O recuperare nu se face suprainterpretând empatic sau refuzând, cu ochii închişi, poezia erodată, compromisă de vârstă sau de influenţe propagandistice. Tânăra Otilia Coman e sensibilă şi talentată. Epigonismul ales nu e facil: ea poate scrie cu dexteritate la fel ca Labiş şi poeţii interbelici. Când tatăl va fi închis, afirmarea ei capătă şi un filon psihanalitic. Electra trebuie să triumfe în condiţii vitrege, sociale şi politice. Însă tinereţea ei şterge pactizările, nici nu judecă etica la fel ca ceilalţi. Fascinaţia ei primară, paradisul imediat e cuvântul tipărit. Pentru el, în numele lui, eleva e gata să scrie în orice registru. Ea poate renunţa la comandamente interioare şi la glasul autocenzurii.
Etapa genezelor şi epigonia necesară: 1956‑1964
Numele Otiliei Coman/ Ana Blandiana apare în diverse publicaţii nesemnificative, încă de pe când eleva avea 14 ani. Bihorenilor le place să spună, ori de câte ori poeta revine în reşedinţa de judeţ, că ea a debutat, de fapt, în ziarul local, Crişana – cotidian ce continuă să apară la Oradea. Se petrecea în 1958. Cu adevărat Ana Blandiana se remarcă în revista Tribuna din martie, 1959, cu poemul neoriginal intitulat Originalitate[1]. În felul adolescenţilor care cred şi doresc cu orice preţ originalitate, uitând de trecut, pentru că lumea începe cu ei. Tânăra citeşte şi scrie în stilul obişnuit al vremii, cu influenţe din Bolliac, Alecsandri, Grigore Alecsandrescu, Nicolae Labiş. Iar când versurile îi reuşesc fără să poată fi comparate în mintea poetei, probabil, cu scriitorii citiţi, ea e sigură că a dat lovitura originalităţii. Neîndoios, ambiţia tinerei Otilia Valeria Coman e de necontestat. Dar s‑a uitat esenţialul: că tânăra ce ducea poeziile la Tribuna la 17 ani se îndrăgostea fulgerător, pe viaţă, de cel care avea să‑i fie soţ, partener, coleg, asociat, susţinător… Tânărul redactor al revistei clujene, Romulus Rusan, nu doar că o proteja pe tânăra poetă, dar îi cerea mâna pe scările trenului care‑o întorcea la Oradea. Se poate spune că Otilia Coman a câştigat cu Ana Blandiana şi poezia, şi iubirea. Deodată. Era prea mult? Dacă tatăl nu ar fi fost închis şi dacă moartea lui tragică n‑ar fi tulburat destinul. Dacă, dacă… Primise prea multe în acelaşi timp? Poeta preferă să spună că fericirea înseamnă a despărţi esenţialul de neesenţial. Dacă e să validăm poeta, debutul ei trebuie considerat „în etape”: primul, din Tribuna (din 1959), şi al doilea, din Contemporanul, de peste patru ani. Între ele, între cele două debuturi, zice poeta, „n‑am publicat nimic”. Cert este că, nu mai departe de toamna lui 1959, tot în revista Tribuna (nr. 41, 8 octombrie 1959) poezia ei părea un manifest antifascist. Astfel, în Gazeta literară, „H. Fb.” remarcă, în recenzia Amintirea unui coşmar, versurile tinerei Ana Blandiana: „Dincolo de bucolica serbărilor tinereşti, poeta a descifrat sensul tatuajului înscris pe braţul unei fete «cu părul de jar»”, ultima amintire concretă a zilelor petrecute într‑un lagăr de exterminare. Discrepanţa dintre atmosfera festivă a locului şi „semnu`‑acela subţire, bizar”, „înscris cu fier aprins”, pe braţul fetei declanşează un instantaneu critic de reală valoare artistică: „Parcă s‑a spart în mine un înveliş opac/ Şi gândul mi se zbate într‑o‑ncâlceală tristă,/ Şi‑acum toţi munţii lumii mă huiduiesc – Există!”. Ana Blandiana converteşte amintirea acestui coşmar într‑un poem cu un vădit caracter mobilizator”[2]. Mai mult, în numărul următor al revistei, Savin Bratu scrie un articol[3] în care pledează pentru o realitate care să fie redată prin poezie autentică, nu prin una de duzină; deşi face reverenţe realismului socialist, criticul remarcă printre tinerii de talent, dar prea puţin cunoscuţi, precum Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Ana Blandiana… Să recunoaştem criticului marxist măcar intuiţia bună a celor trei. După câteva săptămâni, aceeaşi revistă găzduieşte intervenţia Ninei Cassian. Poeta spune că există „tineri poeţi remarcabili ca Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Aurel Storin etc. şi foarte tineri, ca Ana Blandiana, Constanţa Buzea etc. care trebuie citiţi şi
cercetaţi cu seriozitate”[4].
Un an mai târziu, în 1960, Eugen Simion confirma numele amintite în articolul Stiluri şi tendinţe în poezia tinerilor. Criticul analizează poemul dramatic în trei părţi Despre cei ce se nasc, observând că este o înscenare tipic romantică, iar categoriile morale o apropie de actualitate; mai derutat este când este vorba despre construcţiile lirice. Totuşi, ea, construcţia, nu împiedică cititorul să remarce „lirismul ei viguros, exprimat în poeme dense (Corul mâinilor) cu o mare fantezie imagistică. Talentul ei mi se pare a fi făcut un pas uriaş spre maturizare, o dăruire totală, un sentiment de plinătate însufleţeşte lirica acestei adolescente. O sensibilitate ce îşi revarsă cu prisosinţă sevele. În faţa acestei explozii de prospeţime, de lirism viguros, poema descriptivistă, uscată, silnică, pustie, trebuie să intre în derută”[5]. De altfel, criticul va fi printre cei dintâi care va saluta debuturile editoriale ale tinerilor poeţi amintiţi. La apariţia volumului De pe pământ, semnat de Constanţa Buzea, criticul va nota că el „afirmă un talent poetic incontestabil” (nr. 30 din 1963).
Debutul poetei şi debutul traumei – arestarea tatălui
Dar ce bucurie puteau aduce poemele tipărite când tatăl, Gheorghe Coman, fusese arestat chiar în 1959? Preotul fusese condamnat de Tribunalul Timişoara, un an mai târziu, în 1960, la şase ani de închisoare pentru „uneltire”. Mai precis, decizia cu numărul 854/ 1969 comutată sau contopită cu Tribunalul Cluj, din 1959. Dintre condamnările specifice, cea pentru uneltire contra ordinii sociale (articolul 209, Cod Penal) era printre cele mai „uşoare”, însă nu mai puţin traumatice. Efectul social fiind identic, stigmatizarea şi compromiterea dosarelor urmărind familia mulţi ani. „Foaia matricolă penală” ne oferă câteva date credibile. Întâi, o curiozitate biografică: anume că între data naşterii tatălui şi cea a fiicei era numai o zi. Probabil că, nu o dată, cei doi, tatăl şi fiica, se sărbătoreau împreună. Gheorghe Coman se născuse în 24 martie 1915, fiica, în 25 martie (1942). Aşadar, preotul‑tată era foarte tânăr. Se născuse în satul Pişchia, comuna Murani, raionul Timişoara, regiunea Timişoara (Timiş), cum notează funcţionarul Securităţii. Era fiul lui Gheorghe şi al Anei, agricultori. La momentul arestării, Gheorghe Coman avea domiciliul în Oradea, pe strada Joszef Atilla, raionul Oradea; în Foaia matricolă penală se mai trec şi următoarele: categoria socială – „Mic Burghez”, studii – „Facultatea de Teologie”, căsătorit cu Deac Otilia, tată a două fete; apartenenţa politică – „neîncadrat”. Atrage atenţia rubrica „Apartenenţă politică în trecut”, unde este notat: „Şef de cuib legionar” – probabil şi adevăratul cap de acuzare. Pe baza mandatului de arestare numărul 229/ 626 din 1959 emis de U.M. 0386 Oradea, preotul (iconom stavrofor) Gheorghe Coman din parohia Seleuş, Oradea (astăzi, cartierul Nufărul), începea pedeapsa pentru uneltire la 12 septembrie 1959. Ea trebuia să se încheie la 9 septembrie 1965. Documentele arată că deţinutul era trimis la Jilava în 19 decembrie 1960, cu ordin de transfer în lagărul de muncă forţată – una dintre formele populare de „reeducare” –, unde se găseşte şi în 1961. În 6 iunie 1961, se specifică mutarea la Aiud, stând aici până în 27 noiembrie 1961, când Gheorghe Coman va fi trimis la Salcia, la Ostrov, un centru administrativ din Balta Brăilei. De aici va fi eliberat cu decretul 411 în 3 august, 1964.
Mai precis, la fix trei luni de la debutul editorial al fiicei sale. Câteva luni se vor bucura de revedere. La 17 octombrie 1964, preotul rămas fără parohie (ultima dată slujise la Catedrala Biserica cu Lună din centrul Oradiei) murea într‑un tragic accident (casnic, nu de maşină, cum s‑a scris greşit).
În 1977, poeta îi mărturisea lui George Arion că Ana Blandiana e ea într‑o măsură „mult mai mare decât Doina Coman sau Rusan (de fapt, Doina este şi el un fals nume, un supranume apărut încă din prima copilărie şi folosit de toată lumea)”. Numele scrisului devenea oficial, după un deceniu de la traumele suprapuse, totuna cu eul social. Iar cum scrisul era singurul lucru capabil să cuprindă în sine şi dragostea, şi moartea, şi suferinţa, şi fericirea, şi învierea, cum mărturiseşte poeta, el nu putea să fie decât numele tipărit. Semn că poeta nu depăşise trauma. Cât o absorbise cu totul în scrisul ei. Fără ea, poeta era incompletă, la fel cum viaţa ei trecută devenise poezie, iar numele fictiv luase locul vieţii cotropită de moarte. Continuitatea scrisului, chiar şi sub asaltul traumelor intime şi sociale, e curată terapie. De altminteri, poeta recunoaşte că n‑a descoperit altă soluţie mai eficace pentru a exista. Verbul din urmă înseamnă că fiinţa are un sens şi se poate convinge în faţa exasperării.
Poetă născută din exuberanţă, Ana Blandiana îşi converteşte aventura lirică în exasperare.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Note:
[1] în „Tribuna”, anul III, nr. 10 (109), 7 martie 1959, p. 5.
[2] H. Fb., Amintirea unui coşmar, în „Gazeta literară”, anul VI, nr. 42 (292), joi 15 octombrie 1959, p. 6.
[3] Savin Bratu, Virtuţile poeziei, în „Gazeta literară”, anul VI, nr. 43 (293), joi 22 octombrie 1959, p. 6.
[4] Nina Cassian, Dezbaterea continuă, în „Gazeta literară”, anul VI, nr. 50 (300), joi 10 decembrie 1959, p. 3.
[5] Eugen Simion, Stiluri şi tendinţe în poezia tinerilor, în „Gazeta literară”, anul VII, nr. 52 (354) din 22 decembrie 1960, p.
Marius Miheţ
