Constantina Raveca Buleu: Luminile din umbrele ezoterismului: vălul lui Isis
Prezenţa lui Papus în anturajul ţarului rus, în dubla calitate de medic şi de ocultist, se soldează nu numai cu prevestirea căderii dinastiei Romanov, ci şi cu o avertizare privind aspectul funest al influenţei lui Rasputin.
Sub aspect semantic, fenomenele ezoterice se configurează esenţial în spectrul umbrei, al ascunsului şi, în percepţia multora, al întunericului, mai ales atunci când în ecuaţie intervine ocultismul, facil asimilat de către necunoscători 
magiei şi misterelor. Însă, anatema exoterică încetează şi se transformă în reversul ei atunci când privirea vine din interiorul ezoterismelor, din cercul iniţiaţilor oricărei ramuri spiritualiste, caz în care întunericul se dovedeşte a fi, de fapt, lumină.
Într-un mod deloc surprinzător, alternanţele dinamice între lumină şi umbră joacă, în sfera ezoterismului, rolul unor atractori universali, responsabili pentru demonizările anxioase generate de mentalitatea canonică pe de o parte, dar şi pentru forţa de seducţie a ezoterismelor, pe de alta. Atracţia începe odată cu stratul lingvistic al fenomenelor ezoterice, cu suprafaţa accesibilă (inclusiv neiniţiaţilor), spectrul onomastic, denominările şi discursul mizând constant pe fascinaţia umbrelor, în spatele cărora se ascunde, pentru cei ce vor fi iniţiaţi, promisiunea luminii absolute, fie ea cunoaştere, credinţă, certitudine spirituală, fie, pur şi simplu, o elevare de ordin social, cu implicaţii adeseori politice şi reformatoare.
Preistoria guénonismului (extrem de influent şi în România interbelică) furnizează o asemenea referinţă seducătoare, graţie publicaţiei care va deveni mai târziu, sub numele de Études traditionnelles, oglinda studiilor lui René Guénon: Le Voile d’Isis. Publicată de fraţii Charconac, principalii editori parizieni ai lucrărilor consacrate ocultismului, Le Voile d’Isis reprezintă una dintre creaţiile lui Gérard Encausse, al cărui supranume ezoteric este Papus. Fondator al Ordinului Martinist din secolul al XIX-lea şi medic, discipol al marchizului Alexandre Saint-Yves d’Alveydre (cel care a dezvoltat conceptul de sinarhie într-o influentă filosofie politică), Papus şi-a creat o serioasă reputaţie de hipnotizator şi de specialist în ştiinţele oculte. El a trecut prin experienţa mai multor mişcări spiritualiste, începând cu teozofia (în 1887 se alătură lojei pariziene a Societăţii Teozofice, Isis), al cărei adept este pentru o vreme, şi continuând cu diferite organizaţii paramasonice şi cu ordine ezoterice, precum Frăţia Hermetică a Luminii sau Ordinul Hermetic al Zorilor Aurii, explicit legate de un principiu al Luminii, condiţionat la rându-i de iniţiere. Dintre asocierile multiple ale lui Papus cu perimetrul ezoteric, iese în evidenţă anturajul fondator al Ordinului kabalistic al Rozei-Cruci, construit doctrinar în jurul Kabbalei, o formă ezoterică a misticismului iudaic, ce încerca să reveleze secretele mistice cuprinse în Torah, creat în 1888 de Papus, Joséphin Péladan (cel care, graţie lui Alexandru Bogdan-Piteşti şi sprijinului Societăţii Ileana şi al cercurilor simboliste, vine la Bucureşti în 1898) şi Stanislas de Guaita (subiectul unor întunecări ficţionale exacerbate). Amestecul difuz de certitudine istorică şi legendă – tipic pentru multe dintre manifestările şi personalităţile universului ezoteric – îl plasează pe Papus şi în sfera de întuneric a lui Rasputin, pe o poziţie profetică însă, asociată luminii. Prezenţa lui Papus în anturajul ţarului rus, în dubla calitate de medic şi de ocultist, se soldează nu numai cu prevestirea căderii dinastiei Romanov, ci şi cu o avertizare privind aspectul funest al influenţei lui Rasputin.
Fireşte, aflându-ne într-un univers al asocierilor infinite, în care totul se leagă prin intricări nenumărate, istoria lui Papus ar putea ocupa în rezumat pagini întregi, dar… să revenim la creaţia lui revuistică, Le Voile d’Isis. Faza teozofică a lui Papus a luat sfârşit odată cu fondarea Ordinului Martinist şi a Grupului Independent de Studii Ezoterice (al cărui ţel era pregătirea neofiţilor în vederea intrării în Ordin şi în Societatea Teozofică), considerate adevărate ameninţări la adresa autorităţii Societăţii Teozofice şi a Helenei Petrovna Blavatsky. Insubordonarea este imediat sancţionată. La Revue Théosophique îi reproşează lui Papus distanţarea de teozofie, acesta replicând prin crearea revistei Le Voile d’Isis, al cărei titlu este o referinţă sarcastică şi contrapunctică la cartea Helenei Blavatsky, Isis Unveiled. Deschisă tuturor orientărilor ezoterice, revista îşi ia un nume inspirat de interpretarea iniţiatică pe care Plutarh o dă vălului de doliu al lui Isis. Potrivit acesteia, culorile şi straturile veşmintelor lui Isis semnalează disparatul, fragmentarul, multiplicitatea, principiul plural care acţionează asupra materiei aflate în căutarea luminii integrale, proprie goliciunii originare a lui Osiris, Unul primordial, reconstituit prin efortul lui Isis de a-i găsi părţile de corp dezmembrate în urma luptei cu Seth (zeul deşertului) şi a le uni. Prin analogie simetrică, în viziunea lui René Guénon, diversitatea religioasă, adică fragmentaritatea sapienţială în care ne este dat să trăim indică, prin coincidenţa simbolurilor ascunse, existenţa unei Tradiţii Primordiale, o sursă intelectuală şi spirituală integrală, spre care este imperativ să ne întoarcem pentru a o reconstrui, calea spre ea fiind una de tip iniţiatică. (Ironia face ca un nume cu valenţe alegorice atât de pregnante la palierul doctrinei ezoterice guénoniene să fie schimbat chiar în epoca de maximă influenţă a lui Guénon, în 1935, cu o denominaţie mai explicită, dar infinit mai seacă: Études traditionnelles.)
În opinia gânditorului francez, lumea modernă occidentală trăieşte într-o secvenţă degenerescentă a lumii (şi luminii…) tradiţionale, ale cărei linii de forţă sunt însă conservate în Orient, de unde o elită spirituală transmite neîntrerupt generaţiilor care se succed înţelepciunea autentică, în forma sa originară. O piedică în calea recuperării acestei lumini originare o constituie multitudinea de pseudo-iniţieri, de pseudo-religii, proliferante de-a lungul veacurilor (inclusiv în secolul al XIX-lea – începutul secolului XX), reductibile la contrafaceri ale tradiţiei iniţiatice. În discursul denunţător din Teozofismul. Istoria unei pseudo-religii, cartea lui René Guénon din 1920, o bună parte din vina menţinerii în întuneric spiritual îi revine Societăţii Teozofice şi instanţei ei doctrinare, Helena Blavatsky, deoarece teosofia reprezintă, în viziunea lui Guénon, inversul adevăratei Tradiţii.
Ca lucrurile să respecte haosul asocierilor simbolice până la capăt, în perimetrul aceleiaşi mize ironice, în jocul denominativ propus de Helena Blavatsky vălul lui Isis sugerează obstrucţia iniţială a materiei şi a diversităţii dinspre care se porneşte în căutarea adevărului, prin găsirea căreia se promite (dez)văluirea, ajungerea la lumină, însă, cel puţin la suprafaţă, cartea fundamenală a teozofiei vorbeşte, dimpotrivă – aşa cum am amintit mai sus – despre o Isis dezvăluită (Isis Unveiled. A Master-Key to the Mysteries of Ancient and Modern Science and Theology). Mai mult decât atât, Blavatsky poate fi acuzată şi de inconsecvenţă (inclusiv doctrinară), titlul originar al cărţii ei fiind chiar… Vălul lui Isis (The Veil of Isis)! Însă, o carte cu acelaşi titlu fusese publicată în 1861 de către William Winwood Reade, un explorator britanic care întreţine o corespondenţă asiduă cu Charles Darwin, eşuează ca romancier şi sfârşeşte prin a elabora câteva studii de istorie destul de controversate în epocă (The Martyrdom of Man fiind cel mai cunoscut dintre ele), motivul fiind o ireligiozitate originată în spiritul liberal-darwinist al autorului. În consecinţă, Blavatsky s-a văzut obligată să-şi modifice titlul de pe copertă (Isis Unveiled), cel iniţial rămânând, însă, pe fiecare pagină în parte, cartea fiind deja tipărită atunci când se operează modificarea de titlu de pe copertă.
Volumul din 1861 al lui William Winwood Reade, The Veil of Isis, or Mysteries of the Druids survolează mitologia egipteană într-o questă pentru configurarea istoriei şi mitologiei druide, căutând apoi reminiscenţele druidismului în ceremonialul catolic, în simbolismul francmason şi în folclor. „Regină a Luminii” fiind, Isis din interpretarea lui Reade respectă scenariul mitologic al recuperării lui Osiris (cu care zeiţa formează un cuplu divin recognoscibil sub nenumărate alte nume în universuri mitologice diverse), însă centrul de greutate cade aici pe semnificaţia vălului negru care acoperă statuia de lângă Memphis a zeiţei, sub care stă scris: „Eu sunt tot ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi, şi nici un muritor nu a îndrăznit până acum să îmi ridice vălul” („I am all that has been, that is, that shall be, and none among mortals has yet dared to raise my veil”). În interpretarea modest-autoscopică a lui Reade, vălul respectiv ascunde toate misterele şi învăţăturile trecutului, cel care încearcă timid să ridice acest văl fiind un „tânăr cercetător” [sic!]. Modificat la limită pe coperta variantei Helenei Petrovna Blavatsky, titlul lui Reade se menţine în header-ul fiecărei pagini al volumului publicat în 1877. Pretenţia de cunoaştere ştiinţifică a istoricului britanic înregistrează aici o elevare calitativă, dublată de sugestia unui autor inspirat şi dotat cu abilităţi profetice: „Plecând capul, am păşit spiritual în templul lui Isis; să ridicăm vălul «aceleia care este, care a fost şi care va fi» la Sais” („Reverently we stepped in spirit within the temple of Isis; to lift aside the veil of «the one that is and was and shall be» at Sais”).
Melanj de mitologie, filosofie, istorie şi spiritualitate, cu inserţii din multe alte lucrări ezoterice şi ştiinţifice, masiva lucrare a Helenei Blavatsky pune în dezbatere temele centrale ale ezoterismului, printre care şi philosophia perennis, adică miezul tezei guénoniene a transmiterii mistice neîntrerupte a adevărului primordial, a Înţelepciunii-Religie (în termenii baroanei von Hahn), singura cheie posibilă spre Absolut în ştiinţă şi teologie. Departe de a fi o producţie a secolului al XIX-lea, philosophia perennis a fost folosită, încă din secolul al XVI-lea, pentru a descrie o intuiţie centrală a gândirii lui Marsilio Ficino, convins că toate religiile împărtăşesc o origine comună, primordială, care apoi a îmbrăcat o varietate de forme. Discreditat în secolul al XVII-lea, perenialismul este resuscitat prin descoperirea Vedelor (obsesie constantă a ezoterismelor, concurată şi completată cel mai adesea de Corpus Hermeticum) şi prin multipla şi asidua tentativă ezoterică. Tentativă în care un rol interesant îi revine şi lui Papus, cel desprins cu resentimente de teozofie şi responsabil de faza martinistă a lui Guénon, atras de scopul central al Grupului Independent de Studii Ezoterice (creat de Papus ca avanscenă a Ordinului Martinist) – descoperirea Tradiţiei pereniale, pe care Papus o numeşte „lumină originară”.
Perenialismul nu monopolizează discursul Helenei Blavatsky, „vălul lui Isis” punând pe tapet subiecte controversate în epocă, precum teoria evoluţiei (creaţia partenerului epistolar al lui Reade) sau impactul dezvoltării ştiinţifice asupra religiilor. Oricât ar fi de interesante şi de controversate, aceste subiecte nu justifică integral fascinaţia generată de această carte. Senzaţionalul are o cu totul altă origine, aici, şi anume pretenţia de discurs revelat, dictat autoarei de către Maeştrii Marii Loje Albe (Mahatmas), entităţi localizate în Himalaya, recrutate din rândul oamenilor avansaţi în ordine spirituală, şi depozitare ale Înţelepciunii primordiale. Plasaţi într-o ordine condusă de Stăpânul Lumii, aceşti Maeştri asigură legătura dintre muritori şi divina ierarhie care conduce cosmosul, însă, pe firul comunicării luminii doctrinare către oameni, ei sunt obturaţi de puterile maligne ale Stăpânilor Feţei Întunecate, motiv pentru care Frăţia Maeştrilor operează pe ascuns. Atunci când conflictul întuneric – lumină nu poate fi evitat, ezotericul devine exoteric, oamenii putând vedea cum se luptă în secret aceste forţe. Un asemenea eveniment – se consideră – a fost crucificarea lui Isus.
În The Trouble with Images: Anti-Image Polemics and Western Esotericism, studiu publicat în 2007 într-un volum colectiv consacrat studiilor ezoterice (Polemical Encounters), Wouter J. Hanegraaff consideră că ezoterismul occidental, ca domeniu de cercetare, este rezultatul Marii Polemici Narative (Grand Polemical Narrative), prin care cultura occidentală şi-a construit, în decursul secolelor, propria identitate. Este o construcţie bazată pe aglutinarea de povestiri despre cine, ce şi cum vrem să fim, secondate obligatoriu de povestiri în oglindă, menite să construiască o alteritate care încorporează tot ceea ce nu vrem să fim. La scara mentalităţilor, acest flux narativ produce două serii de povestiri, între care se cască un adevărat abis: prima dintre ele reflectă felul în care ezotericii apar în imaginaţia polemică, iar cea de a doua dezvăluie cum se dovedesc ei a fi cu adevărat, sub privirea atentă a cercetătorilor. Pe de altă parte, în interiorul ezoterismelor, acelaşi proces intervine pentru a separa identitar, tot prin povestiri duale (una pozitivă, de lumină, despre sine, alta în negativ, întunecată, despre celălalt, mai cu seamă atunci când celălalt reprezintă concurenţa sau sursa resentimentară), grăbita sagă a „vălului lui Isis”, demonstrând alambicatele sale căi narative, masiv alimentate de infinitatea combinatorie a discursului ezoteric.
