Am asociat‑o dintotdeauna pe Sânziana Mureșeanu cu arta de a trăi și de a transfigura liric receptarea temporalității la jumătatea distanței dintre criză și resemnare sapiențială, pe fondul asimilării genealogice a unor lecții de viață fundamentale, infuzate de o spiritualitate aparte, în care se îmbină instinctul ludic, familiaritatea Orientului, sensibilitatea estetică și fascinația pentru tot ceea ce este ascuns sau magic în țesătura subtilă a firii, în destinul ființei și în conexiunile inefabile ale universului. Concentrată sub aspect stilistic, poezia ei din Laurii clipei, volum apărut în 2024 la Editura Avalon din Cluj‑Napoca, dezvăluie o identitate caligrafiată elegant‑agonal în interstițiile unei geografii palimpsestice, în care se aglutinează spațiile în care ea își (pe)trece existența sau cele pe care le traversează, atentă la nuanțele și mesajele lor, capabilă să le recepteze integral încărcătura spirituală și să le sintetizeze cu ajutorul simbolurilor. Acestor calități li se adaugă o geografie interioară accentuat thanatică, dar exorcizată artistic cu o portanță histrionică rafinată.
Notată cu un umor negru cizelat până la finețe, formula parabolică din mottoul volumului – „Noi nu ne vom despărți niciodată/ În această dimineață vulcanul fumegă pentru toți” (o îmbinare a versurilor din două poeme de mai târziu, intitulate Pe râușor și Sonor) – semnalează inevitabilitatea intrării nediscrimate în aria de periclitare a Timpului, referința ludică la proverbiala sabie a lui Damocles nefăcând decât să întărească imperativul principiului potrivit căruia trebuie să înveți să trăiești trecerea, fără să te lași copleșit de spectrul ei thanatic. O componentă fundamentală a interiorizării acestei lecții o reprezintă capacitatea poetei de a‑și experimenta și transfigura în chip estetic preaplinul existențial, de a‑i trăi plenar momentele copleșitoare și stările de intensitate devoratoare, asociate disponibilității de a extrapola spectacular interioritatea ființei și de a o proiecta pe o scenă suprasaturată de simboluri. În dese rânduri, acest proces de exteriorizare imaginativă dobândește o motivație accentuat repetitivă, convertindu‑se într‑o mărturisire identitară, așa cum se întâmplă în poemul intitulat Furie de primăvară, în care declarația „sunt prizoniera furiei” este însoțită de o suită de scenarii fragmentare, cu toposuri și metafore resemantizate și personalizate, proiectate într‑o atmosferă discret orientală, unde funcționează și un dialog interior accentuat sapiențial, simbolizat de o „bătrână bufniță”, ca ecou, deconstruit și mereu reinterpretat, al reprezentării clasice a Atenei.
Un similar Orient, devenit foarte familiar, dar mai precis localizabil pe malul asiatic al Bosforului inspiră tabloul‑parabolă din Caligraful din Üskűdar, unde o secvență de viață cotidiană, intimă, asociată unui protagonist estet, fin spiritualizat, aflat în perfectă sincronie cu ritualistica și cu miresmele elevate în care el își duce existența, transmite cititorului, cu forța unor revelații, învățături ancestrale, intarsiate într‑o narațiune versificată scrisă la persoana a III‑a. Regimul scriiturii se metamorfozează din nou în Ceasul rău, unde persoana întâi a eului liric dezvăluie un Orient populat cu beduini și hașurat de dune, dar guvernat de un destin thanatic, filtrat de pe poziția subiectului aflat într‑o profundă relație cu universul și cu propria sa menire, încrezător în adevărurile eterne pe care le furnizează înțelepciunea. Generat în orizontul privirii, poemul decopertează un fond spiritual complex, integrator, pe deplin accesibil tuturor. La rândul lui, remitologizare lirică a acelui Orient, extins fiind, în care Sânziana Mureșeanu regăsește la tot pasul perimetrul spiritual afin pe care l‑a căutat dintotdeauna, poemul intitulat Vântul din Samarkand se metamorfozează pe nesimțite într‑o poveste funestă fragmentată, despre poveste/poezie și povestitor/poet, în vreme ce spiritualul poem Iarna Damascului survolează locuri care nu mai există aievea, dar care pot face obiectul unor incursiuni onirice. Mai aproape de spațiul intim al poetei, Casa mea din Antalya antropomorfizează inanimatul prin transfer energetic, mizând pe o soteriologie personală, cu evidente ecouri destinale.
Regimul liric‑narativ al volumului ia o nouă întorsătură într‑un poem precum Contrafort, unde recuperarea anamnetică a unei identități trecute se consumă, ludic și reversibil, în sfera încărcată simbolic a cenușii, dar și în la fel de accentuatul simbolism al dublului. Între „eu, cea de atunci” și eu cea „de acum” se intercalează o experiență de homo viator, de o incredibilă amplitudine geografică, tehnica schimbării spațiilor transformându‑se în mod firesc într‑un continuu exercițiu de reflecție asupra destinului, cu trimiteri genealogice și dedublări ivite din necesitățile interpretative ale autoanalizei.
Imaginarul violent al micronarațiunilor lirice secvențiale din poemul Martie trădează experiența po(i)etică imersivă a Sânzianei Mureșeanu, capacitatea ei de a concentra dinamica decupajului privirii, de a trece cu ușurință de la realitate la mitologie, de la simboluri încărcate livresc la exerciții spirituale, pe fundalul cărora se profilează întotdeauna trecerea. Avertismentul patern „Ferește‑te fiica mea,/ de întunericul mierlei!” (deși Marcel Mureșeanu optează cel mai adesea pentru corb în propriile‑i creații de thanatologie ludică) se convertește într‑o lecție de viață‑moarte cu tonalități apocaliptice în poemul intitulat Negru de mierlă. Mai apoi, condiționarea genealogică din Numărătoare inversă ajunge să alimenteze o impresie de captivitate, de suspendare în gol, amplificată în imagini de o plasticitate livrescă meșteșugit lucrată.
Senzația de captivitate și, corelativ, cea de neputință revin, de altfel, obsesiv în volum, fie în autoportrete sfâșietoare, fie în suprapuneri simbolice sau mitologice surprinzătoare sau în narativizări secvențiale parabolice, înzestrate cu metafore acut personale. Dacă poemul intitulat Închisoare trimite explicit la starea de captivitate, Ghicitoarea o disimulează într‑un joc numerologic și astrologic, desantat într‑un fastuos carnaval mitologizant, extrapolat simbolic. În Anul tuturor anilor. 2023, numerologia domină spectacolul atributivărilor simbolice, miza constituind‑o marcarea diferenței, a statutului de an ales, justificat în ultimă instanță printr‑o aritmetică mitologică ce duce înspre cifra 7, cu deslușiri tainice, accesibile doar celor inițiați. Numerele intră și în economia calendarului, obsesie constantă în acest volum, valorificată în siajul unei logici eschatologice subtil elaborate. Moartea și singurătatea definesc, anxiogenic și ludic, universul liric al întregului volum, inserându‑se în mărturisiri intime și în sofisticate constructe metaforice, reiterate în dialogările imaginare cu instanța paternă, mereu prezentă și neobosit complice atunci când poeta se exersează în universul delicat, dar periclitant, al cuvântului.
Parabola din După‑amiaza oamenilor, a cărei lectură m‑a trimis involuntar înspre un posibil racord cu Dog Day Afternoon, filmul din 1975 al lui Sidney Lumet, transmite aceeași senzație de periclitare existențială pe care o anunța și mottoul volumului, însă o face într‑un regim metaforic cvasi‑apocaliptic, cu oglindiri intime de o frapantă vulnerabilitate.
Un virtual refugiu din fața morții pare să‑l ofere universul literelor (și, prin extensie, cel al scrisului), mai precis „locuirea în cercul literei O”, exercițiu de așteptare (stare recurentă în volum) înzestrată cu rezonanțe absurde (imposibile, ni se spune în Scrisoarea din Palmyra) și cu virtuți de magie letristă. Substituind l‑ul cu r, ajungem în cele din urmă la arta literară/poetică intarsiată în poemul intitulat Mărturie, unde eul liric se descoperă pe sine ca oglindă a alterizărilor virtual infinite, ca memorie a tuturor vocilor și gesturilor experimentate până acum, dar și ca victimă lucidă a uitării, din moment ce, contrar credinței comune, scrisul în sine, consideră Sânziana Mureșeanu, nu asigură supraviețuirea, permanența: „Despre mine/ Nimeni nu va depune /Mărturie,/ Paginile/ Vor rămâne/ Mute,/ Nerăsfoite”.
La un alt pol, uitarea dobândește și ea virtuți soteriologice, echivalată fiind vremelnic cu o tehnică de eludare a venirii sfârșitului. „Îmi plac/ Orașele mari/ Fiindcă mă fac/ Să uit de moarte”, mărturisește autoarea în Risipitorii, poem aproape blagian, de asumare a iubirii pentru tot, bun și rău deopotrivă, preferința spiritual(izant)ă particulară fiindu‑i deslușită cititorului în ultima strofă: „Mai mult decât orice/ Iubesc lumina”. O similară declarație de iubire este formulată în Doar pământul, expresie a unui militantism genuin, în miezul căruia se caută natura intrinsecă, lăuntrică a tuturor lucrurilor, realitatea lor integrală, nealterată, ea putând fiind concurată, în economia lirică a autoarei, doar de puterea purificatoare a primordialității acvatice încorporate metaforic în poezie: „Doar pământul/ L‑aş da/ Poeziei,/ Să‑l scufunde/ În apele ei!”.
Autoportret pe fundalul căruia se conturează efemeritatea ființei fiind, Despre fluturi inventariază de‑a valma gesturi, idealuri, credințe și gusturi, rostuind totul într‑un decomplexat creuzet alchimic personal al înțelegerii de sine. Un alt fel de autoportret ia naștere în După cincizeci de ani, exercițiu autoanalitic neconcesiv, dublat de un ucronic condițional‑optativ („Aș fi…”), ca survolare a tuturor identităților ratate sau măcar lăsate în urmă, asumate nu ca neîmpliniri, ci ca pe niște potențialități suspendate în virtual, încă neactivate. Volumul propune, ca ultim subiect de meditație, o Rugăciune personală, echivalentă cu speranța poetei de a păși fără regrete atunci când poarta lumii de dincolo o va invita să‑i treacă pragul: „Doamne,/ Ajută‑mă/ Să nu‑mi pară rău/ După toate cele/ Care nu s‑au împlinit”.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
