Titu Maiorescu • 180. Performanţa lui Maiorescu
Anul acesta, la 15 februarie, s‑au împlinit 180 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu. Într‑o ţară blocată în veşnicele şi inutilele sale dispute politice, mai nou şi de ravagiile pandemiei, evenimentul a trecut aproape neobservat. Dar pentru a scrie despre Titu Maiorescu nu trebuie să aşteptăm an de an şirul aniversărilor şi comemorărilor sale. Cum atât de nimerit l‑a numit cineva, el, Titu Maiorescu, este „omul providenţial al culturii române” şi noi avem datoria de a scrie despre el tot timpul.
Marea performanţă a lui Maiorescu în spaţiul spiritualităţii româneşti constă în capacitatea sa de a întoarce cultura română înapoi într‑un punct de unde, considera autorul Criticelor, se poate iniţia ceea ce acesta considera o dezvoltare sănătoasă a acesteia, în concordanţă cu ritmurile mai înalte ale evoluţiei culturii din occidentul european. L‑am putea numi punctul sau gradul zero al culturii române, pe care Maiorescu l‑a identificat în mijlocul tendinţelor de modernizare a României şi a culturii româneşti încercate de reformismul paşoptist. Lucrurile trebuie corect înţelese – punctul zero de care vorbim nu este unul unde nu se află nimic, ci este locul în care se află acele forţe vitale ale naţiunii care îi pot asigura culturii sale dezvoltarea normală, sănătoasă, în care imperlativele impuse de condiţiile naţionale să se poată armoniza fără contradicţii cu exigenţele universalităţii.
După un ev mediu destul de atipic în comparaţie cu formula de medievalitate a occidentului european, dar prezentând o puternică culoare locală, istoria noastră modernă începe cu o formidabilă întârziere în toate planurile vieţii, recunoscută, de altfel, de cercetătorii problemei, istorici sau istorici ai culturii. Când în toamna târzie a lui 1860, la încheierea ciclului goethean al anilor săi de învăţătură prin ţările mai luminate ale Apusului (Austria, Germania, Franţa), tânărul Maiorescu se întoarce în ţară va fi izbit în mod neplăcut, de la început, de costatarea acestei întârzieri. Această situaţie îl va arunca într‑o primă contradicţie. Ea priveşte propria persoană şi se referă la sentimentul de superioritate pe care în mod obiectiv a trebuit să‑l încerce, faţă de nivelul cultural al ţării din care a plecat şi după anii de temeinice şi serioase studii s‑a întors. G. Călinescu a reţinut imediat, cu simţul său acut de observaţie, această contradicţie. „Întors din străinătate cu o cultură de mare profunzime (clasică, literară, filosofică, juridică), Titu Maiorescu a crezut că găseşte în ţară un mediu nepotrivit încă unei exercitări gratuite a intelectului. Într‑o măsură greşea deoarece creaţiunea ideologică este o forţă incoercibilă ce n‑are nevoie de ascultători imediaţi. Putem presupune cu mult temei că în orice împrejurare Maiorescu ar fi rămas un om care se îmbogăţeşte din bunurile culturii celei mai înalte fără a produce un sistem propriu. Însă faptul de a se afla în mijlocul unei lumi inferioare i‑a pus în valoare o însuşire excepţională: arta de a corecta şi de a administra. Instrumentul stilistic al acestei arte este lămurirea pe înţelesul tuturor. Cutari noţiuni generale de psihologie, destul de pătrunzătoare şi de iubite autorului (de vreme ce le‑a republicat în Critice), sunt scuzate ca fiind scrise dintr‑un punct de vedere cu totul popular. Ca să te faci înţeles de oamenii simpli, trebuie să le vorbeşti graiul lor” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1982).
Cu cât mediul intelectual naţional e mai jos şi T. Maiorescu îşi pune în evidenţă, prin contrast, statura culturală, contradicţia dintre individ şi mediul său de viaţă devine tot mai gravă. Aşadar, prin superioritatea formaţiei sale intelectuale T. Maiorescu se află de la început în opoziţie cu nivelul scăzut al mediului cultural de la noi. Putem găsi în acestă împrejurare germenele unui conflict între un individ şi mediul spiritual în care îi este dat să trăiască (după Fichte o asemenea contradicţie, numită în termenii Eu‑Non Eu, oferă condiţia fundamentală a formării unei autentice personalităţi) şi care şi‑a pus hotărâtor amprenta pe destinul maiorescian.
Între starea joasă de înapoiere a mediului cultural românesc şi formaţia culturală înaltă şi solidă a lui Titu Maiorescu se instituie un conflict a cărui soluţie de rezolvare va indica şi drumul de urmat pentru cultura română; înălţarea generală a nivelului culturii româneşti, prin modernizarea ce şterge discrepanţele şi înapoierile. În acest proces, Maiorescu a consimţit să se ofere pe sine ca model, drept un exemplu. Ar fi putut exista şi alte soluţii. Înălţimea sa culturală l‑ar fi putut împinge pe Maiorescu la izolare, retragere în sine. Dimpotrivă, Titu Maiorescu vine din Apus cu un prestigiu ce nu putea fi depreciat şi nicidecum ignorat. Strădania sa, ca ieşire din impas, a fost de a oferi un model demn de urmat. Izolarea, singurătatea, care în concepţia esteticii schpenhaueriene, pe care în anumite limite o împărtăşea şi o propaga, constituia trăsătura caracteristică a superiorităţii geniale, l‑ar fi condamnat la o acţiune ineficientă în sferele ideale ale lumii platoniciene a ideilor – speciesrerum. S‑ar fi putut consola prin cultivarea unui estetism fără ecou social, promovând o formulă, o artă făcută doar pentru satisfacerea unei nevoi proprii şi o satisfacţie proprie, subordonate exclusiv exigenţelor propriei sale idei de frumos.
Maiorescu a înţeles însă în profunzime imperativele momentului său istoric – nevoia de a educa modelul unui personaj exemplar, demn de a fi urmat, imitat. Instalat în mediul cultural românesc, îşi asumă formula modernizării acestuia. În vârstă de numai 20 de ani, ca un zeu tânăr şi puternic, se va instala la cârma culturii româneşti, preluând în mâinile sale puternice direcţia modernizării sale. Este un om al începutului de drum, după expresia atât de nimerită a lui Paul Cornea. Are obsesia care i‑a chinuit de‑a lungul istoriei şi în alte părţi pe mulţi întemeietori ai originii absolute. Garabet Ibrăileanu în cunoscuta sa carte – „Spiritul critic în cultura românească” (1909), în care privilegiază un criticism moldovenesc anterior şi exterior – criticismului maiorescian – a atras atenţia asupra importanţei circumstanţelor momentului istoric, când pe scena culturii româneşti a apărut Titu Maiorescu în calitate de promotor al spiritului critic în cadrele culturii româneşti a vremii. Asupra lui Titu Maiorescu apasă responsabilitatea unei opţiuni majore: opţiunea între Orient şi Occident. Rezolvarea acesteia necesită investiţia de ceea ce se cheamă spirit critic. „În veacul al XIX lea – scrie marele ieşean – istoria a pus românilor următoarea problemă: România va rămâne mai departe o ţară orientală, semi‑asiatică, ori va intra în sânul poparelor europene, în cultura europeană”. Invocând şi parafrazând pe Caţavencu din „O scrisoare pierdută” a lui Caragiale, din această dilemă nu putem ieşi. Istoria este cea care, în opinia lui G. Ibrăileanu, „a tăiat nodul gordian al acestei încâlcite situaţii – Şi această problemă a fost rezolvată tot de istorie”. Şi soluţia impusă de istorie a fost cea îmbrăţişată de Titu Maiorescu.
II
Găsim în literatura filosofică românească două pagini decisive, de o mare profunzime pentru înţelegerea fenomenului pe care îl discutăm, al spiritului critic, ca fundament al culturii române. Reperele modernităţii româneşti au fost stabilite cu claritate de doi dintre oamenii noştri de cultură cei mai de seamă: Mircea Florian şi Tudor Vianu. După Mircea Florian, cultura română datorează lui Maiorescu spiritul critic şi cu aceasta însuşi caracterul ei de modernitate, întrucât lumea modernă s‑a născut sub iscălitura spiritului critic al cărui germene a fost sădit de la începuturile sale în corpul ei. „Un element de discernământ, de critică este de la început constitutiv spiritului nou. Elementul critic e condiţionat de o conştiinţă istorică tot mai pătrunzătoare, de trăirea contrastului dintre cele vechi şi cele noi, dintre via antiqua şi via moderna, cum se spunea chiar din răstimpul de agonie al culturii medievale” (M. Florian, Istoria filosofiei moderne. Omagiu lui I. Petrovici, 1938, vol III). Contribuţia lui Tudor Vianu a precizat natura şi fizionomia spiritului critic care operează distincţii, procedează discriminativ prin separarea unele de altele a domenilor valorice fundamentale ale culturii, conform cu specificul fiecăreia. „Lumea modernă a apărut cu prima tresărire a gândului despre autonomia feluritelor domenii ale culturii. Se ştie cât de târziu s‑a prezentat minţii omeneşti această idee. Antichitatea n‑a cunoscut‑o. Nici Evul Mediu în primele lui secole” (T. Vianu – Filosofie şi poezie – Opere, vol. VII).
În competenţa spiritului critic intră controlul şi distribuţia riguroasă a energiilor spirituale naţionale într‑un moment istoric dat pe principalele zone de creaţie conform cu o formulă care nu permite cheltuieli inutile. Spirit fundamental logic, Maiorescu este chinuit de obsesia adevărului, valoarea logică centrală, singura care îl mobilizează în acţiunile sale critice: românii au pierdut mult timp în diferite acţiuni eşuate, încât nu mai au timp pentru diferite experienţe probabile dacă vor să şteargă rămânerile în urmă. Descoperirea adevărului este rezultatul desfăşurării unei acţiuni critice, singura care permite să se despartă hotărât între adevăr şi eroare. „Românii – scrie Titu Maiorescu – anticipând formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite şi, depărtaţi de starea mai normală a dezvoltării lor treptate, pentru noi etatea de aur a patriarhalismului literar şi ştiinţific a dispărut. Critica, fie şi amară numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orice jertfe în mijlocul a oricăror ruine, trebuie împlântat semnul adevărului” (Direcţia nouă în poezia şi proza română, 1872). Critica reprezintă pentru Maiorescu elementul necesar în edificarea noii formule culturale: ea înseamnă a nu mai rata, ci a merge direct la ţintă.
III
După atâtea elogii să încheiem prezentarea noastră într‑o notă mai temperată. Cu toate incontestabilele sale merite de părinte fondator al culturii româneşti moderne, trebuie să admitem că Titu Maiorescu nu a fost, totuşi, un geniu. O spune răspicat, pentru prima oară, George Călinescu: „Fără îndoială, copilul se revelă de la început ca personalitate, dar cu structura omului care va izbuti în viaţă nicidecum a geniului. Nici o dezordine, nici o ridicare uriaşe de nori nu se observă la această minte cristalină ce se naşte clară de la început şi nu mai face progrese, cum se întâmplă de ordinar în cazurile de precocitate. Mentalitatea e a unui bucher suficient şi inuman de serios” (Istoria literaturii romane de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva). Dar tocmai de un personaj de o asemenea talie era nevoie în acel moment, în dialectica creşterii interne a culturii noastre, şi atunci ca şi astăzi: temeinicie şi seriozitate.
O altă corecţie vine din partea lui Emil Cioran: „Când comparăm elanul inconştient şi reformator al lui Eliade Rădulescu… cu luciditatea rece, distantă şi paralizantă a lui Titu Maiorescu, atunci eşti obligat a recunoaşte că primul este o piatră ungiulară a României, pe când ultimul, un profesor mare şi onorabil pe care memoria naţională îl va împinge cu timpul tot mai spre periferie” (Schimbarea la faţă a României).
Spiritul critic în înţelesul maiorescian, de judecată valorică autonomă, obiectivă şi responsabilă privitor la un domeniu de creaţie valorică reprezintă bastionul cel mai rezistent împotriva invaziei de false valori, mediocrii şi nulităţi, genialoizi de tot soiul care au năvălit în viaţa noastră publică.
Vasile Muscă
