Ca și cum ne‑am fi regăsit într‑o scenă din capodopera andreitarkovskiană Andrei Rubliov. Scena aceea uriașă – o evidentă capodoperă – în care puștiul locuit de tăcere, har și spaima de a claca, în egală măsură, Boris, cu ochii locuiți de o uimire peste fire, așteaptă în prezența asistenței să sune clopotul făcut la sugestiile lui, ale fiului clopotarului – copil ce se simțea, brusc, clătinat de o uriașă singurătate înspăimântată, căci nu mărturisese vreodată cuiva faptul că, spre deosebire de părintele său, nu se află în posesia artei de a face clopote. Or, miracolul peste fire va arăta cu totul altceva, aneantizând imposibilul…
Eram la Mănăstirea Cernica. O tăcere cosmică, în care mă întrebam dacă voi rezista presiunii teascului destinal al acelei încercări… Se însera. Plouase. Era toamnă. Apăruse curcubeul. Înaintam împreună cu fratele meu, Andrei, pe Ostrovul Învierii, însoțiți de PS Timotei Prahoveanul, părintele stareț Vasile Pârjol, părintele călugăr și poet Ignatie Grecu, și părintele Dragoș Iordachi. Eram abătută sau, mai degrabă, străvechea senzație că pendulez între lumi îmi dădea târcoale; mergeam spre locul de veci al Mamei mele, al Mamei noastre, Liubovi, înhumată pe Ostrovul Mănăstirii Cernica, numit, scriam, Ostrovul Învierii – e și titlul romanului meu în versuri, publicat acum câțiva ani. O liniște profundă în cimitir. O liniște ce se reinventa, clipă de clipă. Mă simțeam exact ca într‑un vers rilkean: ca un copil pierdut între oamenii mari. O parte din mine asculta cu atenție discuția ce curgea lin, frumos, între PS Timotei și călugărul Ignatie. Despre lume și poeți. Despre Cetate. Despre cele lumești și cele divine. Mă readucea în matricea ființei blândețea lor, care mă îndemna să‑mi păstrez inima trează, să mă ancorez în clipă. Mă făcea să mă simt acasă erudiția lor. (O erudiție discretă, fină, care‑l făcuse, la un moment dat, să tresară ușor, abia sesizabil, pe romancierul Nicolae Breban care, recitând din Rainer Maria Rilke în germană la masa oferită în onoarea Mamei, fusese întrerupt cu delicatețe și corectat de părintele și poetul Ignatie Grecu. Romancierul îl fixase, atunci, preț de câteva fracțiuni de secundă pe poetul‑călugăr, mutându‑și privirile, apoi, spre mine și exclamând interior acel aha – citit în lumina ochilor săi – sinonim absolut cu o neînțelegere, brusc, luminată: romancierul înțelesese, în sfârșit, ce căutam la Cernica! – loc îndrăgit de mine și de cei dragi inimii mele.) Istorii literare cu Arghezi, Rilke și Bacovia. Încetul cu încetul, amestecul de tensiune și derută, singurătate și suferință, care‑mi încerca pământurile sufletului, dispăruse ca printr‑un miracol. Vocile acestor oameni deveniți apropiați – prieteni, care ne făceau să gustăm din versul țvetaievian „legea mâinii întinse și a sufletului deschis” – ne readuceau în matca seninătății. Era ca și când în fața noastră se deschidea o ușă luminoasă spre o viață nouă, în care se cuvenea să învățăm o lecție cu totul neobișnuită, izbitoare prin tipul cu totul nou de suferință atroce: să trăim cu gândul că Mama – sfânta matcă, prin care am fost aduși aici – s‑a născut în Cer și ne însoțește, clipă de clipă, altfel, ca un fel de înger între îngeri. Să trăim cu gândul că Mama, cu vorbele minunatului om care este părintele Dragoș, ne‑a lăsat în brațele Maicii Domnului, prin urmare, nu e cazul să ne simțim orfani, nici vorbă să ne simțim ai nimănui.
Am ascultat slujba frumoasă în acea seară pe malul lacului Cernica, lângă mormântul Mamei. Vocile monahale ne alinau suferința. Ascultam versetele rugăciunilor. Trăgeam adânc în piept mireasma de tămâie, veghind lumânările. Vocile acelea, ivite din adâncurile unor călugări ce‑și trăiesc viața în rugăciune, urcau încet, treptat, în culorile amurgului de toamnă și se impuneau printre păsările, florile și arborii din preajmă, făcându‑ne din ce în ce mai atenți la frumusețea slujbei de pomenire, la modul în care se onorează în ortodoxie memoria cuiva drag inimii.
„Nu bănuiești cât te ajută părinții tăi, Liubovi și Semion, de acolo, din Cer, Aura. Nu bănuiești!” exclamă pictorul și sculptorul Silvia Radu. Până să simt prin toți porii acest adevăr, acest sprijin real, discret, neostentativ, învățători ne‑au fost acești preoți și călugări, și doi‑trei prieteni – ceea ce este enorm pentru un om care acum circa trei decenii – la moartea Părintelui său, Semion – izbit de o experiență la limită, pe care voia, culmea, s‑o înțeleagă, s‑a clătinat.
… Discuțiile, apoi, s‑au prelungit. Am tăcut mai mult și eu, și fratele meu. Eram profund impresionați de tonele, megatonele de umanitate regăsite aici, între zidurile Mănăstirii Cernica. O umanitate vie și caldă, iscată, reinventată mereu într‑o lume în care ești primit cu brațele deschise; una dintre primele întrebări ce ți se pun aici – și se simte că aceasta vine din adâncurile inimii, dintr‑un interes real față de persoana ta – e: sunteți bine? Te regăsești, în chip uimitor, într‑o altă lume. Deloc grăbită, atentă la tot ce ești, la felul în care gândești, simți, te bucuri, cânți… Ești ascultat sau asculți tu, ești prețuit pentru că pur și simplu ești tu, tu însuți, cel venit dintr‑o lume în care sensurile cuvântului tăcere au fost rătăcite parcă, iar valorile se clatină la rădăcini, punându‑li‑se astfel, nietzscheean vorbind, la încercare tăria. Sensurile cuvântului simplitate se simt la ele acasă aici, pe pământurile sacre ale acestui lăcaș sfânt, vizitat pe vremuri de Maiorescu și Eminescu, Caragiale și… Arghezi. Arghezi și Mănăstirea Cernica însă e altă istorie.
***
Când ne mor părinții, ne alegem, previzibil, cu răni extrem de adânci și e nevoie de timp, răbdare și tone, megatone de lucru cu tine însuți, ca să accepți cele întâmplate. De vindecare – nici vorbă! Vei trăi, în continuare, cu prezența… în absență a celor prin care ai fost adus aici, a celor prin care ți s‑a dăruit viața, îi vei onora, mistuit de dorul de ei: Mama și Tatăl tău, a căror prezență diafană, emoționantă, o vei simți mereu, clipă de clipă, aproape! De la prietenii‑călugări și preoți care ne‑au însoțit în timp ce înaintam prin acest culoar existențial traumatizant, am învățat în câteva luni cât se învață, de obicei, în decenii. Lecțiile acelor luni, când o simțeam pe Liubovi, Mama – o simt și acum, apropo, altfel însă – pretutindeni? Lasă liniștea să‑și facă loc înlăuntrul tău, lucrează aluatul ei și vezi cum, încet‑ușor, se schimbă unghiul din care contempli lucrurile. Ezită să ruminezi la nesfârșit agonia Celei prin care ți s‑a dat viață; adu în memoria trupului tău de spirit și carne amintirile luminoase, regăsește‑i acolo pe marii oameni prin care ți s‑a făcut Darul Vieții. La o parte puseurilor de vinovăție: totul se întâmplă când se cuvine, cum se cuvine și cu cine se cuvine. Adu lumina în grădina care ești și cântă. Lecția acceptării, a recunoștinței și smereniei. Roagă‑te. Roagă‑te. Roagă‑te mereu; când vei crede că te‑ai oprit, îți vei simți inima rugându‑se în legile ei, în altarele ei. Lasă‑ți Duhul lucrat de Domnul. Și multe, multe alte lecții predate cu căldură, o căldură vie, ce se reinventează, spuneam, fără odihnă.
În memoria inimii îmi sunt vii și așa vor rămâne – suferința apropie, sudează, înnobilează, lucrând discret plămada duhului – câteva istorii din acea perioadă, când simțeam că pluteam parcă între lumi și exact când părea că suferința se acutizează și începe să te clatine, exact în acele momente intervenea Mâna Domnului prin oamenii lui aleși. Unul dintre ei, puținii dintre foarte puținii, e Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, cunoscut în Țara Sfântă, într‑o Mare Amiază. Intrasem – un grup de scriitori și editori români – în frumoasa Biserică Ortodoxă Română din Ierusalim, unde ne aștepta PS Părinte Timotei, episcop vicar al Bucureștilor, și părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie. Veneam de la primăria Ierusalimului, unde am fost primiți de viceprimarul Israel Kelerman, care se smulsese la propriu din iureșul campaniei de alegeri și venise să ne cunoască, bucuros să țină în mâini revista care apare sub egida Academiei Române – Contemporanul – și să participe la o discuție moderată de rabinul Josef A. Wasserman, care ne vorbește despre Sfânta Scriptură, despre pace și ne asigură că, mergând la reprezentanța Patriarhiei Române, suntem pe mâini bune. Aici suntem primiți cu brațele deschise.
Octombrie 2022. Ce m‑a frapat, în primul rând, când l‑am cunoscut pe PS Părinte Timotei? Vocea. Are vocea unui om care s‑a găsit pe el însuși și comunică cu sine însuși într‑o armonie deplină, deci se află în posesia artei de‑a accede la profunzimile cărții firii, ar fi spus Mihai Eminescu. De aici: greutatea și importanța celor spuse. De ce este foarte importantă comunicarea cu sinele? Pentru că acolo, în aeru‑i nevăzut, regăsești Viul – condiția de a accede la dialogul cu Acel blagian „capăt al osiei lumii”! Gesturile‑i sunt prevenitoare, moi aproape, cizelate în „sfânta șiroire a sângelui” (Rilke) de preoții și călugării din arborele genealogic al Domniei Sale, de vecinătatea cărților citite din copilăria trăită în Rădășenii natali – comună atestată, de altfel, din vremurile domniei lui Alexandru cel Bun. E un loc sacru, de unde‑și trag rădăcinile mai mulți cărturari din istoria culturii române, între care Eugen Lovinescu, de pildă. Blândețea Preasfințitului Părinte se resimte în tot ce face; e un tip de blândețe fermă, locuită – trag cu ochiul la Psaltirea Prorocului și Împăratului David – de Duhul Stăpânitor. Erudiția Domniei Sale e firească, la planete distanță de luciul ostentației, și se resimte inclusiv în predicile ținute fie la Mănăstirea Cernica, fie la Mănăstirea Radu Vodă din centrul capitalei, fie altundeva. Pe măsură ce‑l cunosc pe acest înalt ierarh, caracteristicile se succed iute, se aglomerează, ordonându‑se de la sine într‑o schiță de portret, făcută, mereu interior, ori de câte ori ne revedem, se completează firesc, de fiecare dată, căci recunosc aici, acum, în timp ce notez aceste adevăruri cu oarecare timiditate (probabil că și pentru a‑mi face curaj m‑am lipit de amintirile cu Mama!), faptul că în preajma unor fețe bisericești resimt un amestec de sfială, admirație și recunoștință. Ei, preoții, călugării, ierarhii, își trăiesc viața în rugăciune; unii dintre ei au acces la partea nevăzută a lumii acesteia, trăind, respirând duh în duh cu…
***
La despărțire, i‑am ascultat pe colegii și prietenii noștri, membrii „tribului” Conte, Ștefan Borbély, Constantina Raveca Buleu, Dana Oprica, Andrei Potlog, Melania Florea, Dragoș Nelersa, toți laolaltă impresionați de tot ce s‑a întâmplat acolo, în incinta Bisericii Ortodoxe Române din Cetatea Sfântă. Tot la despărțire am făcut schimb de numere și, în timp ce‑mi refăceam plămada sufletului după turneul israelit de conferințe, recitaluri și lecturi publice, la câteva zile după ce am revenit la București, am auzit la telefon aceeași voce fină, caldă, profundă, denotând o intensă comunicare cu eul profund sau, ar fi spus Proust, eul substanțial.
PS Părinte Timotei ne onorează cu o rubrică permanentă în paginile revistei Contemporanul, pentru care îi suntem recunoscători, căci ne aduce prin fiecare pagină scrisă vești frumoase dintr‑o lume unde valorile fondatoare se regăsesc acasă. Îl simt prieten, de fiecare dată însă ezit, din sfială, să spun sau să scriu acest, pentru mine important, adevăr, pentru că imediat mă întreb: oare poate fi un poet – prieten cu un ierarh de rang înalt? Simt că suntem înrudiți spiritual când recităm, împreună cu călugărul și poetul Ignatie și cu PS Părinte, un poem după altul, din Eminescu, Bacovia, Rilke, Arghezi… Inima îmi spune – și cum, Doamne, să n‑o asculți? – că e un Om al Domnului. Un om cu o sensibilitate arborescentă, care ne‑a sprijinit – alături de comunitatea preoților‑călugări de la Mănăstirea Cernica – când o plângeam pe uriașa Femeie care ne‑a dat viață mie și fratelui meu. Asistându‑ne în acea suferință atroce, Domnul Dumnezeu îl pregătea sufletește pe PS Timotei pentru nașterea în Cer a Mamei Domniei Sale – Elena; Mamele noastre au decedat la o distanță de trei luni. Atunci venise rândul nostru să‑i alinăm suferința și să vedem cu ochii inimii cum divinitatea lucrează plămada duhului fiecăruia, cum ne apropie sufletele și le strunjește, făcându‑ne să ne sprijinim unii pe alții, să lăudăm marea‑i lucrare, înțeleasă exact cât se cuvine de fiecare, când și cum se cuvine, unindu‑ne convingerea că facem parte, toți laolaltă, dintr‑un Întreg atotiubitor, atotvăzător, atotstăpânitor.
Cred că și poezia m‑a apropiat de acești oameni de seamă. Poezia fiind – da‑da, ea, împărăteasa, acolo, printre vârfurile ei – o rugăciune; e adevărat, un alt tip de rugăciune și o cale de a cunoaște nevăzutele din alt unghi. E unghiul acela ce‑ți taie, uneori‑adeseori, respirația și te face, când și când, să simți o mireasmă de mir venită parcă de pretutindeni. Mireasmă resimțită, adesea, în preajma acestui om de seamă – expresia îi aparține Împăratului Marcus Aurelius – Preasfințitul Părinte Timotei, care slujește de trei decenii și jumătate, răstimp în care ne‑a dăruit un raft de cărți, scrise în lumina tradiției Țării Moldovei, unde a văzut, spuneam, lumina zilei, și a puternicei credințe ortodoxe, care a salvat de‑atâtea ori sfintele pământuri românești.
Acele versuri eminesciene din Epigonii „Preot deșteptării noastre,/ semnelor vremii profet” simt că au fost scrise și despre acest om de seamă, care a avut un cuvânt greu de spus și în sensul edificării Catedralei Mântuirii Neamului. Ce să crezi, ce să scrii despre mâna de oameni luminați ai Bisericii care au decis să transforme în realitate acest vis al poetului nostru național decât cuvinte de admirație, respect și prețuire, alături de binecuvântarea pământului care dăruiește lumii asemenea oameni. Ori de câte ori îi revăd pe unii dintre ei, prima întrebare ce‑mi vine în minte curge direct din Fiodor Mihailovici Dostoievski: din ce sunt făcuți asemenea oameni? Rari, din ce în ce mai rari…
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
