumi, grăbit, fără îndoială, să constat faptul că ar fi fost cauzate, bineînţeles de… vremi sau de ceea ce am numit, cu toţii, un pic cam pripit şi niţel cam grosolan, a fi fost istorie. Totuşi… vreme!
Evident, consolator, pentru mulţi, uneori, şi pentru… tinerelul ce am fost. Dar cum se întâmplă, încă o dată cu mentalul şi cu reflexele noastre, cele de adaptare, dar, mai ales, cele de apărare, de justificare şi, adesea, absolut incapabile de a păstra o bună măsură, un cântar onest al celui ce, cu atâta aroganţă, sinceritate, îl numim adevăr, noi aşezăm deasupra întâmplării sau evenimentului ce ne‑a atins sau izbit semnul unor forţe ce ni se par a nu depinde de voinţa sau de habitudinile pe care ni le cunoaştem – sau pe care ni se pare a le stăpâni! – forţe cărora le dăm denominaţii diferite, uneori de‑a dreptul ciudate. Ne‑am întrebat noi vreodată, românii, de ce gustăm şi ne plac atât basmele şi păţaniile ciudate, scrise de Ion Creangă, amicul lui Eminescu, cel pe care convivii şi membrii marcanţi ai societăţii Junimea îl frecventau, mai ales, sub titulatura şi postura de poznaş şi de băsnitor popular, truculent, fără îndoială, autodidact atrăgător nu numai prin fantazarea sa extrem de liberă, aşezată între basm şi folclor literar, atrasă, ca şi de ceea ce numim licenţios, dar şi prin statura, fermecătoarea sa aroganţă şi prin biografia sa, un emul răsăritean, cu siguranţă, involuntar, al celebrului, enormului, fantastului Rabelais?! Nu cumva prin aceea că ţesătura sa epică şi fantastă, nedepăşind cu prea mult marginile unei normalităţi ale locului şi moravurilor, ne uşurează, prin umorul uşor grosier şi printr‑o isteţime a stilului şi a limbajului colorat nord‑moldovean, de nu puţine nedumeriri ale noastre? Noi, cei ce părem lucizi şi gravi, eliberaţi sau justificaţi de nu puţine dintre problemele pe care alţii, să le zicem aşa, filosofi şi pedagogi aspri, dacă nu istorici autoritari sau popi şi universitari cu prestigiu, ni le pun, şi de care ne fac responsabili. Dar o facem şi noi înşine, în ceasul acelei singurătăţi ce rămâne aproape un fenomen, un ciudat mister, încă până la capăt, o singurătate alta decât cea care ne apare adesea ca o formă a plictisului maladiv, a unei fundături a timpului, a destinului mărunt, trivial şi vag diabolic, adesea! Acea singurătate care a devenit şi s‑a instalat de‑a dreptul la începutul acestui nou mileniu ca o formă a unei nevroze supra‑continentale, din care marile concerne de medicamente şi de zvonuri fac beneficii considerabile, numite depresie! Mai ştie cineva, cadru medical sau psiholog reputat, ce mai desemnează azi, în lume, această vagă, ameninţătoare şi enorm endemică denominaţie?!…
… Am amintit mai sus de secolul meu şi de prezent, acel prezent aşa cum îl trăiesc şi îl accept, identic, ca pe unul ce face parte din posesiile mele, un prezent al meu, pentru a‑mi explica mie însumi şi eventualilor mei lectori, ce rost au aceste însemnări, note de jurnal, biografie mai mult sau mai puţin intimă, confesiune sau confesiuni etc., care, cel puţin la noi, la români, dar e şi o modă a continentului, e preferată, acum, la începuturile mileniului al III‑lea, în pofida groaselor volume epice, ficţionale. Am notat undeva că scriitorul pătruns de o reală vocaţie şi capacitate ficţională este sincer, mai ales, nu în confesiuni, ci cu mult mai mult, mai adânc, mai real sincer, în ficţiunile sale, numite generic roman. În consecinţă, mi‑ar putea retorca vreun isteţ, de ce te afunzi mata, romancierule, în jurnal şi confesiuni, mai mult sau mai puţin biografice, când ai la îndemână şi ai profesat binişor, decenii la rând, arta romanului?
Ştiu eu?!… Cine ar putea s‑o spună?… E adevărat, nici eu însumi nu ştiu, deşi, în timp ce însăilez aceste note sau confesiuni, nu renunţ în nici un fel la a scrie şi publica romane. Au făcut‑o colegi ai mei, mai prestigioşi, în timpuri trecute, deşi, geniul lor, a arătat încă o dată – ca şi sub alte pretexte, poate la fel de ciudate! – că, sub pana viguroasă a romancierului, timpurile fizice sau cele morale, ale mentalităţilor sau evenimentelor majore, catastrofice sau nu, sunt extrem de relative, duplice. Dacă nu false! Şi abia o interpretare ficţională viguroasă şi lucidă, încercată, le pune pe adevăratele lor picioare, chiar dacă, cum se întâmplă azi, în primele decenii ale mileniului trei, cam pe întreg continentul, ca reportajul sau documentarul filmat sau nu, faptul nud sau cel divers să pară şi să fie vândut şi căutat mai degrabă decât, să zicem, un op gros şi greoi, precum… poemul epic Mizerabilii al poetului Victor Hugo. Opus ce a plăcut contelui Tolstoi, altfel atât de exigent şi mofturos cu unele dintre textele shakespeariene, dar… i‑a displăcut prietenului său mai tânăr, Gustav Flaubert, care se lupta el însuşi cu un astfel de text.
Nu ştiu, da, am puterea să o spun, dar… o fac, totuşi. Ciudat, nu‑i aşa, încă stăpân pe reacţiile şi necesităţile mele reale, recunosc faptul că practic o artă despre care nu am convingerea că ar fi una majoră, cum e romanul, dar o fac, totuşi. Un fel de pălăvrăgeală scrisă, notată, ar zice cineva, o nevoie a unui fel de dezgoliri şi, după ce pe atâtea mii de pagini publicate m‑am ascuns în persoana a treia, aşa‑zis obiectivă, cea a naratorului, iată‑mă, aproape practicând un fel de viciu, o infracţiune de tip sexual, exhibiţia! Dezgolirea! Falsă şi ea, bineînţeles, deoarece este doar pe jumătate sau pe sfert, mai mult sau mai puţin trucată, deoarece noi, romancierii, ca şi marii şi vechii iluzionişti, minţim adesea cu adevărul sau suntem sinceri doar atât cât să părem… reali, autentici, asemănători tuturor în ceea ce numim logică curentă sau bunul-simţ. Hrănind publicul nesăţios cu ceea ce numim miracol, supra‑natural, de fapt, avid de a‑şi ieşi din pielea, din cadrul, din scaunul rigid şi necruţător al fiecărei zile sociale, familiale, istorice, justiţiare, comunitare etc., etc. Deşi nu crede şi o spune pe trei sferturi convins, dar… îl atrage! Ei bine, eu însumi mărturisesc aceasta, eu însumi sunt atras, deşi „nu cred” în confesiunile scriptice ale unor scriitori, chiar şi cu faimă, exemplare, cum ar fi cele ale Sfântului Augustin sau Montaigne, deşi mi‑am îngropat, cântând şi aproape indiferent la vremurile aspre, de o brutalitate extrem de ciudată, neconformă cu timpul civilizaţiei în care ne aflăm, pe care le‑am trăit, eu şi contemporanii mei, nevoia mea adâncă numită vocaţie, în roman!
Nu ştiu, da, recunosc, nu ştiu! Dar… continui s‑o fac, să exersez această artă ce mi se pare minoră şi care nu mi se potriveşte. Meritul meu, încă o dată, nu e acela de a o face, ci de a mărturisi că nu ştiu de ce o fac şi, ca un fel de copil întârziat, continui, mă încăpăţânez să o fac. Să fie acesta sau aceasta un fel de început al unui alt fel de viciu decât cel al… literaturii?!…
■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)
Nicolae Breban
