Suplimente

Suplimente apărute în anul 2022:

Contemporanul nr. 10 Octombrie 2022 + Ediție specială Regina Maria a României

Cu prilejul Centenarului Încoronării, revista Contemporanul. Ideea Europeană, care apare sub egida Academiei Române, publică două ediţii speciale, două suplimente‑eveniment, gândite, create şi aşezate în pagina realităţii sub Auspiciile Familiei Regale a României.

Primul supliment (nr. 10/ 2022 al publicaţiei noastre), dedicat Reginei Maria, cuprinde intervenţii, articole, eseuri, fragmente de studii sau marginalii, semnate de scriitori, profesori, istorici, ca, bunăoară, acad. Răzvan Theodorescu, Aura Christi, Constantin Toader, Narcis-Dorin Ion. În aceeaşi ediţie specială, găzduim, cu bucurie, fragmente din tetralogia Povestea vieţii mele, scrisă de Regina Maria şi apărută recent în condiţii grafice de excepţie la Editura Librex.

♦ Regina Maria a României

„Iubirea mea pentru această ţară, pe care am făcut‑o a mea prin lacrimi şi suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanţuri de oţel, legată prin inimă, prin creier şi prin sânge. Simt că fiecare din cei şase copii ce i‑am dat e unul din inelele acestui lanţ pe care numai moartea şi dezastrul îl pot sfărâma (…).

Nu există nimic din România pe care să nu‑l fi iubit. Mai profund decât majoritatea celor născuţi aici, m‑am simţit una cu întinsele ei câmpii, cu nesfârşitele sale drumuri, cu apusurile, cu răsăriturile ei acoperite de rouă, cu pădurile întunecate şi cu lanurile aurii de grâu. Am iubit până şi mărăcinii deşiraţi care‑şi împrăştie prin bolovănişuri frumuseţea inutilă a ramurilor lor spinoase. Am ajuns, în timpul rătăcirilor mele, în locuri atât de singuratice, încât îmi păreau la capătul lumii şi acolo mă opream contemplând ultima strălucire a soarelui, înainte ca acesta să se scufunde în odihnă. Mi‑au plăcut culorile strălucitoare ale cerului; melancolia stranie a nopţii care se aşternea; aburul parfumat de rouă ce se înălţa din pământ, vălul de colb ce plutea peste lume…
Am iubit România întru totul, am iubit‑o profund… am iubit‑o mult! Niciun foc nu purifică mai tare ca focul suferinţei, nicio flacără nu se înalţă mai drept spre inima lui Dumnezeu. Prin urmare, ţara mea, nu contează prin câte necazuri ai trecut până acum şi nici prin câte o să mai treci! Prin flacără trebuie să treacă oţelul înainte să devină o sabie tăioasă. Păstrează‑ţi credinţa neclintită şi speră în continuare; eşti cu atât mai măreaţă din cauza necazurilor tale şi a felului în care le‑ai înfruntat şi eşti cu atât mai vrednică să câştigi!”

Contemporanul nr. 11 Noiembrie 2022 + Ediție specială Centenarul Încoronării

♦ Centenarul Încoronării (1922‑2022)
Citatul lunii

Ioan‑Aurel Pop
Încoronarea – un act fundamental întregitor al Marii Uniri

„Încoronarea regilor Ferdinand şi Maria, în catedrala clădită special cu acest scop, este ultimul act fundamental întregitor al Marii Uniri. Fără încoronare, Marea Unire rămânea neîmplinită. Aşa, prin organizarea impecabilă a actului, voinţa de unire a poporului român era consfinţită deplin, în faţa ţării, a lumii şi a lui Dumnezeu. Volumul de faţă, coordonat de un excelent specialist – profesorul dr. Narcis-Dorin Ion – vine să lămurească în detaliu sensul actului Încoronării Regale de la Alba Iulia din 1922, să aducă noi detalii în lumina noilor cercetări şi să evidenţieze semnificaţii pline de miez, rămase uitate. Imaginile însoţitoare, unele complet inedite, nu au nevoie de nicio prezentare, pentru că vorbesc de la sine despre măreţia unui episod fundamental din istoria contemporană a României.

Fireşte, ca oriunde şi ca oricând în istorie, nici în timpurile de glorie ale monarhiei în general şi nici în secolul monarhiei constituţionale (1866‑1947) nu s‑a putut înregistra la români o perpetuă epocă de prosperitate. Mitul „vârstei de aur” rămâne ceea îi spune numele, adică un mit. Am avut, ca toate popoarele, suişuri şi coborâşuri, am avut victorii şi eşecuri, regimuri democratice şi totalitare, revirimente şi crize şi, cel mai adesea, perioade obişnuite, în care viaţa cotidiană a mers înainte, cu bunele şi cu relele sale. Monarhia constituţională, inaugurată la 1866, odată cu înscăunarea principelui Carol de Hohenzollern‑Sigmaringen, a adus României stabilitate şi echilibru, creând – prin efortul elitei politice şi intelectuale şi prin antrenarea în acest efort a naţiunii – auspiciile sincronizării noastre cu Europa Occidentală, adică aşezarea noastră în acel circuit de valori verificate, care au asigurat lumii europene prosperitatea, eficienţa şi preluarea sa ca model mondial de succes. Elogiul cumpătat al monarhiei, al regalităţii şi al dinastiei la români se înscrie periodic în ordinea firească a lucrurilor, în necesitatea reamintirii faptelor mari, spre a oferi tinerilor energia necesară edificării viitorului.”

Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 11/ 2022,
ediţia specială – Centenarul Încoronării (1922‑2022)

Suplimente apărute în anul 2017:

Supliment al revistei Contemporanul pentru toți cititorii

♦ Identitatea românească în preajma Centenarului Marii Uniri (1918-2018)
Ediţie gândită, alcătuită şi îngrijită de Aura Christi
Revista Contemporanul nr. 12 Noiembrie 2017

A fost, se pare, prima oară când a tresărit în mine, în copilul care eram, sentimentul patriotic, care mi-a mai apărut doar în anumite momente ce țin, probabil, de evenimente, dar și de starea mea psihică; sau, mai probabil, de ceea ce-mi recomanda tatăl meu pe care îl vedeam în mare preteșug cu simpatici evrei, unguri, vorbind o maghiară perfectă, deoarece își făcuse liceul la Oradea-Mare, o școală, aproape o fortăreață, ținută de preoți minoriți unguri, în anii douăzeci:
– Tată, când trebuie să fim și să ne simțim Români?
– Foarte simplu, a sosit răspunsul, când țara noastră, România, e contestată, sau când se află în pericol! (Nicolae Breban)

Ca să ne identificăm în lume, la un secol de la Marea Unire, este de ajuns să spunem că existăm la confluența Carpaților cu Dunărea, cu Nistrul și cu Marea cea Mare, că venim de la Roma, că ne chemăm încă romani, că vorbim „latina dunăreană”, că ne închinăm Domnului/ Dominus, dar că avem și nostalgia Noii Rome bizantine, cunoscute direct de strămoși prin limba lui Chiril și Metodiu, prin buchii și prin curgerea doinită a dorului. Cu alte cuvinte, noi unim cele două jumătăți ale Europei într-un concert al culturii și civilizației, pe care Aura Christi – discret și senin – ni-l trimite cu gânduri de bine, prin vocea unor personalități care știu să cuvânteze ex profundis. (Ioan-Aurel Pop)

Am aderat la Uniunea Europeană, deci, suntem cetăţeni europeni… Discutăm, frecvent, despre globalizare (fără a întelege, de fapt, fenomenul) şi visăm să devenim cetăţeni ai planetei… În schimb, uităm sau ignorăm, din ce în ce mai mult, să ne gândim la locul şi rolul limbii şi istoriei noastre în noul tablou european şi internaţional, de parcă dizolvarea identităţii româneşti în cadrul Uniunii Europene ar reprezenta un proces firesc.

Cum am ajuns aici? Avem un trecut, o limbă, o istorie, o conştiinţă a identităţii româneşti datând încă din vremea cronicarilor şi continuând cu Școala Ardeleană, un specific naţional, suntem înconjuraţi de mormintele celor care s-au jertfit pentru ca noi să fim astăzi aici şi cărora le suntem datori, la fel cum le suntem datori şi celor care vor veni după noi. Suntem susţinuţi ca naţie de piloni puternici, adânc înrădăcinaţi în istorie şi, totuşi, afişăm o formă de renunţare la conştiinţa de neam, parcă dorind îngenunchierea şi, ulterior, dispariţia…

Ar trebui să ne trezim şi să înţelegem că reperul reprezentat de patrie trebuie să rămână o constantă, deoarece înainte de a fi europeni sau cetăţeni ai mapamondului, suntem români, iar schimbările vremurilor si, implicit, adaptarea la ele trebuie realizate cu chibzuinţă şi înţelepciune, în interesul ţării şi cetăţenilor ei…

Cel puţin aşa ar proceda un popor demn. (Bogdan C. Simionescu)

Academia Română rămâne fidelă misiunii și destinului său princeps, consolidate de istoria sa, ca păstrătoare a valorilor și conștiinței noastre identitare: limba română, cultura și spiritualitatea neamului nostru. (Victor Voicu)

Mircea Platon, Elitele şi conştiinţa naţională
Supliment al revistei Contemporanul pentru toți cititorii
Revista Contemporanul nr. 11 Noiembrie 2017

România are tot ce îi trebuie pentru a fi o naţiune bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greşit. E ca şi cum ai avea o moară de vânt pe care ai băga-⁠o sub apă aşteptând apoi să-⁠ţi alimenteze cu energie o fabrică de conserve în care tu ai vrea să fabrici ciorapi. Potenţialul României e ignorat şi risipit din cauză că subansamblele României sunt conectate anapoda de o pseudo-⁠elită care nu înţelege să ajute la structurarea personalităţii naţionale a românilor. Şi această structurare începe de la buna noastră aşezare în raport cu potenţialul identitar, cultural şi modelator de acţiune pe care ni l-⁠au lăsat strămoşii. (…)
Dincolo de discuţiile pseudo-⁠savante despre noutatea conceptului de naţiune şi modernitatea miturilor naţionale „inventate” de elitele burgheze în contextul dorinţei lor de a unifica piaţa internă pe fundalul colapsului ordinii feudale şi al eclipsării creştinismului ca ortodoxie publică, dincolo, deci, de aceste ideologeme care încearcă să discrediteze ideea naţională, aşezând-⁠o pe o anumită treaptă a unui evoluţionism cultural care prevede trecerea sau ascensiunea de la faza naţională la cea supranaţională şi suprastatală, se cuvine să reţinem un lucru. Şi anume că, în esenţă, după cum spunea Iuliu Haţieganu, „naţiunea însemnează unitate de generaţii. Patria însemnează unitate de viitor”. Şi unitatea de generaţii nu trebuie dovedită dinspre astăzi spre ieri, de vreme ce a fost deja săvârşită de ieri spre azi. Locuim în această continuitate, suntem deja aşezaţi în ea. Trebuie doar să o recunoaştem şi să ne punem la lucru în lumina ei. (Mircea Platon)

Horia Vicenţiu Pătraşcu, Idealul valah
Supliment al revistei Contemporanul pentru toți cititorii
Revista Contemporanul nr. 10 Octombrie 2017

Cartea îşi propune o analiză a situaţiei României pornind de la conceptul de ideal. Teza cărţii este că stagnarea, dezinteresul şi silnicia atât de actuale în ţara noastră se datorează absenţei unui ideal naţional. Convins că termeni precum „proiect de ţară”, „viziune”, „obiective naţionale” nu fac decât să escamoteze această problemă, edulcorând-o intelectual, autorul nu se fereşte să folosească un termen ce este – într-un mod cât se poate de elocvent – ieşit din uz: idealul!

Cu ocazia acestei sondări în psihologia abisală a poporului român ies la iveală modele, paradigme, tendinţe şi structuri sufleteşti prezente în viaţa cotidiană, culturală, socială şi politică a României actuale. Deşi având o serie de înaintaşi notabili (dacă e să-i amintim numai pe Constantin Rădulescu Motru, Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Dumitru Drăghicescu, Ştefan Zeletin, Constantin Noica) – o asemenea direcţie de abordare a sufletului poporului român a fost abandonată în vremurile din urmă, în conformitate cu noile „comandamente” ale globalizării şi dez-naţionalizării. Autorul cărţii de faţă are curajul să reia această linie de cercetare, într-un limbaj viu, colorat afectiv şi uneori reactiv.

Problema emigraţiei masive a românilor este plasată în aceeaşi perspectivă a absenţei idealului – singurul capabil de a ţine laolaltă un popor între graniţele unei ţări. Lipsiţi de ideal, românii ajung să se dezintegreze şi să vagabondeze în căutarea unui loc propriu, fără să ştie că locul pe care-l caută este, de fapt, propria ţară, o ţară fondată pe un ideal care să rezoneze cu cele mai adânci niveluri ale simţirii lor.

Theodor Codreanu, Lumea românească în zece prozatori
Supliment al revistei Contemporanul pentru toți cititorii
Revista Contemporanul nr. 09 Septembrie 2017

Creatorul romanului cinic, la noi, Nicolae Breban, ostil aşa-zisului „fatalism” mioritic, face ca Mioriţa alungată pe uşă, la nivel conceptual, să se reîntoarcă pe fereastră, la nivel epic, prin feminizarea mişcării de rezistenţă naţională, în surprinzătorul său roman Jocul şi fuga.

Când am făcut selecţia primilor nouă prozatori, nu m-am gândit că vor ieşi, din nouă cercuri, alte trei cercuri „danteşti” pentru cele trei tradiţionale provincii româneşti. Constat cu uimire „egalitatea” lor în construcţia României moderne, dar şi a cărţii mele. Au ieşit, fără nici o intenţie, câte trei scriitori, pentru fiecare provincie, care mi-au asaltat subconştientul: Moldova (Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Eugen Uricaru); Valahia: Marin Preda, Eugen Barbu, Mircea Cărtărescu; Ardeal: Liviu Rebreanu, D.R. Popescu, Nicolae Breban. Uitasem însă contribuţia Basarabiei, cu destinul ei ingrat, de la 1812 încoace. Cele nouă cercuri s-au transformat, de aceea, într-un decameron, cel de al zecelea prozator al construcţiei critice devenind Ion Druţă, cu întreaga dramă a sfâşierii interioare a Basarabiei, dezvăluită încă în cartea mea din 2003, Basarabia sau drama sfâşierii.

Şi ce literatură face fiecare dintre cei zece, şi cum o arhitecturează toţi împreună!

Aura Christi, Din infern, cu dragoste
Supliment al revistei Contemporanul pentru toți cititorii
Revista Contemporanul nr. 06 Iunie 2017

E ca şi cum ai întors câteva pagini din cartea fiinţei. E ca şi când ai lăsat în urma ta ceva crucial, de răscruce, care se impune să fie valorificat, scos la suprafaţa firii, prospectat, descris, contemplat într-o linişte de dincolo de lume, de dincolo de bine şi rău, când toate lucrurile se întrevăd într-o altfel de limpezime, care nu exclude de tot nici iubirea, nici setea de viaţă, nici dorinţa de a rămâne, de a întârzia în această lume, cu deosebirea că iubirea, setea de viaţă şi dorinţa de a rămâne sunt – după acei ani, trăiţi la temperaturi imposibile – alt­fel, fiindcă a intervenit o schimbare radicală şi nebănuit de lentă în felul tău de a privi şi de a vedea lucrurile. Parcă eşti la fel şi, totuşi, substanţial diferit. Ceea ce numeşti viaţă e văzut de tine din alt unghi, prin ochiul cuiva înstrăinat. (…) Trăim între lumi şi rareori ne dăm seama de aceasta. Spaţiile intermediare ne sunt casă şi liman. Ce straniu e că realizăm aceasta exclusiv când suntem aduşi pe muchie de cuţit, pe buza prăpastiei, unde, pradă iluminării, înţelegi totul; şi de cum te desprinzi de exuberantele focuri de-acolo uiţi o parte din ce-ai priceput, făcând apoi efortul de a-ţi aduce aminte.

Ce zeitate şi‑a slobozit mierea eretică în miezul labi­rintului care sunt?

Carnea trecătoare a cui sunt, Doamne?

Aura Christi

Suplimente ale revistei Contemporanul pentru abonaţi:

Aura Christi, Geniul inimii
Cartea Iluminărilor mele.
Roman în versuri ilustrat de Mircia Dumitrescu
Supliment al revistei Contemporanul pentru abonaţi
Contemporanul, nr. 1/ 2017

Cartea de faţă, pe care cititorul o ţine acum în mână, reprezintă o formă – literar vorbind, foarte complexă, fiindcă ea evoluează pe mai multe voci narative, dintre care doar unele îi aparţin în mod direct autoarei – de exorcism. Geniul inimii e răspunsul unui poet la o experienţă personală plenitudinară, în care bucuria şi suferinţa se întrepătrund reciproc pentru a exprima, împreună şi tensionat, starea de graţie. Există o voce a experienţei biografice în această carte scrisă febril, o alta de martor sau de participant la istorie, tot aşa cum există o voce a puterii şi una a victimei. Deasupra tuturor stă, însă, nu neapărat triumfătoare, dar lucid-cerebrală, chemarea celor două credinţe pentru care merită să trăieşti şi să-ţi rememorezi viaţa atunci când ai ajuns cu ea la răspântie: credinţa în cultura modelelor care te-au precedat şi credinţa deloc ingenuă, ci ivită din cunoaştere, în sacralitatea profundă a celor trăite şi în transcendenţă. (Ştefan Borbély)

A considera un text drept „carte a iluminărilor mele” și a așeza ca titlu al primei părți a volumului sintagma Povestea subteranei ne plasează sub semnul aproape imposibil al drumului către Sine, al cuprinderii, al denudării și al efortului de a înțelege un obiect al cărui adevăr se va afla întotdeauna în proximitatea peșterii lui Platon. E un demers perpetuat, dar niciodată epuizat și aproape exclus din plasma comunicării, care – în situația „romanului” Aurei Christi – nu are corespondențe, nu se apropie de experiența budhistă, nici de prerogativele ocultismului de New Age, ci ne aduce în vecinătatea îndemnului de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, preluat apoi, ca soluție între a fi și a părea, de către Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Poți întâlni, pe acest drum, și acel daimonion care a străjuit gândirea aceluiași înțelept atenian ca altă față a „subteranelor” ființei, acolo unde lumina se îngemănează cu întunericul, stare „poetizată” de Goethe, dar prăbușită în tragic de Dostoievski. E o coborâre spre înțelegere prin cuprindere și, implicit, prin atingerea nelimitatului. (Mircea Braga)

Cartea Aurei Christi Geniul inimii pare o stâncă masivă, singuratică, într-un peisaj „mioritic”. Geniul inimii are originalitate şi forţă. Prima parte e lirică, a doua (într-un fel) – o comedie negru-satirică, a treia – predominant epic-narativă. Prima parte este excelentă; mi-am însemnat un număr de poezii memorabile. A doua, în centrul ei mai ales, are secţiuni, pasaje extrem de interesant-plăcute-amuzante, în pofida tonului, uneori, foiletonistic. A treia e impresionantă în ansamblu, armonios-coerentă, de o sinceritate sfâşietoare. În tot volumul, istoricul, religiosul, subiectivul se leagă foarte frumos între ele. Nu-mi plac laudele la adresa lui Nietzsche! De fapt, cum se leagă acest autor de Biblie, de Evanghelii?!

Aura Christi poate fi mândră de o realizare majoră, cu totul originală. Probabil, nu l-a citit pe romanticul britanic Wordsworth; dar el e cel care a scris (sau a început să scrie) o memorabilă autobiografie în versuri. Puţini l-au continuat. Am putea spune că Aura se numără printre cei puţini. (Virgil Nemoianu)

Nicolae Breban, O istorie dramatică a prezentului.
Aventurierii politicii româneştiSupliment al revistei Contemporanul pentru abonaţi
Contemporanul, nr. 12/ 2016

„O nuanţă autobiografică, perfect întemeiată, irizează concepţia lui Breban de la acest nivel, miza mare a ideii fiind aceea de a demonstra – ceea ce romancierul a mai făcut… – că generaţia din care face el însuşi parte (Nichita Stănescu, Matei Călinescu etc.) a transformat literatura într-un asemenea mediu germinativ de excelenţe, prin intermediul promovării esteticului ca replică alternativă sublimă la grotescul ideologic din jur. Trebuie să recunoaştem că Breban rămâne seniorial şi impecabil de fiecare dată când enunţă această dihotomie: de pildă, nu trebuie uitat faptul că Istoria dramatică a prezentului s-a zamislit când împotriva autorului se trăgea cu tunul, pe motivul orchestratei acuze de colaborare cu Securitatea. Nici un raspuns în volum, nimic insidios, revanşard sau resentimentar: doar idei şi fapte, nu psihologie. Jos pălăria!” (Ştefan Borbély)

„Numai cultura, carevasăzica, ne poate lecui de această «nesiguranţă identitară» şi numai ea poate înnobila istoria noastră de care, s-a putut constata, prozatorul maramureşean nu- i mulţumit… Face şi alte profeţii, atunci când în capitolul final vorbeşte despre specificul naţional, dar despre toate acestea vom putea discuta cu alt prilej. Este o temă pe care noi, românii, o aducem mereu în discuţie fie pentru a o sataniza, fie pentru a o apăra. Observ că N. Breban n-o respinge, de plano, cum fac globaliştii, nici «n-o sminteşte» cu un discurs encomiastic, cum fac localiştii. El procedează corect, aşa cum procedează orice intelectual lucid şi responsabil, adică analizează un concept (un concept esenţial) şi încearcă să-i vadă viitorul… Este trist, şi are de ce, când se gândeşte la lumea politică de azi şi la retorica resentimentului şi a răzbunării care domină lumea intelectuală… Să mai spun că are şi în acest caz dreptate, că după douăzeci de ani de libertate intelectualii români, cu precădere scriitorii (ei, care s-au ţinut bine sub regimul totalitar), se detestă cu o grea sinceritate? Îmi amintesc de o propoziţie din Eminescu (reproduc din memorie): «Nu eşti liber, dacă nu eşti drept». Se poate spune şi invers: «Nu eşti drept, dacă nu eşti liber». Liber, în cazul oamenilor de litere, de prejudecăţi, de complexe şi idiosincrazii, de eşecurile şi vexaţiunile pe care ţi le-a provocat istoria şi pe care spiritul nu poate să le stăpânească.” (Eugen Simion)

Ioan-Aurel Pop, Identitatea românească
Supliment al revistei Contemporanul pentru abonaţi
Contemporanul, nr. 11 Noiembrie 2016

Un contrast armonios, dacă pot spune astfel, ba chiar o anume incompatibilitate – rară şi fecundă –, a câtorva trăsături fizice şi spirituale se lasă descoperite în persoana şi în personalitatea academicianului Ioan-Aurel Pop: fragilitatea constituţiei de seminarist supus şi flexibilitatea intelectuală iezuită, disciplina cazonă şi fervoarea juvenilă, ambiţia încordată şi erudiţia senină, retractilitatea structurală şi sociabilitatea, expansiunea şi temperanţa, apoi spiritul reflexiv, pasiunea pentru istorie şi pentru arheologia arhivistică dublate de interesul viu pentru viaţa Cetăţii şi devoţiunea apostolatului activ. Aerul de copil înţelept nu îl părăseşte în nicio împrejurare. Conduce dialogul, polemica, pledoaria cu diplomaţie şi cu tact pedagogic, astfel încât, dincolo de justeţea argumentelor, impresia pe care fermitatea poziţiei sale asumate şi exprimate o produce rămâne negreşit una de nobleţe şi civilitate. (Angela Martin)

Îl găsim aici pe Ioan-Aurel Pop istoricul, cel pentru care trecutul nu e simplă literă moartă sau inventar de cronologii seci şi controversate, ci chiar temelia prezentului. El este autor şi coordonator de impresionante spectacole ale rădăcinilor noastre – întrepătrunse cu ale altor neamuri, dar păstrându-şi autonomia şi specificitatea. Îl descoperim pe cititorul şi degustătorul de literatură bună, pentru care textul scris se cuvine a fi nu doar exact şi nepărtinitor în încheierile sale, ci şi rostit memorabil, în cuvinte potrivite care să probeze caratele limbii române. Îl întâlnim în fiecare pagină pe Ioan-Aurel Pop omul cetăţii, prezent în miezul lucrurilor şi gata să pună umărul la bunul lor mers. Atent la seisme mai mari ori mai mărunte ale vremii, intervine prompt şi expresiv de câte ori simte că punctul pe i a fost rătăcit în polemici goale. Îl găsim pe Profesorul îndrăgostit de Universitate şi de rosturile acesteia în lumea contemporană, cel care ştie, pe urmele lui Vasile Pârvan, care este „datoria vieţii noastre”. Citim elogiile sale atent cumpănite la marile figuri ale culturii naţionale şi argumentele sale ferme despre legitimitatea sentimentului naţional. (Irina Petraş)

Acad. Ioan-Aurel Pop este nu doar un istoric şi un dascăl respectat şi iubit, ci şi un constructor de instituţii, precum şi un om al cetăţii, o conştiinţă activă şi responsabilă prezentă în dezbaterile publice privind soarta disciplinei ce o profesează, în polemicile referitoare la evoluţia comunităţii locale şi a ţării. Domnia Sa este un istoric care şi face istorie. Director din 1993 al Centrului de Studii Transilvane, director al institutelor culturale româneşti de la New York şi Veneţia, rector al UBB din 2012, Acad. Prof. Ioan-Aurel Pop şi-a lăsat amprenta inconfundabilă asupra destinului acestor instituţii şi a oamenilor care gravitează în jurul lor. (Ioan Bolovan)

Academician, profesor universitar, doctor în istorie, rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, specialist în Evul Mediu despre care se chinuie de o viaţă să-i convingă pe toţi că e departe de a fi „întunecat”, că nu a existat „barbarie medievală”, că a fost foarte multă lumină. Vorbeşte cinci limbi, e membru în mai multe organisme ştiinţifice din ţară şi din lume, e autor, coautor al câtorva zeci de cărţi, unele apărute la edituri de prestigiu din străinătate. A fost, printre altele, directorul Centrului Cultural Român din New York (1994-1995), directorul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia (2003-2007) şi directorul Centrului de Studii Transilvane (din 1992). (Rodica Lăzărescu)

Ioan-Aurel Pop restituie la modul ştiinţific, dar şi afectiv, o forma mentis autohtonă, continuând astfel linia de referinţă a istoricilor şi universitarilor transilvăneni. (Mircea Muthu)

Toate popoarele sunt preocupate de identitatea lor, dar la români această chestiune a îmbrăcat forme speciale. Românii, locuitori până în epoca modernă în două principate autonome supuse Porţii Otomane şi râvnite de mulţi alţi vecini, dar trăitori şi în vaste provincii ocupate de unguri, de austrieci, de ruşi şi de turci, pierduţi în mijlocul atâtor străini rapace, s-au întrebat, parcă mai mult decât alţii, de unde vin şi cine sunt ei. Până la urmă însă, toate popoarele mici, lovite de soartă şi lăsate la cheremul celor mari, au asemenea preocupări, transformate uneori în adevărate obsesii. (Ioan-Aurel Pop)

● Ştefan Borbély, Eseuri biblice Supliment al revistei Contemporanul, nr. 10/2015

Atunci când Iisus le spune ucenicilor, în Evanghelia după Matei, 5:14, enunţând „fericirile” (în Cuvântarea de pe munte) că „voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă”, accepţiunea e strict metaforică, la fel cum se întâmplă şi în foarte cunoscuta scenă a Schimbării la faţă, tot în Mat. 17:2, unde se spune că „El s-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa lui a strălucit ca Soarele şi hainele i s-au făcut albe ca lumina”. În Evanghelia după Marcu, mai aspră şi – după cum ştim – mai veche decât aceea a lui Matei, lumina are, de asemenea, o accepţiune metaforică, fiind asociată cunoaşterii ezoterice pe care, prin credinţă, o vor dobândi creştinii, spre deosebire de celelalte neamuri, cărora le este rezervată doar o cunoaştere exoterică. (Ştefan Borbély)

● Magda Ursache, Comunismul cu rele și rele
Supliment al revistei Contemporanul, nr. 11/2014

Magda Ursache este unul dintre cei mai străluciţi şi mai originali polemişti din cultura română actuală, dincolo dar în consonanţă cu forţa stilistică a romancierei. Colaboratoare infatigabilă la cele mai importante reviste ale momentului, articolele ei sunt întotdeauna imbold spre lectură, prin vervă stilistică şi problematică. Spre deosebire de criticaştrii de duzină, autoarea se distinge prin abordarea mizelor majore ale culturii şi vieţii publice româneşti şi europene. Pentru asta, îşi foloseşte altfel lecturile bogate şi informaţia mereu surprinzătoare, toate acumulate în timp şi temeinic. Magda Ursache este unul dintre puţinii intelectuali care s-au angajat în greaua povara a sanificării culturale şi spirituale post-totalitare. (Theodor Codreanu)

Pusă la zid de  regimul compromisurilor laşe şi ticăloşite, obligată multă vreme să poarte în gură căluşul tăcerii, vocea Magdei Ursache s-a auzit tot mai limpede şi mai clară în hărmălaia care a cuprins agora românească după decembrie 1989. A rămas neclintită la postul ei de veghe şi de nemiloasă execuţie critică. Puţine sunt cele care se pot asemăna cu puterea ei de muncă, de disecţie, de elocvenţă.

În numele nostru şi al laşităţii noastre, Magda Ursache ridică mănuşa la toate distorsiunile, la toate abuzurile, încălcările şi trădările noastre. Până o avem pe ea, noi putem sta bine încotoşmănaţi la căldurică, urmărind de la distanţă spectacolul confruntărilor. Când va veni pentru noi momentul intrării în arenă, va fi prea târziu. Neechivocul poziţiei Magdei Ursache ar trebui să ne pună pe gânduri spre a lepăda nehotărârea şi a-i antrena pe ezitanţi. Anafura stropită cu aghiazmă furnizată de ea ar trebui să ne oblige să stăm sub patrafir ceva mai mult. (Mircea Popa)

Magda Ursache este una dintre persoanele raţionale din societatea românească ce se împotriveşte cu toată fiinţa răului sub toate formele sale, fie că acesta vine din trecut, că îl trăim în prezent sau că e gata să ne deschidă (marcheze) viitorul. Cartea aceasta nu este, evident, un accident în evoluţia scrisului Magdei Ursache, opera sa, încă de la debut, fie proză, fie eseu, fie publicistică, este polemică; dar o polemică făcută cu argumentele culturale cele mai credibile, cu un rafinament al scriiturii care nu a coborât niciodata tonul (dar nici garda) şi mai ales cu o memorie a amănuntelor care nu lasă nimic nedesluşit (astfel, nepedepsit?) într-o societate atomizată cum este cea românească.

Cartea Comunismul cu rele şi rele  a Magdei Ursache este o demonstraţie făcută pe propriul suflet şi pe propriul destin, cu agumentele istoriei şi cu instrumentele literaturii, că am ieşit din teritoriul minimei moralia şi am intrat, fără să ne punem prea multe întrebări, ca naţie şi ca societate (tânără) europeană, în postmoralia. (Adrian Alui Gheorghe)

● Adrian Dinu RachieruO întâlnire mirabilă: Eminescu – Creangă
Supliment al revistei Contemporanul, nr. 11/2013

Descriere. Într-o epocă frământată, de admirabil eroism culturalizator, oferind, prin vrerea astrelor, câteva nume uriaşe, vectorizând devenirea românităţii, întâlnirea providenţială dintre Eminescu şi Creangă a prilejuit o prietenie „nerepetabilă” (s-a spus, cu temei) şi un dialog mirabil, aşezând alături, în eternitate, doi clasici fundamentali ai literaturii noastre. Volumul reconstituie anii lor de ucenicie, războiul imagologic întreţinut de problema Eminescu, dualismul eminescian, spectacolul receptării etc., trecând alert în revistă contribuţiile exegetice (o imensă bibliotecă critică!). Solid informat, autorul discută, în rama epocii, şi ipoteza „conspiraţionistă” sau romanul epistolar, culegând ecourile unei iubiri mitizate; ca şi soarta celor doi clasici (piaţa postumă), supuşi asaltului contestatarilor (Eminescu, îndeosebi). Topind două recente micromonografii (Eminescu după Eminescu, 2009, respectiv Ion Creangă – spectacolul disimulării, 2012), volumul propune, într-o montură ingenioasă, conexiuni care îngăduie o lectură proaspătă, subliniind centralitatea canonică eminesciană, rolul decisiv jucat de poet în apariţia scriitorului Creangă, accidentele devenirii, climatul junimist, seismele posterităţii etc., respingând categoric, într-o demonstraţie strânsă, invitaţia (iresponsabilă!) de a ne despărţi de poetul naţional într-o vreme asaltată de tăvălugul globalizării.

● București în șapte mii de semne
Ediție alcătuită de Aura Christi
Supliment al revistei Contemporanul nr. 09/2013

Suplimentul al revistei Contemporanul nr. 9/2013, intitulat Bucuresti in sapte mii de semne, este dedicat, in buna parte, opiniilor asupra imaginii capitalei, asupra legendelor, miturilor acesteia si a diferitelor mentalitati existente in raport cu receptarea imaginii Romaniei si Bucurestilor. Proiectul se circumscrie unui demers de esenta interdisciplinara. Coerenta tematica, prestigiul si viziunea sunt asigurate si girate de colaboratorii institutiei, scriitori, intelectuali de inalta tinuta: acad. Nicolae Breban, acad. Augustin Buzura, acad. Eugen Simion, Ion Ianosi sau mai tinerii: Corneliu Senchea, George Motroc (debut), Julia-Maria Kycyku (debut), Irina Ciobotaru, Daniela Lungu (debut), precum si carturari de peste hotarele tarii, prin care se aigura o acoperire geografica internationala: Paolo Ruffili (Italia), Edgar Reichmann (Franta), Andrei Fischof, Magdalena Bratescu, Madeleine Davidsohn (Israel), Edward Sava, Norman Manea (SUA), Bogdan Mihai Dascalu (Heidelberg, Germania). Senatul Contemporanul este alcatuit din personalitati marcante ale culturii romanesti din tara si din strainatate: Prof. Stefan Borbély, acad. Nicolae Breban, Aura Christi, prof. Victor Ivanovici (Grecia), prof. Andrei Marga, prof. Virgil Nemoianu (SUA), acad. Basarab Nicolescu (Franta), acad. Dumitru Radu Popescu, acad. Eugen Simion, prof. Ion Simut si Eugen Uricaru.

● Corneliu Senchea, Bucuresti Mon Amour
Supliment al revistei Contemporanul nr. 09 (septembrie) 2012

O istorie politico-sentimentală a capitalei noastre. De ce o istorie politico-sentimentală? Pentru că, în evoluţia Bucureştiului, de-alungul secolelor, afacerile politice s-au împletit adesea, inevitabil, cu bătăile inimii. Chiar prima perioadă a cetăţii, ca şi capitală domnească, tutelată de figu ra dominantă a doamnei Chiajna, poate fi bănuită de un senzualism crud care a deschis drum acelui fenomen pe care Ionescu-Gion îl numea atât de plastic „ginecolatrie”, adică ascultarea dovedită de domnitorii valahi faţă de soţiile lor. (Corneliu Senchea)

● Constantina Raveca Buleu, Voința de putere sub semnul Ideii europene
Supliment al revistei Contemporanul nr. 08 (august) 2012

În secolul al XIX-lea, omul devine funcţie a diferitelor puteri reprezentate de politic, de ştiinţe, de biologie, de tehnologie sau, ca în cazul darwinismului, de ontogenie şi filogenie, nefiind întotdeauna învingător al unei asemenea competiţii inegale. Prin urmare, secolul al XIX-lea prezintă atât învingătorii, cum este Napoleon, cât şi învinşii, cum este omul mărunt, neputincios în faţa puterii perfecte a maşinii. Ambele căi sunt relevante, intrând ulterior masiv în sintaxa socio-culturală, ideologică şi politică a secolului XX. (Constantina Raveca Buleu)

● Adriana Teodorescu, Îmblânzirea  diferenței
Supliment al revistei Contemporanul nr. 07 (iulie) 2012

„Iniţial am avut impresia că cel ce m-a determinat să vă propun spre analiza procesul de stereotipizare pe care societatea îl aplică, în anumite circumstanţe, scriitorului, a fost un bun prieten pe ale carui cuvinte canalul generos al Messenger-ului mi le-a azvârlit de vreo două zile în faţă: nu-i aşa că scriitori devin, pe masură ce înaintează în varstă, tot mai orgolioşi? Apoi mi-am dat seama că ideea unei discuţii pe această temă trebuie să-mi fi apărut, măcar aşa, într-o sclipire, de fiecare dată când mi-a fost dat să aud că scriitorii sunt dezorganizaţi, lipsiţi de pragmatism, visători, sentimentali, lubrici, parazitari, slabi la matematică, mai buni morţi decât vii. Şi, pe de altă parte, de fiecare data când mi-a fost dat să vad scriitori purtându-şi ocupaţia prin lume ca pe o haină, răsfoindu-şi propriile cărţi la cenaclu, creându-şi nu doar opera, ci, cu stridenţa, imaginea, înfruntând, cu plete şi carnet de notiţe, ploaia, sau confraţii.” (Adriana Teodorescu)

● Socul crizei
Ediție alcătuită de Aura Christi
Supliment al revistei Contemporanul nr. 11 (noiembrie) 2011

La ora la care scriu aceste randuri, revista Contemporanul se apropie de aniversarea a 130 de ani de la fondare, si ne intrebam, cu totii, iarasi si iarasi, ce schimbari s-au produs in peisajul cultural, literar, social in ultimii 20 de ani? Ce viitor vor avea cultura, literatura romana vie in contextul acestor schimbari? Cum isi va reveni din criza actuala, mai grava, mai dramatica decat criza economica propriu-zisa fiind, fara indoiala, profunda criza morala de care este cuprinsa societatea romaneasca? Raspunsurile formulate de participantii la ancheta – precum si celelalte articole, eseuri, reportaje etc. – cuprinse in acest supliment aniversar vizeaza si aceste aspecte, greu de neglijat, din vartejul evenimentelor istorice, din acest dramatic prezent, rezistand, spre gloria natiunii romane, Excelenta Sa, cultura, literatura romana vie. (Aura Christi)

● Uriasul Gorduz
Ediție alcătuită de Aura Christi
Supliment al revistei Contemporanul nr. 10 (octombrie) 2011
Colecția Pictori celebri

Album realizat in policromie, continand text si fotografii.

Album dedicat artei sculptorului Gorduz, cuprinde un detaliat CV al autorului, un comentariu și fotografii al Aurei Christi, opinii avizate ale lui Dan Haulica, Sorin Dumitrescu, Nicolae Breban, Silvia Radu. E vorba de peste 100 de fotografii realizate în atelierul sculptorului, precum și la diverse expoziții dedicate artei lui Vasile Gorduz.

Vasile Gorduz a dăruit culturii spirituale române ipostaza mistică a geniului eminescian. El a reușit să scoată la iveală sfințenia ascunsă în trăsăturile arhetipale ale poetului, și până și fotografiile acestei lucrări, din oricare unghi ar fi făcute, rețin un chip al lui Eminescu semănând cu Hristos. (Sorin Dumitrescu)

Pentru a-şi demonstra forţa definită, nietzschean, ca exces de forţă, probabil, unul dintre zeii aceia… s-a întrupat în şovăielnicul, puţinul la trup, aparent stângaciul Gorduz cel mare, vorbindu-ne prin el, folosindu-i mâinile puternice, spiritul, duhul, caracterul unic, ca să-şi vădească astfel prezenţa – în plină decadenţă europeană – în toate splendorile-i mândre, solemne, însetate de idealul înşurubat în veşnicia olimpiană, spre care Gorduz merge călare pe o pereche de pegaşi de jar, pentru a „revărsa din pumnii lui mici de copil venit din Trifeştii Basarabiei” tot ceea ce fusese adunat, strâns, ascuns acolo, în acele mâini uriaşe, în disproporţie vădită, afirmam, cu trupul său puţin, puţin.

Gorduz ştia. Da. Ştia. Altfel, şi-ar fi spus, oare, cu fermitate aspră, uşor dubitativă, că „un artist există, poate, dinainte de a se naște”? (Aura Christi)

 Dincolo de încordările specifice romantismului, statuia pe care Gorduz i-a închinat-o poetului [Mihai Eminescu], închipuie o siluetă purtată de vântul tăriilor, care însă îi asumă geniului umilitatea generoasă, care să-i proiecteze un aer creștin. Visul, cu blândețe îndurătoare, a trecut peste sfidările contingentului, iar statuia pare a aștepta o judecată de apoi a sufletelor, în care să-i triumfe radios neprihănirea. (Dan Hăulică)

● Sub semnul Ideii Europene
Ediție alcătuită de Aura Christi
Supliment al revistei Contemporanul nr. 08 (august) 2011

Rastimp de douazeci de ani, sub egida acestui prestigios Club de Dialog – Ideea Europeana – au fost organizate numeroase dezbateri, turnee, lecturi publice, conferinte, intruniri, simpozioane, atat in tara, cat si peste hotare. Ma refer, in aceasta ordine de idei, la Conferintele „Modele Europene. Friedrich Nietzsche”, „Marx si Nietzsche. Vinovati fara vina?”, „Modele europene. Ion Ianosi”, „Eugen Negrici. Iluziile literaturii romane” sau „Nicolae Breban. Tradarea criticii” (…) Tin deopotriva la toate. Unele dintre acestea, multe – majoritatea! – au fost gandite de subsemnata impreuna cu romancierul Nicolae Breban, fiind rodul unei prietenii, al unei complicitati de litere rare – as spune, citand-o de fapt pe Magda Ursache, unice – cum sunt, de pilda, dezbaterile dedicate cartilor-eveniment: Iluziile literaturii romane de Eugen Negrici si Tradarea criticii de Nicolae Breban, ca sa citez exclusiv doua, oprindu-ne aici. Dar, ma intreb, iar si iar, de ce ne-am opri? Nu spunea Blaga, oare, intr-un vers memorabil: „Orice inceput se vrea fecund”? Douazeci de ani sunt un inceput!

Destinul nostru este literatura, spuneam ani de-a randul, parafrazandu-l pe Napoleon, repetand, iar si iar, aceasta afirmatie gnomica, nu rareori, ca pe o rugaciune, ca pe o litanie, cu smerenie, iar, uneori-adeseori, cu spaima, intrucat – iubindu-l atroce pe sihastrul de la Torino, da, pe Nietzsche cel unic, cel hamletian – stiam, da, stiam, cine se joaca de-a destinul… devine destin. (Aura Christi)

● Europa acasa
Ediție alcătuită de Aura Christi
Colecția Album color
Supliment al revistei Contemporanul nr. 10 (octombrie) 2010

„Europa acasa” este un album creat in urma unui turneu de conferinte si lecturi publice tinute de catre autoare, Aura Christi, in tara lui Homer si Aristotel. Protagonistii albumului sunt Aura Christi, Nicolae Breban, Ion Ianosi, Janina Ianosi, Andrei Potlog, Victor Ivanovici, Monica Savulescu-Voudouri. Protagonistul cel mai important, insa, este fara indoiala Marea Elada si cultura ei, civilizatia acestei tari mitice – temelia civilizatiei europene moderne. Albumul contine poeme si comentarii, dar si imagini memorabile realizate de poeta Aura Christi la Delphi, Atena si alte epicentre legendare ale civilizatiei europene.