Paul Gore a fost un om al locului, iar locul său a fost Basarabia, denumire pe care Gore o detesta, preferând ţara românească, realitate căreia învăţatul moldovean i‑a dedicat toată viaţa sa.
Într‑adevăr, trăind între 27 iulie 1875 şi 8 decembrie 1927, Gore a reuşit, în doar cei aproape nouă luştri de maturitate câţi i‑au fost hărăziţi, să ilustreze o mare varietate de aspecte ale Basarabiei profunde, nobiliare sau ţărăneşti.
După studii liceale în oraşul natal, Chişinău, şi la Nicolaev, Gore obţine licenţa în Drept la Sankt‑Petersburg, în 1901. Născut într‑un neam de boieri cărturari, însufleţiţi de ideea naţională, Paul Gore a dus mai departe acest legat, contribuind discret când a fost cazul, dar întotdeauna substanţial, la afirmarea idealului naţional românesc sub stăpânirea ţaristă şi la consolidarea conştiinţei naţionale după unirea Basarabiei cu România.
Traseul profesional al lui Gore este unul divers, specific unei epoci de pionierat naţional, în care personalităţile existente trebuie să se angajeze la construcţia culturală din varii unghiuri. Astfel, imediat după obţinerea licenţei, Gore este numit supleant la judecătoria administrativă din Orhei, unde, un an mai târziu, în 1902, ajunge judecător de pace. După patru ani devine ataşat al Ministerului de Justiţie şi este ales membru al Comitetului Zemstvoului Gubernial. Cariera lui va împleti de acum înainte atribuţiile culturale, în 1905 fusese ales să prezideze Comitetul de redacţie al Societăţii Culturale Moldoveneşti, cu cele judecătoreşti‑administrative. În 1908, îl găsim ales vicemareşal al nobilimii din Orhei, vicedeputat al nobilimii judeţului Chişinău, preşedinte al Comisiunii Ştiinţifice a arhivelor Basarabiei şi judecător onorific al judeţului Chişinău. Cariera lui, reconstituită de Sever Zotta, continuă astfel: „În 1909 a fost ales membru al adunării generale al Zemstvoului, membru al comitetului central, director general sanitar şi director al muzeului (acum naţional). În 1910 a fost ales deputat al nobilimii judeţului Chişinău, vice‑preşedinte al comitetului central al Zemstvoului, locţiitor al mareşalului nobilimii şi membru în comitetul de recrutare al Basarabiei. În acelaşi an fu numit vice‑curator al azilului de orfani din Orhei. În 1911 fu
ales director general şi delegat general al tuturor spitalelor. În 1916 fu numit delegat special al Crucii Roşii şi ales preşedinte al comitetului provincial al uniunii Zemstvourilor pentru ajutorarea răniţilor şi bolnavilor”. Izbucnirea Revoluţiei, în februarie 1917, îi aruncă pe umeri lui Gore şi mai multe responsabilităţi, care se diversifică mai ales în direcţie ştiinţifică odată cu unirea Basarabiei cu România: „În 1917 martie 20, fu ales preşedinte al Partidului naţional moldovenesc, iar în 16 mai al Societăţii culturale a Românilor din Basarabia. În acelaşi an fu numit director general al Crucii Roşii pentru Basarabia. În 1918 fu recunoscut director al muzeului şi numit preşedinte al Comisiunii Arhivelor Statului. În 1919 fu numit preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice basarabene şi, precum am văzut, ales membru onorar al Academiei. În 1920 fu ales preşedinte al Ligii Culturale, secţia Chişinău, şi membru al comitetului central al Crucii Roşii române, în 1921 fu ales membru în comitetul de conducere şi membru de onoare al Societăţii române de numismatică. În 1922 fu ales membru în comitetul Societăţii regale române de geografie şi membru de onoare al Societăţii istorico‑arheologice bisericeşti din Chişinău. În 1923 fu ales membru al Ateneului Român, al societăţii Renaşterea română şi al Fundaţiei Principele Carol. În armată avea gradul de colonel (în rezervă) primit de la ruşi odată cu numirea ca delegat general al spitalelor, în care calitate luase parte în război în Galiţia cu un spital ambulant”[1].
Scrierile lui Paul Gore nu sunt numeroase, cuprinzând câteva studii publicate în Convorbiri literare şi în Viaţa romînească, în albume sau în reviste de istoriografie, arhivistică şi de arheologie. Dar, chiar şi aşa, puţine, ele ne arată un om aplecat asupra chestiunilor istorice, genealogice, heraldice, de istorie a artei şi tehnologiei, etnografice, juridice, economice şi naţionale. De la consideraţii asupra artei covoarelor moldoveneşti la precisele analize ale istoriei politice şi administrative a Moldovei şi Basarabiei, la foarte percutantele opinii şi clarele previziuni despre starea României după 1918, Gore a lăsat un corpus nu vast, dar de mare calitate, rezultat al fericitei conjuncţii dintre o inteligenţă pătrunzătoare şi o erudiţie solidă.
Din păcate, scrierile lui Paul Gore nu au avut întotdeauna ecoul pe care l‑ar fi meritat. Uneori, pentru că tunurile revoluţiei sau ale războiului bubuiau prea tare afară pentru a mai da cuiva răgazul să se aplece peste lucrări riguroase de istorie. Alteori, tocmai pentru că, scrise pentru un anumit context istoric, erau cumva defazate la publicarea lor, ani mai târziu, în limba română. Lipsit de afilierea la o grupare literară puternică, de interes pentru politica universitară şi culturală, Gore a rămas un singuratic. Într‑o recenzie a Albumului de covoare moldoveneşti (1912), apărută în Convorbiri literare în februarie 1919, autorul ei surprindea extrem de bine simbioza dintre realizările excepţionale ale lui Gore şi ecoul lor stins: „Apărută în clipele când Rusia oficială sărbătorea împlinirea unui secol dela smulgerea Basarabiei, această publicaţie, pe lângă valoarea de netăgăduit a conţinutului său, mai dobândea înţelesul, atât de expresiv, al unei protestări mute, în numele sentimentului naţional, sugrumat în chip sistematic de către organele regimului ţarist. Această însemnată contribuire la istoria artei noastre săteşti cuprinde, în afară de un studiu introductiv în limba română şi rusă, 25 de planşe în culori, reprezentând modele de scoarţe din toate regiunile Basarabiei. Alese cu simţul adevăratului cunoscător, ele sunt caracteristice, într‑un fel sau altul, pentru mlădioasa putere de impresionare a sufletului rustic. Pe lângă interesante scheme de arabescuri, fantazia populară a presărat aceste mici capodopere de ţesătorie cu stilizări sobre inspirate din flora câmpului. Chiar neîndemânările ce se arată pe alocuri sunt pline de un farmec naiv care dă întregului mai multă viaţă. Prin fericita isbutire a invenţiei decorative, prin armonia, de o rară distincţie, a coloritului, prin virtuozitatea variaţiunilor în desemn şi cromatică, aceste covoare sunt vrednice de a fi studiate şi reproduse în atelierele noastre de artă naţională. Sârguindu‑se pentru înfăptuirea acestei publicaţii, d. P.G. Gore a săvârşit o adevărată operă de cultură. Singura noastră mâhnire este că lucrarea d‑sale a trecut ca neobservată în lumea noastră artistică. Pentru foarte mulţi ea va fi o destăinuire, deşi în curând se vor împlini şapte ani de când a văzut lumina” [2].
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Note:
[1] Sever Zotta, „Paul Gore († 8 decembrie 1927)” (1928), în Nicolae Răileanu, Nicolae Chetraru, Vlad Ghimpu, Silviu Andrieş‑Tabac (editori), Paul Gore: omul şi opera, p, 19‑40, 38‑39, Editura Tyragetia, Chişinău, 2003
[2] Paul Gore, Album de covoare moldoveneşti, în Convorbiri literare an LI, nr. 2 (februarie 1919), p. 179
Mircea Platon
