A plecat de curând dintre noi, fulgerător, Jacques De Decker, personalitate de prim rang a lumii academice şi artistice belgiene, prieten devotat al României. Scriitor, jurnalist, dramaturg şi traducător trilingv (franceză, olandeză, germană), autor a trei romane şi patru volume de nuvele, a zece piese originale şi a altor câteva zeci de traduceri şi adaptări din teatrul universal, critic cu o susţinută activitate concretizată în peste zece eseuri şi biografii. Academician şi, din 2002 până la finele anului trecut, secrétaire perpétuel, adică preşedinte, de l’Académie Royale de Langue et de Littérature Françaises de Belgique. În anul acesta ar fi împlinit şapezeci şi cinci de ani. N‑a fost să fie!
Cu mai bine de un deceniu în urmă îi întâmpinam prezenţa la Cluj cu un portret pe care i‑l restitui acum în eternitate. Întorcând verbele cu faţa către ea:
„Cum ar fi spus Antoine de Saint Exupery, acesta nu e un portret. Acesta este un exerciţiu de admiraţie. Chipul aşezat în rama săracă a vorbelor nu este nici al scriitorului, nici al criticului, nici al omului de teatru şi cu atât mai puţin al acdemicianului Jacques De Decker. Chipul al cărui contur se încheagă din perdeluirile memoriei este al unui om cu care viaţa mi‑a acordat şansa de a‑mi încrucişa drumul. Fiindcă Jacques De Decker făcea parte din acea specie rară a celor care ştiu să rămână, să fie, mi se pare mult mai corect spus, oameni în toate circumstanţele vieţii lor.
Jacques De Decker – scriitorul n‑avea nimic din singurătatea astrală ori din voyeurismul îngălat care se poartă prin literaturile contemporane. Jacques De Decker – criticul, nimic din acreala năzuroasă, din agurida ori senioria împărţitorilor de galoane. Jacques De Decker – academicianul putea fi învălui în orice, dar niciodată în răceala aulică a nemuritorilor, a căror togă ştia însă,
atunci când era nevoie, să o poarte cu distincţie. Jacques De Decker – omul de teatru? Ei da, poate că lumii teatrului, universului acesta fascinant şi fascinat de umanitate, acelei despuieri de convenţional prin cea mai pură dintre convenţii, care copilăreşte sufletele celor care au muşcat, fie şi numai o dată, din scândura scenei, îi datora acea fermecătoare sinceritate a faptelor şi vorbelor sale.
Bucuria contactului uman, francheţea, sinceritatea, plăcerea de a se afla în omenesc dimpreună cu celălalt sau ceilalţi, lipsa totală de morgă, iată ceea ce m‑a frapat totdeauna la el. Am cunoscut semeni de‑i noştri care au practicat o îndelungată gimnastică a aparenţei, un iezuitism subtil şi de cele mai multe ori ineficace, pentru a părea astfel. Pentru a da iluzia posesiunii măcar a uneia dintre aceste însuşiri care la Jacques De Decker făceau parte din propria lui natură. Cum spuneam, asta m‑a frapat la cel care în 1963 înfiinţa dimpreună cu Albert‑André Lheureux Théâtre de l’Esprit Frappeur! Belle formule!
Să mă fi uimit atunci când, privindu‑l, întâlneam, dincolo de ochelarii rotunzi, privirea amuzat scrutătoare, dar plină de o neţărmurită şi neostoită înţelegere asupra omului a lui Cehov? A unui Cehov surâzător . Să nu mă fi încântat de acel refugiu în perimetrul sacru al penumbrei în care, precum Anton Pavlovici, Jacques se retrăgea, de cele mai multe ori, pentru a observa spectacolul lumii? Nici vorbă! Monsieur le docteur es lettres Jacques De Decker practica, în ipocrit oblomoviana noastră lume, acea superioară îngăduinţă faţă de drama care se joacă în fiece zi, de la începutul lumii, în Marele Teatru al Umanităţii, ca şi confratele său într‑ale medicinei sufletului, Anton Pavlovici Cehov. Cu aceeaşi îngăduinţă, dar nu cu tristeţea crângurilor de mesteceni şi a livezilor cu vişini, ci cu sceptica poezie şi sprinţara ironie a lui Till Uylenspiegel.
In Académie royale de Langue et de Littérature françaises, Jacques De Decker ocupa fotoliul numărul 8; numărul braţelor lui Vishnu, lemniscata – simbolul infinitului, număr simbol al regenerării şi al resurecţiei glorioase!”
Am credinţa că, acum, în Academia celestă, Cel Preaînalt va să‑i îngăduie acelaşi loc.
Horia Bădescu
