Steinhardt şi ultimul sfert de veac
Publicistica de‑acum aparţine unui individ ce se bucură de calitatea de martor şi de exilat totodată, iar textele monahului, cele de după 1980, aşadar, pot fi citite şi ca predici sub acoperire…
Încarcerarea l‑a aşezat pe N. Steinhardt în centrul misterului său nemărturisit. Acela de‑a deveni creştin. După numai zece zile de închisoare, cel condamnat la doisprezece ani de muncă silnică în procesul Noica‑Pillat nu se mai ascunde. Aşa cum Nietzsche zicea odată despre catedrale că nu sunt altceva decât criptele lui Dumnezeu, Steinhardt găsea închisorile nişte biserici pline de credincioşi.
Proaspătul creştinat simte focul din apa botezului de la Jilava şi, definitiv instalată, starea de beatitudine mistică nu‑l va părăsi. La fel cum paradoxul şi minunile compun noua realitate cotidiană, transformându‑l într‑un fericit capabil să mărturisească sursele binecuvântării. După eliberare, trebuie să amâne retragerea în monahism până după moartea tatălui. Mult schimbaţi, cei doi ani şi jumătate petrecuţi împreună îi unesc. Descotorosit de ură, Steinhardt se ghidează după patru verbe ce definesc ceea ce este desăvârşit: a gândi, a vorbi, a studia şi a iubi. Nu neapărat în ordinea de aici. Dintre toate, „a vorbi” pare incompatibil. Dar, fără rostire, temniţa înceta a fi universitate şi biserică. Taină, mai ales. Din vara lui 1964, când iese din închisoare, el pricepe că regula nouă
înseamnă a fi în lume şi totodată în afara ei. Nicidecum o ruptură, cât strategie de supravieţuire şi pavăză liniştitoare.
Tomul ce încheie publicistica lui N. Steinhardt – Varia II – începe chiar din acest moment biografic şi este cel mai incitant din seria de autor. Sunt incluse aici, cu grija meticuloasă a lui Florian Roatiş, până şi tablete radiofonice şi texte inedite din Arhiva de la Rohia. Publicistica postcarcerală cuprinde şi o secţiune de convorbiri, postură în care intervievatul nu este niciodată superficial. Masivul volum adevereşte faptul că Steinhardt, deşi acuza lipsa scrisului şi ineficienţa publicistică, se găsea totdeauna într‑un laborator de creaţie; semn că, şi după eliberare, din căutările lui nu putea exila literatura. Cea din urmă era adevărata catedrală în care aştepta transferul spre monahism.
Cum nu crede în tabula rasa, ci în omul care ştie întotdeauna ceea ce face (Între Apus şi Răsărit), citim textele unui erudit care se salvează din infernul regăsit numai prin entuziasmul lecturii în care arde secretul creştinării. Volumul al doilea din Varia (Opere 19) este şi cea mai consistentă recuperare de până acum. Pentru că radiografiază nu doar ultimul sfert de veac publicistic, dar pune laolaltă toate informaţiile de după convertire. Rezultă o panoramă ontologică din care e ideal să portretizezi pe monahul de la Rohia. Ba aş zice că ar trebui să ne reapropiem de Steinhardt tocmai prin acest tom eterogen, iar numai apoi să parcurgem cărţile lui celebre. Dacă în Varia I, Gide, Proust şi dezbaterile intrageneraţioniste erau vedetele recuperării, acum înlănţuirea textelor nu lasă nimic în relief. Florian Roatiş a strâns într‑un singur volum atât de multe perspective, încât e dificil de selecţionat critic ceva cu adevărat desprins de întreg. Căci există o unitate conceptuală şi vizionară în publicistica lui Steinhardt, nebăgată în seamă. Poate din pricina căutării ineditului.
Publicistica de‑acum aparţine unui individ ce se bucură de calitatea de martor şi de exilat totodată, iar textele monahului, cele de după 1980, aşadar, pot fi citite şi ca predici sub acoperire adresate unui public cenzurat, neştiutor în a‑şi reînnoi disciplina raţională şi puţin antrenat în corelarea interiorităţilor cu cercetări culturale. Steinhardt lucra la rândul lui tenace, ca un mistic sub acoperire, dar fără a lăsa la vedere sentimente care să trădeze presiunile ideatice. Steinhardt scrie cum simte, în acord cu reflecţia intelectualului trecut la religia netăinuită. Şi asta se întâmplă într‑o lume din care nimic nu se înalţă deasupra tăcerii. Misterul fiind adeseori imperativul supravieţuirii. Acelaşi întemniţat care îmbrăţişa puşcăria decât să joace în piesa unui proces politic, acelaşi individ cu tinereţea mutilată le arată tuturor cum poţi aşeza, neferit, taina în faţa cuvântului. Să luăm doar numele vehiculate sau analizate de scriitor în anii postcarcerali şi vom vedea că ele, chiar interzise de regim, au în comun viziunea axiologică. Eliberat de polemică, dar recunoscând, discret, valabilitatea ei, Steinhardt se situează într‑un raport univoc cu propria credinţă, chiar şi în textele extraliterare. Imun la contradicţii interioare, însă afectat profund de făţărnicia literaţilor, el a transferat fericirea în actul scrierii din orice condiţii. Totodată, textele arată şi că ascetul descoperise târziu răsplata monahismului şi literatul era definitiv prins în confruntarea cu altă lume.
La încheierea publicisticii, putem spune că Steinhardt a scris cum a trăit. Fără concesii, sincer, incisiv şi exuberant, dar întotdeauna cu candoare aprinsă. Până la capăt el a rămas adeptul lui Wittgenstein, pentru care eticul şi esteticul sunt termeni identici şi e sigur că tot ce face aparţine unui spirit întrupat. Raţiunea unei libertăţi tainice provenită din scris‑citit l‑a călăuzit într‑o epocă imposibilă. De aceea, el respinge eticheta de critic literar şi se intitulează un „franctiror”, un intermediar, mai degrabă. Chiar şi lecturile, să le zicem, mărunte, fără miză, sunt bucurii mari pentru cel aflat în căutarea soluţionării incertitudinilor. Scrisul va deveni pentru el „un act de nevoită şi absolută sinceritate, o despuiere, o spovedanie, un exhibiţionism”, nota în răspunsul la ancheta lui Valeriu Gherghel din „Opinia studenţească” (1986).
Un spectacol al erudiţiei şi al efervescenţei intelectuale în faţa culturii este publicistica lui Steinhardt, de oriunde am ataca textele lui. Nicio artă nu‑l intimidează. Deţine o remarcabilă flexibilitate analitică, astfel încât el poate scrie despre orice manifestare culturală. Pictura, mai cu seamă, îl găseşte ţintuit în faţa culorilor şi sensurilor dintr‑o lume şobolănoasă, incapabilă să se regenereze. De bună seamă că şi interdicţiile diverse îl obligau să scrie despre generalităţi, să fuzioneze cu imaginarul altor epoci. Un fost deţinut politic nu avea drepturi de investigaţie culturală.
Însă revine, de fiecare dată, la prezent, conectându‑se atent la pulsul literaturii. Trecând polemic prin răsucirea oportunistă a lui Călinescu din Dascălul de latină, la care răspunde cu versurile din Poemul‑invectivă, sau atunci când cultivă ambiguitatea aparentă a eroilor caragialieni. Exultă în faţa lui Buzzati, Radu Enescu, Eliade şi Kafka, sărbătoreşte pe Chesterton, Wodehouse, Rousseau, pe Cin‑Cin‑Şao şi mulţi alţii, ca şi agonia lui Francis Bacon şi cea aflată la Tolstoi şi Dostoievski, trece din Wagner şi Mahler în Xenakis, se odihneşte în picturile lui Turner şi escaladează gândirea unor Sergiu Al‑George şi Noica, la fel cum respiră adânc înaintea revelaţiilor lui Bernea şi Ion Pillat. Ca un copil se bucură atunci când tinerii produc literatură de calitate ‑ cum sunt poezia lui Florin Mugur, proza scurtă scrisă de Horasangian şi Alexandru Vlad, încurajează pe Gheorghe Crăciun să scape de artificialul experimentalist, vrea să laude Săptămâna nebunilor, dar se teme de reacţia publică şi e dezamăgit, vorbeşte la radio cu egală desfătare despre George Eliot, Yourcenar, Wilde, Turgheniev, expoziţii, aniversări… Numaidecât e şi un naiv când, între apropiaţi, enumera pe Ion Caraion. Încrederea îi blochează raţiunea. Obosit, probabil, de ipocrizia cronică din jurul lui, oferă adesea derogări morale, pe tăcute.
Devreme ignorat va fi şi avertismentul totalitar, după ce compară întoarcerea lui Joseph Knecht din Castalia cu cea a hobbiţilor lui Tolkien ‑ victorioşi împotriva lui Sauron. Câţi critici ar fi riscat asemenea comparaţii? Oare cine citise pe‑atunci romanele în relaţie? Cert e că întreaga viaţă Steinhardt a fugit de înrobirea gândirii şi a libertăţii, dar s‑a lăsat stăpânit de literaturile poliţistă şi SF. Oricât de hulite, genurile fac parte din ceea ce aş numi infinirea omului Steinhardt, după termenul noicean atât de drag lui. Ca infinit îmblânzit, intim, suportabil, infinirea legitimează convieţuirea cu imaginaţia şi credinţa, cu puterea fascinatorie şi taina îndumnezeirii. Armătura lor este o triplă perspectivă, ce aparţine unui ins perfect informat. Anume, el ştie şi simte că trăieşte sub semnul incertitudinii (heisenbergiene), al acazualităţii (schrodingeriene) şi al relativităţii (einsteiniene). De ele se teme apoi că e tare posibil să interacţioneze, ducând la şi mai multe rezonanţe neprevăzute şi încâlceli existenţiale. Mai adaug că simţul umorului şi ironia sunt aproape conceptuale la Steinhardt. Chiar dacă nu le solicită întocmai, umorul şi ironia se consumă încet, aproape imperceptibil, căci omul se desprinsese de lume şi tot mai abrupt de plăcere.
Dizolvând umori şi alimentând încordări în fericirea dobândită, ca spirit liber, Steinhardt se reapropie de literatură ca de un suflet secund. În toate manifestările, el n‑are nimic învechit, nici desuet. Aduce adeseori cu un tânăr cărturar ce sfidează celebritatea şi ajustează judecăţile numai la temeiul onestităţii. Sigur foarte, în acelaşi timp, că preocupările paraliterare ale oamenilor de cultură vor duce într‑o zonă în care „ne paşte pe toţi ura”. Senzorul lui etic nu se erodase, doar că nu‑l băga în seamă, nădăjduind că lumina câştigată în întuneric e mai vie decât lumea încremenită din jur.
Un euforic care a înţeles la timp că mai tragică decât suferinţa e viaţa unui om fericit, povestea lui Steinhardt rămâne istoria delegării lecturii în credinţă şi a credinţei în lectura critică.
Nota:
■ Nicolae Steinhardt, Opere 19. Varia II, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, referinţe critice şi indici de Florian Roatiş, Repere biobibliografice de Virgil Bulat, Iaşi, Mănăstirea Rohia & Editura Polirom, 2020, 792 pag.
Marius Miheţ
