Vasile Muscă: Însemnări pe marginea ideii de filosofie românească
Este, într-adevăr, nevoie astăzi de o filosofie românească, o filosofie care să se aplece asupra realităţii româneşti, să-i depisteze conflictele şi convulsiile pentru a le explica şi înţelege, oferind teoreme, concepţii, soluţii, generalizări pentru problemele sale
A scrie sau a vorbi despre filosofia românească, adică despre ceea ce în opinia unora nici nu există, constituie un perfect exerciţiu de inutilitate sau, şi mai rău, un prilej de simplu amuzament livresc. Îndrăznesc să dezvolt aici câteva consideraţii despre ceva care în decursul secolului care a trecut a reuşit să devină dintr-o posibilitate abstractă o realitate vie confirmată pe deplin de unele remarcabile performanţe. Nu intenţionez să întreprind aici un bilanţ al acestor performanţe şi nici să pun în discuţie valoarea lor. Mă restrâng doar să dezvolt câteva consideraţii cu caracter general.
Constatările privind o relativă rămânere în urmă a culturii româneşti în ansamblul ei faţă de nivelul mai înalt atins în dezvoltarea lor de popoarele mai avansate ale Apusului, dar şi a lipsei filosofiei în cadrul spiritualităţii noastre, sunt frecvente. Nu ne grăbim să înşirăm prea multe exemple; ne oprim doar la câteva, mai semnificative. Unul este acela al lui Nicolae Bagdasar, isto
ric al filosofiei româneşti. „Împrejurările istorice – zice acesta, puţin înainte de al Doilea Război Mondial – în care s-a dezvoltat poporul român n-au fost din cale afară de favorabile dezvoltării culturale în genere, deci nici celei filosofice.” Celălalt este acela al lui Lucian Blaga. Într-o intervenţia a sa din 1943 reconfirmă impresia aceasta negativă cu privire la situaţia filosofiei româneşti. „Până la întâiul mare război – observă Lucian Blaga – gândirea românească se găsea cu excepţia unuia sau altui gânditor, într-o fază de tatonare, de pregătire, de exerciţiu. Totul era mai mult un prolog educativ. Sensibilitatea de abia se înfiripa. Uneltele trebuiau făurite. În asemenea condiţii, gânditorii români se declarau foarte satisfăcuţi când izbuteau bunăoară să citească sau să-şi însuşească pentru un uz publicistic fără pretenţii vreun mare autor străin. Nu e de mirat că unii intelectuali aveau adevărate accese de bucurie când reuşeau să facă unele comentarii personale pe marginea gândirii apusene.”
De altfel, trebuie să observăm imediat că unul dintre cei mai de seamă gânditori români, Mircea Florian, spirit ascuţit şi pătrunzător, format la şcoala criticismului kantian, atrage atenţia asupra contradicţiei interne implicate în termenul de filosofie românească. În termenul de filosofie românească stau aşezate într-o unitate două elemente făcute, altfel, să se excludă: cel universal, filosofic, şi cel particular, naţional, românesc în cazul nostru. Tema aceasta revine, de altfel, de mai multe ori în scrisul lui Mircea Florian. Să ne oprim, deocamdată, doar la eseul din 1933, Filosofie şi naţionalitate, prins apoi şi în volumul Reconstrucţie filosofică din 1943. Iată ce scrie acesta aici: „O gândire cu pecete naţională sau chiar de rasă se înfăţişează la prima vedere: 1) fie ca o tautologie, ca un fel de axiomă verbală ce se poate dispensa de dovadă, pentru cuvântul că orice filosofie sau e naţională, şi în acest caz ea e un bun, o cinste, o mândrie pentru un neam, sau crede că se ridică peste naţiune, şi atunci nu merită numele de filosofie, chiar dacă am presupune că s-a acumulat în cuprinsul ei tot adevărul din lume; 2) fie ca o absurditate, căci filosofia ori e supra-naţională, ceea ce nu înseamnă numai decât cosmopolită – sau dacă vrea să fie naţională, ea nu serveşte nici filosofiei nici naţiunii, compromiţându-le pe amândouă, pe temeiul constatării că, datorită adevărului universal ce pretinde a îmbrăţişa sau a urmări ca ideal, filosofia e prietenul oricui, apelează la orice conştiinţă neprevenită şi curată şi de aceea ea preţuieşte independent de locuri, vremi şi neamuri.” Credem că acest lung citat clarifică în suficientă măsură tema luată în discuţie.
Aşadar, cum arată faptele istorice, nu avem o filosofie în cultura noastră medievală şi premodernă. Cele câteva manifestări izolate pe care le putem întâlni sunt departe de a putea forma o filosofie naţională românească. Termenul de filosofie a pătruns în cultura română înainte de apariţia filosofiei ca activitate independentă. Aceasta din urmă se va petrece abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu Titu Maiorescu, cel socotit adevăratul părinte al filosofiei româneşti. În limba română termenul de filosofie şi filosof apar încă din secolul al XVII-lea. La noi, observă acelaşi Mircea Florian, „[…] cuvântul filosof s-a strecurat […] la mijlocul veacului al XVII-lea […] cu prilejul tălmăcirii din slavonă a unui cod de legi, a pravilelor, în vremea slăviţilor voievozi Vasile Lupu şi Matei Basarab.” Această vechime şi origine, în esenţă medievală, a cuvântului filosofie în cultura românească este de natură să lămurească şi asupra sensului confuz sub care circulă cele două cuvinte, de filosofie şi filosof. „Filosoful – menţionează Mircea Florian – era privit ca astrolog şi cititor în stele, străin de realitate şi cam lunatic, un fel de vrăjitor, vândut diavolului, un alchimist care umblă să descopere tainele naturii în scopul de a strămuta, mulţumită «pietrei filosofale», metalele josnice în nobilul şi preţiosul aur.” În afară de greşita utilizare a termenului de filosofie, acesta ca atare nu a reuşit să împlinească în realitate un rol cultural major. Lipsea nu doar o tradiţie culturală românească în acest sens, dar nu întâlnim nici condiţiile care să impună ca necesară existenţa filosofiei. C. Rădulescu Motru va observa pe bună dreptate că „[…] filosofia pe înţelesul modern, ca un acord între credinţa dogmatică şi adevărul ştiinţific, între tendinţele contrare izvorâte din activitatea intelectuală a omului modern, nu era în tradiţia românească. Trecutul nostru n-a cunoscut conflicte acute de credinţe religioase sau de concepţii sociale şi politice care să ceară intervenţia filosofului.”
Trebuie să observăm un fapt ce ni se pare deosebit de interesant. Constatarea absenţei filosofiei în spaţiul preocupărilor culturale româneşti, departe de a acţiona ca un motiv cauzator de panică, dimpotrivă, se asociază cu un sentiment optimist, încurajator cât priveşte un viitor strălucit al filosofiei româneşti. Nu avem încă o filosofie, dar vom putea avea una în viitor. Aceasta pentru că în gama largă a vocaţiilor culturale e tot felul care constituie zestrea nativă a poporului român nu lipseşte nici cea pentru filosofie. De altfel, tema vocaţiei naţionale atât de fericit dotată, asociată cu ideea unei neşanse care apasă asupra istoriei românilor, vor deveni locuri comune ale retoricii culturale româneşti. „Poporul român, atât de bine înzestrat – constată Garabet Ibrăileanu nu fără o oarecare tristeţe la 1909 – n-a avut norocul şi onoarea să contribuie la formarea civilizaţiei europene. Românii care n-au creat nimic au împrumutate aproape tot.” Evenimentul de la 1818 al înfiinţării şcolii româneşti de la Sfânta Sava de către Gheorghe Lazăr va deschide un larg orizont de posibilităţi de mişcare şi pentru filosofia românească. Rezultatele acestei iniţiative nu au întârziat să apară între timp. Aşa se face că într-un text din 1944, după aproape un secol de la deschiderea şcolii lui Gh. Lazăr, intitulat Rolul educativ al filosofiei, C. Rădulescu Motru, cel numit Nestorul filosofiei româneşti, constată faptul îmbucurător: „Avem în mişcarea filosofică aproape toate direcţiile care sunt în filosofia contemporană: ştiinţifică, personalistă, naţionalistă, empiristă, pozitivistă, criticistă, idealistă, metafizică, fenomenologică, mistică etc., după preferinţele personale ale tinerilor români care au studiat în universităţile străine.” Certitudinea câştigată după evoluţiile înregistrate pe tărâm cultural de-a lungul secolului al XIX-lea a fost de Vasile Gherasim în 1927 cu ocazia unei conferinţe a „Asociaţiei profesorilor secundari români”. „Este poporul nostru – se întreabă mai mult retoric cu acest prilej conferenţiarul – capabil de o filosofie a sa originală, o filosofie care, împreună cu sistemele de cugetare ale celorlalte popoare, să formeze totalitatea de gândire profundă a omenirii?” Şi tot el în continuare: „La această întrebare răspund hotărât: da. Suntem şi noi capabili de cugetare profundă, suntem şi noi capabili de creaţie; însă un lucru să nu-l uităm; nimic nu are valoare dacă nu e străbătut de seva ce pulsează în organismul poporului nostru.”
Dar se pune imediat întrebarea: ce anume din acest amestec de influenţe străine înşirate de C. Rădulescu Motru în raportul său din 1944 se poate constitui cu adevărat într-o filosofie românească? Ce este de fapt filosofia românească? Pentru a răspunde la această întrebare să-i consultăm pe gânditorii începutului de drum, cum văd ei ce trebuie să fie – ar trebui să fie – filosofia românească. Vom proceda printr-un ocol spunând, mai întâi, ce nu este şi nu trebuie să fie o filosofie românească. În primul rând, o filosofie nu-şi capătă calificativul de românească numai pentru simplul fapt că este scrisă în limba română. Faptul acesta luat în sine nu este suficient, poate oferi cel mult o condiţie.
De altfel, Titu Maiorescu a încercat, la vremea lui, să tempereze valurile de entuziasm naţional, introduse de paşoptişti în cultura română. Deviza sa era „înălţarea impersonală”. El a protestat împotriva întrebuinţării abuzive a termenului de naţional ca certificat de valoare. O operă de artă, literară în primul rând, dar de asemenea orice altă creaţie spirituală, nu îşi sporeşte în niciun fel valoarea numai prin împrejurarea că este, pur şi simplu, românească. Principiul îmbrăţişat de Maiorescu este afirmarea naţionalităţii în limitele adevărului. „Chiar patriotismul – scrie T. Maiorescu –, cel mai important simţământ pentru cetăţeanul unui stat în acţiunile sale de cetăţean, nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, căci orice amintire reală de interes practic nimiceşte emoţiunea estetică.”
În al doilea rând, filosofia românească nu este nici ţesătura de idei abstracte pe care de la înălţimea catedrelor lor o prezintă în Universităţile noastre aşa zişi profesori universitari care se îmbată pe sine, dar şi marea masă a studenţilor cu apă rece. Asemenea idei împrumutate de aiurea nu pot constitui, în lipsa unei susţineri naţionale, fondul unei filosofii româneşti. Nu, nici acestea nu constituie o filosofie cu adevărat românească. Acest lucru l-a înţeles corect iarăşi Titu Maiorescu când îi reproşează lui Ion Petrovici, discipolul venit la începutul secolului trecut să-i aducă recent apăruta sa carte – Probleme de logică –, că în cultura română o lucrare tratând o asemenea temă este încă prematură. Cu această ocazie Titu Maiorescu îi spune: „Toate bune, dar un lucru: o astfel de scriere nu e prematură la noi? Eşti convins că s-a ajuns cu evoluţia noastră culturală până la acest gen de lucrări?” Apoi, după o pauză, continuă mai departe: „Vezi cazul lui Rădulescu-Motru. El e foarte fecund şi are lucruri bune. Dar pare-mi-se că, din cauza pe care ţi-am spus-o, scrierile lui curg pe deasupra.”
Dacă filosofia românească nu este nici una din acestea, atunci, totuşi, ce este ea? Dar să-i lăsăm iarăşi să răspundă la această întrebare chiar pe cei care au participat, în epocă, la această dezbatere. Răspunsul lor impresionează şi azi prin profunzime şi limpezime, prin seriozitate. O filosofie românească nu înseamnă promovarea unor împrumuturi operate din patrimoniul gândirii universale, ci o filosofie originară românească, crescută şi hrănită, ca o condiţie absolut necesară a sa, din solul realităţilor materiale şi spirituale româneşti. Aşadar, pentru a putea vorbi de o filosofie naţională românească trebuie, mai întâi, asigurată independenţa sa în faţa influenţelor străine venite din afară. În această luptă un rol hotărâtor l-a avut Titu Maiorescu, şi pe acest motiv el poate fi considerat adevăratul părinte al gândirii româneşti. „Şi dacă această filosofie românească se va vărsa vreodată în istoria culturii universale – scrie C. Rădulescu Motru despre fostul său profesor – numele lui Titu Maiorescu va însemna data unei epoci. Cu el începe trezirea gândirii filosofice româneşti de sub influenţa culturii germane, franceze, engleze.” Cu Titu Maiorescu calea originalităţii filosofiei româneşti este deschisă, ca atare există pentru ea şansa unui viitor.
Elevul său, C. Rădulescu Motru, cel care a edificat primul sistem filosofic în cultura română, a încercat să definească ceea ce ar putea constitui o filosofie românească. El scrie astfel: „[…] argumentarea sistematică prin care o conştiinţă formată în mediul poporului românesc ajunge să-şi împace, în mod sincer, adevărurile dovedite de ştiinţă cu credinţele tainice ale experienţei sale proprii, adică este reflexiunea începută asupra celor ce se dau ca sigur ştiinţe şi adusă la o gândire unitară cu conştiinţa de sine a omului produs de mediul românesc.” Filosofia este menită a identifica formule de stingere a unor conflicte de conştiinţă şi, cu cât aceste conflicte culturale sau social-politice sunt mai grave, necesitatea de a dispune de o filosofie este şi ea mai acută. Într-o intervenţie a sa, Mircea Vulcănescu, acest adevărat martir al gândirii româneşti, fixează cu şi mai multă claritate condiţiile unei filosofii româneşti, stabilind trei puncte: „a) existenţa unei activităţi de filosofare autentică şi originală printre români, născută din motive româneşti; b) existenţa unui mediu de difuzare a ideilor filosofice în limba românească, prin grai sau scris, în reviste, cărţi, cursuri şi conferinţe şi c) existenţa unei problematici şi a unor sisteme filosofice româneşti.” Nota comună ce uneşte, la distanţă de câteva decenii, pe Rădulescu Motru şi Mircea Vulcănescu este cea a unei filosofii româneşti ca gândire hrănită de o problematică specific românească. La fel ca în culturile mai dezvoltate ale Apusului şi la români filosofia trebuie să împlinească funcţia de supremă instanţă spirituală, un adevărat tribunal al spiritului în faţa căruia se judecă toate divergenţele existente în societate.
Cum este posibilă existenţa unei „problematici specific româneşti” şi mai ales a unor „sisteme filosofice româneşti” care să crească din aceasta este, desigur, o altă problemă, nu lipsită de dificultăţi, motiv pentru care ea nici nu intră în raza interesului acestui studiu. Credem, în încheiere, că este în avantajul consideraţiilor dezvoltate în aceste pagini să se reţină ideea susţinută de Titu Maiorescu: „Filosofia nu pluteşte undeva în depărtări; ea este intim legată de orice activitate spirituală.” Sau chiar admiţând că filosofia pluteşte în aer, o face deasupra unei problematici naţionale, în atmosfera culturală, dar şi social-politică proprie unei naţiuni.
Am plecat de la observaţia întemeiată istoric că în secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea filosofia a lipsit în Ţările Româneşti; ea a devenit posibilă în secolul al XIX-lea şi a ajuns o realitate în secolul al XX-lea. Acum, în secolul al XXI-lea, credem că ea a devenit o necesitate a vieţii româneşti, cel puţin în formula în care au gândit-o cei care cu mult înainte au contribuit la naşterea ei. Este, într-adevăr, nevoie astăzi de o filosofie românească, o filosofie care să se aplece asupra realităţii româneşti, să-i depisteze conflictele şi convulsiile pentru a le explica şi înţelege, oferind teoreme, concepţii, soluţii, generalizări pentru problemele sale.
