Măiestria scriitoricească impecabilă, atent calculată, a lui Paul Tumanian o regăsim în romanul Scriptum (Editura Institutul European, Iaşi, 2021), al cărui subiect îl reprezintă scrisul şi capacitatea lui de a institui realul în condiţiile social‑politice constrângătoare ale unui regim discreţionar, aproape distopic, care controlează totul, de la viaţa intimă a protagoniştilor la dreptul lor de a reproduce corect, obiectiv, ceea ce văd. Ne aflăm în Bucureşti, spre mijlocul anilor ’50 („la zece‑unsprezece ani de când s‑a isprăvit războiul”), eroul principal fiind un generic „cetăţean Iacob”, redactor de politică internă la o publicaţie al cărei nume nu‑l vom afla, deşi titlurile celorlalte ziare şi reviste sunt la vedere, inclusiv cel al Echinoxului clujean (!). Adevărata vocaţie a ziaristului o reprezintă, de fapt, scrisul literar, motiv pentru care el nu numai că îşi invidiază tandru colegii care lucrează la secţiile de cultură ale diferitelor ziare sau la revistele de profil, dar este şi constrâns să trăiască schizoid, împărţit fiind între obligaţia profesională de a reda realul aşa cum se „vede la faţa locului” şi aceea, intimă, de a‑l dinamita şi de a‑i explora liniile de fugă prin intermediul ficţionalizărilor. Cea mai la îndemână dintre ele este aceea de a‑şi făuri o identitate alternativă, motiv pentru care Iacob devine Bleer atât în conversaţiile zilnice, cât şi în interiorul romanului pe care‑l scrie, numele reprezentând o anagramă după Rebel, fiind concoctat cu ajutorul unui procedeu de anonimizare care stârneşte suspiciunea autorităţilor civile şi literare, fiind atât de frecvent şi insidios în epocă, încât agită în mod reflex vigilenţa ideologică a tuturor redactorilor de carte de la edituri şi a Securităţii, omniprezentă.
Prin numele ales şi prin structura sa interioară, Bleer e construit după paradigmele clasice ale eroului din romanele Contraculturii anilor ’60. Într‑o lume perfect înregimentată, a cărei mândrie o reprezintă funcţionalizarea cenuşie a „organismului social” prin unidimensionalizare, el se doreşte a fi o „excepţie”, statut pe care şi‑l câştigă de unul singur prin voinţa de a rămâne scriitor în firea sa lăuntrică şi în orele sale libere. Sistemul tolerează scriitorii, dar îi suspicionează precaut, fiindcă – aşa cum spune una dintre vocile Autorităţii Centrale – cel mai mare pericol care‑l paşte pe un ziarist este să devină scriitor, întrucât „la ăştia le umblă mintea aiurea” şi pot genera, prin textele pe care le fantazează, nedorite nelinişti sociale. Deliciul duplicităţii, în cazul lui Bleer, este dat de faptul că el înţelege instantaneu că puterea cuvântului literar este dată nu numai de faptul că el redă realul, ci şi de acela de a îl putea crea, lucru care se şi întâmplă, atunci când protagonistul descoperă incitat că unele dintre scenariile pe care el le imaginează în intimitatea minţii sale febrile ajung să se realizeze aievea. Deloc întâmplător, imaginaţia sa e premeditat subversivă; de pildă, cu o rezonanţă care trimite înspre Biserica Neagră a lui A.E. Baconsky, el îşi imaginează o societate răsturnată prin intermediul unei „revolte a cerşetorilor”, care lansează deasupra Bucureştiului
o ploaie de „fiţuici incendiare”; altă dată, el concepe o povestire cazonă (Un munte de ghete), care propovăduieşte demilitarizarea, numai că aceasta îi aduce, ca „răsplată”, o incartiruire disciplinară de o lună de zile într‑o cazarmă, surghiun de care fiecare rezervist are parte dacă fluieră‑n biserică şi dacă se abate de la „linie”.
Schizofrenia creatoare din viaţa lui Bleer îi relevă gradual acestuia un clivaj pe care‑l intuise, şi anume faptul că singura realitate „adevărată” este aceea pe care o instituie şi o fixează textul, aflat mereu într‑o poziţie asimptomatică faţă de realul edulcorat, fals şi triumfalist, pe care autorităţile îl promovează. Această dedublare face ca Scriptum să devină un accentuat roman metaficţional, în economia căruia voci narative supraetajate se apleacă scrupulos asupra textului care se scrie, explorându‑i acestuia valenţele şi ţesătura alienantă, „poroasă”, în deplin acord cu structura interioară, decalcifiată ideologic, a protagonistului, fiindcă Bleer e un declinolog constatativ, „obsedat de ideea de destrămare”, atras fiind magnetic de fisuri, subterane şi surpări, adică de incapacitatea „sistemelor” de a se supune regulii stabilizatoare a punctului fix, de referinţă, numit „martor” în construcţii. Revoltat cuminte şi evazionist, visul lui secret este legat de existenţa unei terase fantasmatice, enclavizate, unde „inocenţilor li s‑ar ivi prilejul să se refugieze şi să se baricadeze împotriva celorlalţi”.
Sub aspect narativ, consecinţa compoziţională a tuturor acestor destructurări şi decalcifieri o reprezintă un roman compus din „fragmente” cu intensităţi variabile şi voci alternati
ve, viaţa de zi cu zi a „cetăţeanului Iacob” fiind ficţionalizată, pe rând, de către Bleer, mereu aflat în căutarea unor linii de fugă menite să justifice voinţa demiurgică a textului, de către ziarista Miruna (numită, posibil, şi Amalia), cu care Bleer trăieşte o frumoasă poveste de iubire lipsită de viitor, şi, apoi, de către scriitorul însuşi, care‑şi arogă dreptul de a pătrunde pe alocuri în ficţiunea ficţiunii, sugerând „auctorial” corecturile care se impun. „Mortarul” acestui edificiu friabil îl reprezintă „golurile” inserate în textura întregului, pe care Bleer le promovează ca pe nişte „delicii ale incertitudinii”: o incertitudine proteică, generativă, dar care, „în împrejurări obişnuite, dă alarma în toate peşterile ascunse ale spiritului, în timp ce la masa de scris acelaşi spirit dă pe din afară de efervescenţă”. Întrucât – intervine scriitorul –, „lucrurile e de preferat să nu fie foarte clare”, chiar şi‑ntr‑un roman preponderent realist.
Nu vom afla, astfel, până la sfârşit, câteva elemente care‑l invită pe cititor să le prelungească în faldurile propriei sale imaginaţii. Arestată de Securitate, Miruna (ziaristă la Convingeri comuniste) este eliberată şi mutată disciplinar într‑un post inferior, la o publicaţie cu profil medical, dar ea se comportă altfel de cum o făcuse înainte de a fi închisă: a cedat unei presiuni de reeducare? I s‑a modificat „partitura”? La puţin timp după arestarea ei, de care nu ştia, Bleer o caută acasă şi dă peste mama ei, care‑i povesteşte că Paula, sora mai mare a Mirunei, funcţionară la un „serviciu de triere” special al poştei, a fost omorâtă pe o trecere de pietoni în condiţii neelucidate şi că un „străin” – despre existenţa căruia Miruna nu a ştiut niciodată – s‑a oferit să depună, la o eventuală redeschidere a procesului, o mărtuie care contrasta cu versiunea oficială acreditată de către autorităţi. Ambiguităţile sunt atât de subtil lucrate de către autor, încât ajungi să te întrebi dacă „mama” pe care Bleer a v
izitat‑o este într‑adevăr mama protagonistei, sau dacă nu cumva, de la un punct încolo, rolul Mirunei nu este cumva acela de a‑l face pe Bleer să joace, împotriva voinţei sale, partitura prescrisă de către autorităţi. Generos în sens ludic, autorul însuşi paginează, la sfârşitul romanului, un Post scriptum, care obscurizează şi mai mult lucrurile, semnele de întrebare fiind, la închiderea cărţii, mult mai numeroase decât certitudinile.
Axul narativ al romanului – dacă se poate concepe că există aşa ceva… – se referă, nici mai mult, nici mai puţin, decât la porozitatea intrinsecă a realului, acesta fiind poate şi momentul în care cititorul va înţelege de ce ne‑am folosit de atâtea repere arhitecturale în prezentarea cărţii de faţă. Gazetar supravegheat undeva în „Europa de Est”, Bleer învaţă foarte repede că îi este dat să trăiască într‑o societate în care „există organe specializate care fac totul pentru care sistemele să funcţioneze normal”, ceea ce înseamnă, implicit, că toate elementele care contrariază dinamica triumfalistă a eşafodajului armonios sunt scoase în afara limbajului, adică a realităţii. „Administraţia Centrală” căreia i se subordonează Bleer nu rescrie tehnic limbajul – ca în 1984, de Orwell –, dar recompune abuziv însăşi ontologia realului, decretând că fenomene de genul accident, dereglaj sau dizarmonie pur şi simplu nu există. Or, ca tehnică literară, Bleer e atras în principal tocmai de potenţialitatea expresivă a asistemicităţii, convins fiind că un cuvânt bine ales poate genera o tensiune fisională provocatoare într‑un anumit text, purtând naraţiunea în direcţii alienante, discordante în raport cu logica empirică a obiectivităţii.
Dilema protagonistului se declanşează în momentul în care el descoperă accidental o surpare periculoasă, cauzată de apa freatică, în subteranele multietajate ale Casei Administraţiei Centrale (CAC, pentru insidioşi…). Fascinaţia lui pentru hrube şi subsoluri – care trimite şi spre alte personaje construite de‑a lungul anilor de către Paul Tumanian, fiindcă avem de‑a face, probabil, cu o obsesie a scriitorului însuşi – îl determină pe protagonist să coboare ilicit, însoţit de Miruna, în viscerele igrasiate ale Casei, pentru a da, în cele din urmă, peste un buncăr antiatomic construit în secret, lucrurile devenind cu adevărat îngrijorătoare în momentul în care surpări de teren misterioase apar în diferite puncte ale Bucureştiului, trezind neliniştea firească a locuitorilor. Deşi vizibile cu ochiul liber, crevasele şi gropile sunt decretate ca fiind inexistente de către autorităţi, strâmtorate şi de gândul apropierii unui Festival Internaţional al Tineretului, care va aduce la Bucureşti şi o sumedenie de ziarişti neprietenoşi cu regimul. Judicioşi, Bleer şi Miruna developează şi ascund singurele trei role de film care atestă prăbuşirile, cu gândul de a le scoate din ţară cu ajutorul unui diplomat peruan. Securitatea dejoacă fără efort tranzacţia, ceea ce, în economia naraţiunii, ne duce la dilema metaforică a întregului: ştergându‑se toate urmele, nu cumva Scriptum este, în cele din urmă, un roman despre dreptul textului de a se răsuci în chip postmodern în jurul unui gol, al vidului ca atare? A existat cu adevărat Breel, sau el e doar un produs al textului pe care tot el îl scrie?
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
