Marea înnoire a civilizaţiei europene occidentale care a fost Renaşterea secolelor XIV, XV şi XVI, ilustrată de trei simptome – o viziune antropocentrică asupra lumii, o nouă perspectivă ştiinţifică asupra universului şi existenţa unei noi clase sociale care să o susţină, anume burghezia – a însemnat, înainte de toate, o reînviere a morfologiilor literare şi vizuale ale antichităţii clasice greco‑romane, numite în Italia Quattrocento‑ului „sacrosanta vetustas”.
Au existat însă înainte de acest moment revoluţionar cel puţin două vârste istorice în care – timid şi parţial, dar înnoitor – au fost readuse la lumină elemente de cultură antică şi tocmai de aceea unii exegeţi le‑au denumit Renaşteri, ele nefiind de fapt decât nişte renovationes desfăşurate în perimetrul unei curţi suverane feudale sau al unei mânăstiri. Asemenea revivals‑uri antice – back to Greece sau to Rome spre a‑l cita pe ilustrul iconolog Erwin Panofsky – s‑au petrecut în domnia lui Carol cel Mare (768 – 814), în şcoli abaţiale şi palaţiale ca aceea de la Aachen, unde un Alcuin din York relua sistemul educaţional antic al lui Martianus Capella, cu predarea celor şapte artes liberales împărţite în trivium (gramatică, retorică, dialectică) şi quadrivium (aritmetică, astronomie, muzică, geometrie), şi apoi, în veacul al XII‑lea, în şcoala platonizantă monastică de la Chartres şi în nou creatul studium parisiense, adică Universitatea din Paris, unde se dobândise de la Papă libertas academica, autonomia mult râvnită de ceea ce atunci s‑a numit societas civilis. Era mediul în care apărea îndoiala metodică a lui Pierre Abélard, cel pentru care opiniile contemporanilor trebuia să fie diversa non adversa, în care interesul aristotelic pentru natură (physis) – hrănit de traduceri din opera Stagiritului realizate de Gerardus de Cremona şi Wilhelm de Moerbecke – năştea o scientia experimentalis, ilustrată de franciscanul Roger Bacon în secolul al XIII‑lea, când dominicanul Toma de Aquino ilustra prin Summa Theologica doctrina dublului adevăr – cel al raţiunii şi cel al credinţei – pregătită de cărturari arabi şi evrei din Spania, Averroes şi Maimonide. Suntem în epoca în care, un mileniu după Ovidiu, se descoperea lumea lui Eros printr‑o literatură galantă care mergea de la trubadurii provensali şi romanele lui Chrétien de Troyes la Guido Cavalcanti cu al său dolce stil nuovo, la Beatrice, donna angelicata, dar şi la
Francesca da Rimini ale lui Dante Alighieri şi la tinerii naratori ai Decameronului lui Boccaccio, de la Canzoniere‑le lui Petrarca, la doamnele lui François Villon – contemporane cu frumoasele madone gotice sau cu vestitele cours d’amour din Parisul ducelui de Berry. Suntem, nu mai puţin, în timpul acelui stupor mundi care a fost împăratul Frederic al II‑lea de Hohenstaufen, cel care a făcut din Sudul italian scena cu opere de sculptură şi arhitectură copiate după prototipuri antice la Palermo şi Barletta, la Capua şi Castel del Monte (tocmai de aceea sunt studioşi care vorbesc, în ultimul timp, de protorenaşterea fredericiană).
Marea criză determinată de aşa‑numita schismă a Occidentului (1378‑1439) – cu papi şi antipapi, concilii şi războaie interne – a născut o nouă sensibilitate religioasă – tradusă în aşa‑numita devotio moderna a unui Toma a Kempis, autorul mult cititei Imitatio Christi, şi a celor doi teologi ai universităţilor din Oxford şi Praga, John Wycliffe şi Jan Huss – şi o nouă sensibilitate artistică – ilustrată de ars nova şi de polifonia muzicală a unor Philippe de Vitry, Guillaume de Machaut, John Dunstable şi Jean d’Okeghem.
Erau astfel anunţate, într‑un ev mediu crepuscular, Renaşterea şi Reforma.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
