Demnitatea României. Relativizarea valorilor
La ora actuală, Ţara Românească este, spuneam, al şaptelea stat european. Împreună cu Franţa, Spania, Italia şi Portugalia, România Mare alcătuieşte conclavul civilizaţiilor europene de origine latină. Dacă privim lucrurile cu onestitate lucidă, continentul european se întinde până la munţii Ural. România se află în centrul bătrânului şi obositului continent european, care în ultimele decenii, la vârful său, pare să nu se grăbească să‑şi recunoască valorile naţionale, culturale şi religioase. Să‑şi recunoască valorile fondatoare, să şi le asume şi să le perpetueze. Ceea ce mi se pare straniu, ca să recurg la limbajul litotei. Conştientizarea caracterului straniu al unei realităţi cred că e primul pas spre înţelegere; e adevărat, o înţelegere în spirit critic. Neaccidental mă refer la realităţile considerate sfinte în ierarhia valorilor mele. E un fel de viclenie superioară la mijloc, viclenie la care recurg pentru a‑mi îmblânzi ezitările, îndoielile, spaimele şi, mai cu seamă, timiditatea. În momentele considerate fie cruciale, fie de cotitură – şi noi avem parte, în aceşti ani, de asemenea segmente; unele dintre ele dramatice, căci asistăm, spuneam, la un seism geopolitic global – te sprijini de lucrurile considerate sfinte: valorile fondatoare, patrimoniul valorilor naţionale reale, care au rezistat în timp tăvălugurilor istorice şi asalturilor de orice tip. Valorile acestea sunt îndeobşte cunoscute: familia, limba, tradiţia, cultura, credinţa, educaţia, naţiunea şi identitatea. Adică exact valorile cărora în această epocă li se pune la încercare tăria. Şi aceasta pentru a se vedea – cu vorbele unui gânditor drag mie, Friedrich Nietzsche – pentru a se vedea, aşadar, dacă au, cu adevărat, valoare, deci dacă rezistă.
De câteva decenii întreaga omenire trece prin furcile caudine ale relativizării valorilor. Societatea umană structurată pe sechelele valorilor milenare se transformă, sub ochii noştri, într‑o societate a spectacolului şi e clătinată la temelii de religia confortului, curentul globalist sau mondialist, înţeles şi aplicat abuziv. Termenii vehiculaţi din ce în ce mai insistent în ultimii ani – epoca postumanism, postadevăr, postliteratură, postmodernism, post… etc. – pun la încercare liniştea şi echilibrul unor minţi luminate, dându‑le neostenit de lucru. Ce o fi însemnând termenul postumanism? Şi cel de postadevăr? Pentru unii rădăcinile răului vin dinspre neomarxismul ale cărui baze au fost puse de Şcoala de la Frankfurt, în deceniul al treilea al secolului trecut, şi care a inundat instituţiile de învăţământ americane, ajungând – după un ocol devastator –, iarăşi, la locurile originare şi dând târcoale continentului european. Pentru alţii sursele răului extinse pe suprafaţa globului – ca o pată de petrol pe suprafaţa unei ape – se află în neoliberalismul de o brutalitate unică. Cred că adevărul – şi în acest caz – stă la jumătatea drumului. În istoria de astăzi îşi dau întâlnire limitele celor două ideologii tocmai enunţate, care se însoţesc cu un tip sălbatic de capitalism laisser faire. Democraţiile de astăzi sunt puse, în mod evident, la încercare. Unele dintre acestea sunt foarte vechi, altele însă – în special cele din estul european – fac vizibile eforturi să ajungă în anii maturităţii. Şi tocmai cele din urmă – din care face parte şi tânăra democraţie pusă la încercare din ţara mea (când spun ţara mea, mă refer, firesc, la România întregită, deci, inclusiv, între alte pământuri româneşti, la Republica Moldova) –, dotate cu un patrimoniu inestimabil al suferinţei, sunt extrem de atente şi percep dintr‑un unghi diferit totul, aproape. Statele din estul european au o sensibilitate accentuată faţă de derapajele apărute în democraţie, pentru că ele, relativ de curând, au trecut prin furcile caudine ale unei dictaturi atroce. Deci, se află în posesia unei înţelepciuni empirice. E un apanaj ineluctabil acesta. Uneori, plătit cu sângele elitelor ucise în închisorile staliniste. Prin urmare, imposibil de uitat. Cine uită, de la un punct încolo: încetează să existe. Cine uită, riscă să repete atrocităţile prin care a trecut. Pentru cetăţenii naţiunilor din estul bătrânului continent european – ale căror elite de vârf au avut parte, repet, de experienţa închisorilor – libertatea e o realitate pentru care s‑a luptat şi, în unele cazuri – inclusiv în cel al României şi al Republicii Moldova – s‑a vărsat sânge. Rareori găseşti o familie, în spaţiul carpato‑dunărean, care să nu fi avut după cel de‑Al Doilea Război Mondial cel puţin un membru al ei întemniţat din motive politice. Naţiunile din estul european sunt conştiente de faptul că libertatea e un dar ce se cuvine recâştigat, zi de zi, clipă de clipă, prin recursul la un exerciţiu susţinut. Altminteri libertatea rămâne a fi ceea ce este în realitate: o formă goală; materia aşezată în această formă goală face diferenţa dintre pericol, dezastru şi dar.
Readuc în actualitatea imediată aceste realităţi istorice, pentru a mă apropia de originile limitelor care bântuie nu numai continentul european şi care lasă o persistent‑obsesivă senzaţie de déjà vu. Recurgând la o unire benevolă, ţările membre ale Uniunii Europene şi‑au exprimat, firesc, voinţa de a alcătui un macro‑organism sudat – construit pe fundamentele patrimoniului european – şi, totodată, de a‑şi păstra, în mod firesc, identitatea, limba, tradiţiile, cultura şi suveranitatea, consimţind, firesc, egalitatea în drepturi şi obligaţii. Or, pe măsură ce acest macro‑organism social, politic, economic şi cultural, înaintează în existenţă, constatăm uimţi că egalitatea în drepturi, precum şi alte aspecte aduse în lumina realităţii, pălesc şi sunt aduse, toate laolaltă, sub lupa corectitudinii politice, taxate de Vladimir Bukovski ca fiind un soi de „gulag intelectual”: „Când cineva va vrea să spună – afirma disidentul sovietic – ceva despre subiecte precum rasă sau gen, iar opiniile sale diferă de cele aprobate oficial, va fi ostracizat. Este începutul Gulagului, începutul pierderii libertăţii voastre”.
Precizez din capul locului că sunt la planete distanţă de a face parte din categoria alarmant crescândă a euroscepticilor inclusiv pentru că vin dintr‑un spaţiu istoric, politic, cultural şi social, care şi‑a afirmat de secole caracterul european; despre Europa culturală s‑a vorbit, pentru prima dată în ţara mea, în timpul Revoluţiei poeţilor români; mă refer – iniţiaţii ştiu – la mişcarea paşoptistă de la 1848. Dată fiind această propensiune europeană, cu rădăcinile în trecutul naţiunii române, ne întrebăm: în ce fel se explică şi se justifică superioritatea unora dintre reprezentanţii conducerii europene manifestată în relaţiile cu statele din estul european? E o superioritate, evident, nefondată, adusă în pagina contemporaneităţii imediate destul de frecvent în multe contexte la vârful conducerii continentului european, şi nu numai acolo! Ezit să spun că la mijloc se află o serie de complexe lesne diagnosticabile. Vestul european uită sau se preface a da uitării faptul că a avut răgazul să‑şi construiască vechile instituţii de învăţământ superior, muzeele, oraşele, catedralele ş.a., care alcătuiesc patrimoniul european, tocmai pentru că estul – inclusiv România! – a oprit năvălirile succesive ale imperiilor din trecutul istoric. Dacă şi‑ar fi ascultat ceea ce se numeşte politeţea inimii, vestul ar fi făcut, firesc, o reverenţă adâncă în faţa estului, vădit încercat de‑a lungul veacurilor. Încercat şi ancorat în credinţă, în valorile iudeo‑creştine, care ne‑au făcut să rezistăm tornadelor istoriei, care ne ajută să rezistăm şi în aceste zile, luni, în care se desfăşoară războiul ruso‑ucrainean, care a provocat dislocări masive de populaţie; mă refer la refugiaţii ucraineni, care au luat drumul bejeniei spre Republica Moldova, România, Polonia şi mai departe. Tabla Legilor e toiagul de care ne‑am sprijinit şi ne sprijinim, în continuare, pentru a rezista. Acestea sunt valorile la care renunţă nonşalant o parte din vârfurile conducerii europene şi ezită să le includă în actul său fondator, precum şi în acţiuni ale căror ecouri se disipează în întregul spaţiu european. Oare nu acesta să fie unul dintre motivele pentru care s‑a ajuns în situaţia de astăzi?
De câţiva ani, Europa s‑a transformat în… Ezit să repet afirmaţia europarlamentarului român care, în plenul Parlamentului European, în timpul pandemiei, a pronunţat cuvântul lagăr… Europa de azi e măcinată de o alarmantă segregare vest‑est, de războaie interne (e adevărat, uşor atenuate de drama sângeroasă din estul european) duse între taberele vaccinaţilor şi nevaccinaţilor, ale tinerilor şi seniorilor, ale parlamentarilor şi cetăţenilor ş.a. Europa de azi e clătinată la rădăcini de disfuncţii flagrante între ţările de Vest şi de Est. Cultura e confundată deliberat cu divertismentul. Vârfurile culturilor europene sunt cenzurate. În siajul cancel culture, sunt cenzurate, taxate şi marginalizate personalităţile care gândesc diferit. Exact cum avertiza Vladimir Bukovski, recurgând la o expresie contondentă: „Dictatura UE”. Să fie oare aceasta realitatea dorită de conducerea Uniunii Europene? Sunt puse la zidurile judecăţii şi ale oprobriului cei care au forţa de a se opune avalanşei numite cancel culture. Sunt închise bisericile şi catedralele – ceea ce s‑a întâmplat şi în timpul dictaturii. Ni se impun lucruri străine culturii şi credinţei noastre. Iar când ripostăm, când ne opunem, o parte a civilizaţiei estului e tratată cu superioritate de o parte a civilizaţiei vestului.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
